ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1961/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1961/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția IV-a civilă, sub nr. 13924/3/2010,

astfel cum a fost precizată, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la

plata sumei de 12.000.000 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând

despăgubiri morale suferite pentru condamnarea sa politică la muncă silnică,

pedeapsă din care a executat efectiv 10 ani, 2 luni și 23 de zile în perioada

11 mai 1954 - 4 august 1964.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat, în esență, că prin sentința penală 1950/1954 a

Tribunalului Militar Teritorial București a fost condamnat la muncă silnică pe

viață, în temeiul art. 1 alin. (8) și art. 7 din Decretul 199/1950, raportat la

art. 157 din fostul C. pen., pentru crimă de act de teroare și, totodată, prin

aceiași sentință, în baza art. 267 din fostul C. pen., a fost condamnat la 10 ani

închisoare contravențională pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă

a frontierei, fiind obligat să execute pedeapsa cea mai grea, de muncă silnică

pe viață.

Reclamantul a fost

arestat la data de 11 mai 1954 în baza mandatului de arestare nr. 4157/1954 și a

fost eliberat din Penitenciarul Gherla la 4 august 1964, conform biletului de

eliberare nr. 3950/1964.

Prin Decretul nr. 167/1964

al C.S. al R.P.R., restul de pedeapsă a fost grațiat, astfel încât, din

pedeapsa aplicată, reclamantul a executat efectiv 10 ani 2 luni și 23 zile.

Prin sentința civilă nr.

791 din 27 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamantul C.G.; a obligat pârâtul la plata către

reclamant a echivalentului în lei a sumei de 50.000 euro, calculat la cursul B.N.R.

din ziua plății, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării și

condamnării politice a reclamantului prin sentința penală nr. 1950/1954 a

Tribunalului Militar Teritorial București.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantul C.G., de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul public -

parchetul de pe lângă tribunalul București, prin decizia nr. 247 din 01 martie 2011

a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul București; a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins

cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant, pentru considerentele ce urmează:

Prin acțiunea dedusă

judecății reclamantul a susținut că are dreptul la acordarea de despăgubiri

bănești - daune morale, conform Legii nr. 221/2009, față de caracterul politic

al condamnării suferite de acesta, respectiv condamnarea, prin sentința penală

1950/1954 a Tribunalului Militar Teritorial București, la muncă silnică pe

viață, în temeiul art. 1 alin. (8) și art. 7 din Decretul 199/1950, raportat la

art. 157 din fostul C. pen., pentru crimă de act de teroare și, respectiv, în

baza art. 267 din fostul C. pen., la 10 ani închisoare contravențională pentru

tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, fiind obligat să

execute pedeapsa cea mai grea, de muncă silnică pe viață.

Curtea a reținut că,

prin apelul său, apelantul-reclamant a contestat, în esență, cuantumul sumei

acordate în prima instanță cu titlul de daune morale, susținând că acestea nu

au fost acordate proporțional cu gravitatea concretă a suferințelor la care a

fost supus, urmare a vătămărilor fizice și psihice, suportate în urma

acțiunilor represive a autorităților statului comunist.

La rândul său,

apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București a

criticat soluția instanței de fond cu privire la cuantumul daunelor morale,

invocând modificările aduse legislației în materie prin O.U.G. nr. 62 din 30

iunie 2010 și jurisprudența C.E.D.O.

De asemenea, în

ședința publică din data de 1 martie 2011 apelantul a susținut oral aplicarea

în cauză a deciziilor Curții Constituționale pronunțate referitor la Legea nr. 221/2009.

Față de aceste

critici, Curtea a reținut că, urmare a sesizării Curții Constituționale cu

soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit, de către această instanță, că

aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din

Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi

sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în

vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu

prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile [..]

constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul […], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Cum aceste decizii nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807 din 15

noiembrie 2010, iar până la data soluționării cauzei în apel, termenul de 45

zile, menționat anterior, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor legale neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de

apel nu putea decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Așa cum s-a constatat

de Curtea Constituțională prin cele două decizii, legiuitorul român a acordat o

atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele

cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a

recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și

adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate

abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de

compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice,

acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de

alte drepturi.

Reglementările

adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1.481 (2006) intitulată,,Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

În acest sens a fost adoptat

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Curtea

Constituțională a constatat, prin deciziile sus-menționate, că scopul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată, s-a

apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere

fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor

Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva

Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze

contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nici

o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de

predecesorii lor.

De asemenea, s-a

reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23

noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9

octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie

2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

Curtea

Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia

despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme

juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de

bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori

constituite în prizonieri. Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată -

adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Deși despăgubirile

pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte,

echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse

prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a

constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având

același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională

a mai arătat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată,

posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să

beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că, prin introducerea

posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru

daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist,

legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor

despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de

lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste

despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au

aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada

comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr.

118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor

lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect,

aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale

statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3)

din Constituție.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. (1

1

) din Legea nr. 221/2009, introduse

prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la

prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la

lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art.

5 alin. (1) lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Față de cele

stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul

deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe, cât și pentru

persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească

despăgubiri constând în sume de bani pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009,

considerațiile expuse mai sus urmează să reprezinte un răspuns la motivele de

apel formulate de către toți apelanții.

Referitor la

prevalența altor reglementări internaționale în materie, respectiv a

rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) și nr.

1.481 (2006), precum și a Rezoluției 40/1985, care consacră comportamentul de

care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiție

și tratament echitabil al victimelor, Curtea a reținut că textele adoptate de

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluții sau opinii

- reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniștri, guverne,

parlamente naționale, partide politice naționale și pentru alți actori

importanți ai societății. Astfel, rezoluțiile conțin hotărârile Adunării asupra

problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privința

cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează

un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice și, prin urmare,

potrivit considerentelor mai sus enunțate, invocarea în speță a acestor acte cu

caracter normativ nu este de natură a conduce la o altă concluzie, decât cea

deja expusă în paragraful anterior.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a solicită modificarea acesteia în parte, în sensul respingerii

apelurilor declarate de Statul Român, și Ministerul Public.

Prin motivele de

recurs se arată, în esență, că temeiul legal pentru acordarea despăgubirilor

bănești în echitate subzistă, că dreptul la un proces echitabil și bun în

recurs, efectiv a fost încălcat, fiind încălcat principiul nediscriminării.

Înalta Curte,

analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a temeiurilor de drept

incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție, în fapt, o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele

care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curte a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

In considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal

și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate considerentele

reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 217/ A

din 1 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.