ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2012

Asupra recursului constată următoarele: Tribunalul Timiș, Secția civilă, prin sentința nr. 2043/ PI din 8 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea precizată formulată de R.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei la data plății a sumei de 9.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de aceasta și familia sa, efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro pentru suferința pricinuită reclamantei și câte 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții acesteia V.G. și V.V. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că la termenul de judecată din 8 septembrie 2010, reclamanta și-a precizat cererea, învederând, la solicitarea tribunalului, că înțelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ei și familiei sale.

Tribunalul a reținut că prevalându-se de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, R.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor morale în cuantum de 3.000.000 euro reprezentând prejudiciul moral încercat de aceasta și părinții săi, V.V. și V.G., prin măsura deportării în Bărăgan, la care au fost supuși în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împrejurare atestată prin adeverința din 21 decembrie 2000 de Ministerul Justiției și aflată la fila 18 dosar. În analiza legalității și temeiniciei pretențiilor alegate de reclamantă, instanța a observat că numai aparent ar rezulta din lecturarea art. 5 alin. (1) al Legea nr. 221/2009 că, pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile lit. b) a aceluiași articol.

Însă o atare interpretare nu a putut fi primită, în raport atât de titlul actului normativ în discuție, ca și de întreaga concepție a Legii nr. 221/2009, că este așa, rezultând și din trimiterile indicate de lege la Decretul-lege nr. 118/1990 și la O.U.G. nr. 114/1999. În continuare, procedând la examinarea fondului pricinii, respectiv la verificarea temeiniciei cererii deduse judecății pendinte, instanța a analizat cărei ipoteze de lege se circumscrie situația reclamantei și a autorilor săi, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. S-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza de text, atât reclamanta, cât și părinții săi fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative (Decizia M.A.I.

nr. 200/1951), expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009. S-a concluzionat astfel că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 apartenente Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. Legitimând, așadar, reclamanta la vocația obținerii de despăgubiri morale pentru prejudiciul de ordin moral produs prin măsura administrativă abuzivă la care ea și familia sa au fost supuși, s-a constatat că revine instanței de judecată sarcina cuantificării, în limitele legii, a daunelor morale pretinse.

Sens în care, s-a constatat că legiuitorul nu a stabilit criterii clare de individualizare, ci prin O.U.G. nr. 62/2010 a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor morale ce pot fi acordate, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de lege. Natura nepatrimonială însă a despăgubirilor de ordin moral face această sarcină aproape imposibilă, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica prejudiciile morale s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite reclamantă, copil la data deportării, pe plan fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea daunelor, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate. Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatând că reclamanta și părinții săi au beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și de O.U.G.

nr. 214/1999. Prin decizia nr. 538/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri și, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de reclamantă. Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conținutul deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.

Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat a rezida din faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, s-a constatat că respectiva decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță și că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu s-a putut reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceasta având doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare d0ar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât și art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta R.V. A arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite prin legile anterioare și că atât condamnările cât și măsurile administrative abuzive au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub diverse forme, regimului comunist totalitar. A precizat că dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea și onoarea, dar și libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

A considerat că întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al durerii ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material. În continuare, recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înțelege prin prejudiciu moral suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică în ambele situații nu există vreo rațiune pentru ca în cazul condamnării prin hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situația luării unei măsuri administrative să nu se acorde respectivele daune.

A criticat sub acest aspect sentința pronunțată de tribunal, precizând că dacă instanța de fond ar fi studiat cu atenție legea nu ar fi făcut respectiva distincție în acordarea daunelor morale, în sprijinul susținerilor sale invocând și O.U.G. nr. 62/2010, de modificare a Legii nr. 221/2009. În ceea ce privește daunele materiale, a solicitat a se reține că este necesar a se face distincție între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este cazul în speță. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind identice cu cele din apel.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de natura pricinii, fără a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii. Referitor la motivele de recurs vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate pentru prima dată în recurs - omisso medio, cu atât mai mult cu cât, după cum rezultă din sentința pronunțată de tribunal, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul moral cauzat ei și familiei sale.

Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva deciziei nr. 538/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.