ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4906/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4906/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

martie 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul B.I. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se

constate că împotriva sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter

politic; obligarea pârâtului la plata sumei de

600.000 euro sau echivalentul în lei

la cursul valutar al BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri civile

pentru daunele morale suferite; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea; a

obligat pârâtul să plătească reclamantului B.I. suma de 10.000 euro, cu titlu de

daune morale; a respins, în rest, acțiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant,

a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul a reținut că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind deportat împreună cu

fratele său în Bărăgan, măsură ce se circumscrie art. 3 lit. e) din lege, fiind

luată prin decizia nr. 200/1951, prevăzută expres de actul normativ de reparație

ca având caracter politic.

Tribunalul a mai reținut

că, în acordarea daunelor morale legea nu face distincție între condamnările și

măsurile cu caracter politic, și s-a raportat în cuantificarea despăgubirilor,

la importanța valorilor

lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite de petiționar pe plan fizic și psihic (rezultate

din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape

imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care

influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției

consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al

persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională

și socială (instanța având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv

al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații,

imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării

studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă).

De asemenea, la cuantificarea

despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie, precum și la împrejurarea dacă petiționarul și/sau membrii familiei

sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și

O.U.G. nr. 214/1999, apreciind că suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă.

Î

mpotriva acestei sentințe

au declarat apel ambele părți.

Reclamantul B.I. a solicitat

schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii

introductive.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care se impune respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 968 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, în sensul respingerii,

ca neîntemeiată, a acțiunii introductive de instanță.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a

fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Cum Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de

acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

astfel încât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Această soluție se impune

deoarece în cauză nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, litigiul aflându-se

în apel, al cărui caracter devolutiv, îndreptățește instanța de judecată să exercite

un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul B.I., formulând următoarele critici:

I. Prin soluționarea cauzei

din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, instanța de apel a încălcat prevederile

conținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, acte

normative care, potrivit art. 20 din Constituția României au prioritate de aplicare.

II. Prin soluția adoptată,

instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia

legea dispune numai pentru viitor, iar legea în vigoare la momentul formulării cererii

de chemare în judecată, în speță, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

este în vigoare pe tot parcursul procesului.

III. În mod greșit instanța

de apel a reținut că s-ar fi ajuns la reglementări paralele cu aceeași finalitate

în domeniul acordării despăgubirilor pentru prejudiciile morale urmare a persecuțiilor

politice, în condițiile în care actele normative la care face referire instanța

de apel, au caracter de complinire în raport de Legea nr. 221/2009.

IV. Hotărârea instanței

de apel încalcă dispozițiile art. 998-999 C. civ. invocate ca temei juridic în cererea

introductivă de instanță, dispoziții legale ce nu au fost avute în vedere în analizarea

pretențiilor deduse judecății și în raport de care puteau fi acordate despăgubirile

morale solicitate, fiind îndeplinite și dovedite condițiile răspunderii civile delictuale.

V. Hotărârea instanței

de apel încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin

aplicarea deciziei de neconstituționalitate în cauză și respingerea acțiunii urmare

a efectelor acestei decizii, incoerența legislativă și lipsa totală a unei practici

unitare încalcă dreptul la un proces echitabil atât al reclamantului, cât și al

celorlalți petiționari ale căror acțiuni au fost soluționate în mod similar.

VI. Hotărârea instanței

de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce

garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun” și de „speranță

legitimă”, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului creat prin

măsura abuzivă suferită, realizând astfel o denegare de dreptate în sensul art.

3 C. civ.

VII. Prin aplicarea în

cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat

principiul egalității cetățenilor în fața legii și al nediscriminării, prin crearea

unei situații în care, pentru același prejudiciu cauzat, soluțiile sunt contradictorii,

fiind astfel încălcate dispozițiile legale comunitare și practica judiciară a Curții

Europene în materie, funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul va fi admis,

pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 3 din Legea

nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură

luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre

următoarele acte normative (…)”, fiind enumerată, la lit. e) al acestui art., decizia

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

În cauză, reclamantul

a făcut dovada că măsura administrativă la care a fost supus a fost aplicată prin

actul enumerat la art. 3 lit. e) din lege ca fiind măsură cu caracter politic, respectiv,

decizia nr. 200/1951, pentru perioada 18 iunie 1951 - 1955.

Împrejurarea că legea

prevede în mod expres caracterul politic al măsurii abuzive deduse judecății nu

îndreptățește instanța de judecată să respingă cererea formulată în acest sens,

neexistând nicio o dispoziție care să restricționeze accesul reclamantului la un

Tribunal care să constate un atare caracter.

Cu alte cuvinte, consacrarea,

pe cale legislativă, a caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect

stabilirea de domiciliu forțat, nu împiedică instanța ca la cerere și pe baza probatoriilor

administrate, să constate, prin hotărâre judecătorească, caracterul politic al unei

astfel de măsuri.

Pe de altă parte, sub

incidența Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale intră exclusiv dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea daunelor

morale persoanelor ce au făcut obiectul unor condamnări penale sau unor măsuri administrative

cu caracter politic, și nu posibilitatea de constatare a caracterului politic al

unor astfel de măsuri, care nu a fost înlăturată prin vreun act al legiuitorului

constituant.

