ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3411/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 1812/PI din 8 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte

acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 raportate la art. 4,

art. 16, din Constituția României, art. 5, art. 6, art. 7 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 la aceasta,

formulată de reclamantul U.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și a obligat pârâtul să plătească reclamantului U.D. suma

de 315.000 RON, cu titlu de daune morale. A respins în rest pretențiile

reclamantului. A obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 125 RON,

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, prin Sentința nr. 133 din 2 august 1966, pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara în Dosarul nr. 120/1966, reclamantul a fost condamnat la 1 an și 6

luni de închisoare corecțională, pentru delictul de trecere frauduloasă a

frontierei, prevăzut de art. 267 alin. (1) C. pen. în vigoare la vremea

respectivă.

Potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 229/2009, constituie de drept condamnări cu caracter politic, printre

altele, condamnările pronunțate pentru fapta prevăzută în art. 267 C. pen. din

1936, republicat în M. Of. nr. 48/02.02.1948, cu modificările și completările

ulterioare.

S-a constatat că reclamantul este îndreptățit

la acordarea daunelor morale, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009. În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat

pârâtul la plata către reclamant a unei părți din cheltuielile de judecată, în

măsura admiterii acțiunii sale, respectiv 125 RON, cu titlu de onorariu de

avocat.

Prin Decizia civilă nr. 726A din 12 aprilie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins apelul declarat

de reclamant, s-a admis apelul declarat de pârât, iar hotărârea a fost schimbată,

în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut

că, prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ, a hotărârilor judecătorești întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

S-a constatat astfel că, în speță, la data

soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior

deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui

„bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere

totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este

supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales,

izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. Arată că Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de instanța de contencios

constituțional nu este aplicabilă speței, ci doar acțiunilor înregistrate pe

rolul instanțelor ulterior publicării sale în Monitorul Oficial. A aprecia în

alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor aflate

în situații juridice similare care, deși au depus acțiunile introductive de

instanță în același timp, acestea au obținut hotărâri definitive la momente

diferite, în funcție de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor în cauză.

Prin Decizia nr. 1354/2010 pronunțată de

Curtea Constituțională s-a reținut că principiul egalității și interzicerii

discriminării se regăsește și în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel era obligată să verifice

data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Consideră că la data introducerii cererii de

chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel

că legea în vigoare de la acel moment este aplicabilă pe tot cursul

soluționării procesului.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(cauza Blecic contra Croației), precum și dispozițiile art. 1 C. civ. și art.

15 alin. (2) din Constituția României.

Consideră că, pe lângă prevederile Legii nr.

221/2009, în cauză sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale

Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 18, 23, 24, 25, Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 3, 5, 7 (Anexa 1), Rezoluția ACPE nr.

1096/1996 și Rezoluția ACPE nr. 1481/2006, coroborate cu dispozițiile art. 20

din Constituția României.

Faptul că legiuitorul nu a intervenit în

termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituția României pentru a

modifica prevederile declarate neconstituționale nu este imputabil petenților.

Invocă dispozițiile art. 4, art. 16 din

Constituția României, art. 5, art. 6, art. 7 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 la aceasta.

Examinând decizia recurată, prin prisma

motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor

succede:

Problema de drept care se pune în speță nu

este cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea dacă acest

text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Instanța europeană a arătat, într-o

jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect

civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație

cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în

justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să

fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.

De asemenea, instanța europeană, în cadrul

controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 parag.

1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază

conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept,

prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6

parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care

nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în

cauză".

Or, problema dedusă judecății în recurs

vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun

fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici

noțiunea autonomă de „bun" din perspectiva căreia să fie analizată

contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În acest context trebuie analizat dacă

lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale

s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau

dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate

democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin

punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.

Sub acest aspect, având a se pronunța asupra

unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un

text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar

putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții"

(parag. 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că

pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a

fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că

determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la

momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la

momentul pronunțării hotărârii" (parag. 62).

În conținutul aceleiași decizii se reține ca

fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a

datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să

stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca,

puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși,

Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost

modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei

proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege".

De asemenea, Curtea de la Strasbourg a

subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine

în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui

reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție

din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra

Franței).

Rezultă că intervenția Curții Constituționale

nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să

rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Mai mult, trebuie observat că, potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă

chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în

curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când

procedura de control jurisdicțional „nu a atins încă faza unei audieri

contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de

interes general imperioase să intervină astfel".

Așadar, două ar fi rațiunile care ar

justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale

afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în

favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes

general imperios.

Raportat la aceste considerente, care se

degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum

pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a

procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.

În ceea ce privește legitimitatea demersului

organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le

are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios

transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor

situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași

materie).

Așadar, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în

fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie

astfel înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În contextul celor expuse anterior, trebuie

reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de

dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale

căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit

(acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei "discriminări"

constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate,

ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de

drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine

definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio

încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul

nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează,

într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14,

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă

judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a

arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

În ce privește Declarația Universală a

Drepturilor Omului și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

și Adunării Generale a ONU, la care face trimitere recurentul, acestea sunt

documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele

membre ale ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate

internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe

temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele

internaționale.

Față de cele ce preced, criticile

reclamantului nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care recursul va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

U.D. împotriva Deciziei civile nr. 726 A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