Față de aceste considerente,

soluțiile instanțelor anterioare, de respingere a acestui petit, sunt nelegale,

pentru argumentele deja arătate, urmând ca recursul să fie admis doar sub acest

aspect.

Celelalte critici ale

reclamantului, vor fi înlăturate, potrivit argumentelor ce succed:

I. Atât soluția instanței

de apel, cât și deciziile prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanță cu pactele și tratatele

la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenta-reclamantă.

Reglementările internaționale

în materia drepturilor omului ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului

intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele

însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale

ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților

fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției.

Pentru recunoașterea unor

asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voință al autorităților române,

în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului

Român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării

drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale,

în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare

a Convenției Europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale

care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă

de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Prin declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziții și-au încetat

efectele, situație față de care, în absența unei prevederi legale posibil a fi înlăturată

prin raportare la Convenția Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil,

astfel cum învederează recurentul-reclamant.

Pe de altă parte, analiza

concordanței efectelor deciziei de neconstituționalitate cu actele normative internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele

acestei decizii, cât și în cadrul deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, astfel

încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

II. Contrar susținerilor

recurentului-reclamant, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de

aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza

analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică

nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității.

III. Instanța de apel

nu a reținut faptul că existența unor reglementări paralele în materia despăgubirilor

pentru prejudiciile morale cauzate prin persecuții politice exclud de la aplicare

dispozițiile Legii nr. 221/2009, cum greșit susține recurentul-reclamant, ci a evocat

concluziile conținute în considerentele deciziei de neconstituționalitate ale cărei

efecte au determinat lipsirea de suport juridic al cererii de chemare în judecată

promovată de către acesta.

Făcând trimitere la rațiunile

pentru care a fost adoptată decizia de neconstituționalitate, a cărei legalitate

nu poate fi pusă în discuție în cadrul instanțelor de drept comun, instanța de apel

a justificat, într-o explicitare detaliată, soluția de respingere a acțiunii, prin

raportare la un act al cărui caracter este obligatoriu pentru instanțe.

IV. Referitor la incidența

dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în cauză, este de reținut că, promovând o acțiune

privind plata unor despăgubiri bănești, reclamantul a procedat la valorificarea,

în procedura judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanță

evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de prescripție

prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/1958.

Faptul că despăgubirile

solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului

ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății, dreptul la despăgubiri

bănești fiind un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială

este incontestabilă.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial,

se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege”,

iar potrivit art. 3 din același act normativ, „Termenul de prescripție este de 3

ani (…)”.

Pe de altă parte, conform

art. 8 alin. (1) al aceluiași decret „Prescripția dreptului la acțiune în repararea

pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul

a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de

ea”.

Cursul prescripției este

suspendat, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „(…) cât timp cel

împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte

de întrerupere”.

Cursul prescripției a

fost întrerupt pe toată perioada existenței regimului comunist dictatorial, conform

art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interval de timp în care, din motive

obiective și independente de voința sa, asimilabile forței majore, reclamantul nu

ar fi putut promova o acțiune în justiție pentru a obține repararea prejudiciului

moral cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic.

Momentul căderii regimului

comunist a marcat reluarea cursului prescripției, termenul de prescripție începând

să curgă din anul 2000 și împlinindu-se în anul 2003.

Acțiunea reclamantului

a fost introdusă la 26 martie 2010, cu mult peste împlinirea termenului de prescripție

anterior arătat, astfel încât în cauză, sub aspectul incidenței textelor legale

mai sus-arătate, acțiunea reclamantului este prescrisă, acestea neputând fi avute

în vedere la soluționarea cauzei.

V.

Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare

a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii

introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate

susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu

se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și stabilității juridice.

În speță,

pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația

internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează unei intervenții

intempestive a legiuitorului în actul de justiție ori nerespectării unor norme și

practici judiciare comunitare în materie, ci controlului de constituționalitate

exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate

de lege în acest sens.

VI. Decizia de neconstituționalitate

nu încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire

la noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă”.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul

efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt

însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol”

(Cauza C. împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă

efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței

europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o

decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei

Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie

dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă

în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra

României, parag. 137).

Noțiunea de „speranță

legitimă” nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

În speță nu sunt incidente

dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul

nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare”,

ci a soluționat cauza conform celor statuate prin decizia de neconstituționalitate

care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune

morale și a dispozițiilor legale care instituie obligativitatea efectelor unei astfel

de decizii.

Împrejurarea că pretențiile

reclamantului au fost soluționate în mod nefavorabil celor solicitate, datorită

declarării neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic

al acțiunii, nu este asimilabilă unei denegări de dreptate, ci este rezultatul aplicării

corecte a legii și a normelor în materie.

VII. Discriminarea presupune

aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice

sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate până

la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general

obligatoriu al Deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă

și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de dezavantaj

sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea,

în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale Deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare

de situații discriminatorii.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 968 din 16 iunie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o va modifica în sensul admiterii

apelului acestuia împotriva sentinței civile nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010 a

Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul admiterii,

în parte, a acțiunii și constatării caracterului politic al măsurii administrative

a stabilirii domiciliului obligatoriu, cu menținerea restului dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 968 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile

nr. 3097/PI din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, pe care o

schimbă în parte.

Admite în parte acțiunea

și constată caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii domiciliului

obligatoriu.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.