ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Timiș, Secția civilă, prin

sentința nr. 2043/ PI din 8 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea precizată

formulată de R.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a echivalentului în lei

la data plății a sumei de 9.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral încercat de aceasta și familia sa, efect al măsurii

administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei al

sumei de 4.000 euro pentru suferința pricinuită reclamantei și câte 2.500 euro

pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții acesteia V.G. și V.V.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că la termenul de judecată din 8

septembrie 2010, reclamanta și-a precizat cererea, învederând, la solicitarea

tribunalului, că înțelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul

moral cauzat ei și familiei sale.

Tribunalul a reținut

că prevalându-se de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, R.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata daunelor

morale în cuantum de 3.000.000 euro reprezentând prejudiciul moral încercat de

aceasta și părinții săi, V.V. și V.G., prin măsura deportării în Bărăgan, la

care au fost supuși în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, împrejurare

atestată prin adeverința din 21 decembrie 2000 de Ministerul Justiției și

aflată la fila 18 dosar.

În analiza

legalității și temeiniciei pretențiilor alegate de reclamantă, instanța a

observat că numai aparent ar rezulta din lecturarea art. 5 alin. (1) al Legea nr.

221/2009 că, pentru situația celor ce au fost victime ale măsurilor

administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână doar facultatea

solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile lit.

b) a aceluiași articol.

Însă o atare

interpretare nu a putut fi primită, în raport atât de titlul actului normativ

în discuție, ca și de întreaga concepție a Legii nr. 221/2009, că este așa,

rezultând și din trimiterile indicate de lege la Decretul-lege nr. 118/1990 și

la O.U.G. nr. 114/1999.

În continuare,

procedând la examinarea fondului pricinii, respectiv la verificarea temeiniciei

cererii deduse judecății pendinte, instanța a analizat cărei ipoteze de lege se

circumscrie situația reclamantei și a autorilor săi, în conformitate cu dispozițiile

art. 3 din Legea nr. 221/2009.

S-a constatat că

situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează întocmai pe

ipoteza de text, atât reclamanta, cât și părinții săi fiind supuși unei măsuri

administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative (Decizia M.A.I.

nr. 200/1951), expres indicată de legiuitor printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare

ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

S-a concluzionat

astfel că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1

apartenente Legii nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea

constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de

vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele

expres reglementate de lege.

Legitimând, așadar,

reclamanta la vocația obținerii de despăgubiri morale pentru prejudiciul de

ordin moral produs prin măsura administrativă abuzivă la care ea și familia sa

au fost supuși, s-a constatat că revine instanței de judecată sarcina

cuantificării, în limitele legii, a daunelor morale pretinse.

Sens în care, s-a

constatat că legiuitorul nu a stabilit criterii clare de individualizare, ci

prin O.U.G. nr. 62/2010 a fixat doar limite maxime de cuantificare a daunelor

morale ce pot fi acordate, lăsând deplină libertate instanțelor judecătorești

în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea echivalentului

bănesc al prejudiciilor morale, desigur cu respectarea plafoanelor stabilite de

lege.

Natura nepatrimonială

însă a despăgubirilor de ordin moral face această sarcină aproape imposibilă,

suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune

victima sau descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație

similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral,

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Printre criteriile

generale identificate de instanță, în încercarea de a cuantifica prejudiciile

morale s-au numărat cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura

lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie

și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule),

consecințele negative suferite reclamantă, copil la data deportării, pe plan

fizic și psihic, intensitatea percepției consecințelor vătămării, gradul în

care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra

României, S. și P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi

moderată în acordarea daunelor, raportându-se la situația concretă a fiecărui

caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest

titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de

ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, instanța a

avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, constatând că reclamanta și

părinții săi au beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990

și de O.U.G. nr. 214/1999.

Prin decizia nr. 538/

A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul

declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri și, rejudecând, a schimbat-o în

tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de reclamantă.

Fără a supune

analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea

atacată în conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în

raport de conținutul deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat

că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat a rezida din faptul că acest text

legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat

neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010.

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr.

761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca

Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției.

Prin urmare, s-a

constatat că respectiva decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie

pentru instanță și că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele

juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, aceasta având

doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care

însă o putea pune în executare d0ar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun

a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire

la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât și art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta R.V.

A arătat că Legea nr.

221/2009 are caracter de complinire, neînlăturând drepturile deja stabilite

prin legile anterioare și că atât condamnările cât și măsurile administrative

abuzive au avut un caracter politic vizând persoanele care s-au împotrivit, sub

diverse forme, regimului comunist totalitar.

A precizat că

dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă

localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare reprezintă măsuri care lezează demnitatea și onoarea, dar și

libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și

are drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei

compensații materiale.

A considerat că

întinderea acestei compensații se stabilește pe baza unor criterii aflate la

îndemâna instanței, cum ar fi durata măsurii abuzive, precum și consecințele

produse asupra persoanei ori asupra familiei, fără a constitui un preț al

durerii ci o reparație a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material.

În continuare,

recurenta a făcut o amplă expunere a ceea ce se înțelege prin prejudiciu moral

suferit prin condamnare, concluzionând că fiind vorba de discriminare politică

în ambele situații nu există vreo rațiune pentru ca în cazul condamnării prin

hotărâre penală să se acorde daune morale, iar în situația luării unei măsuri

administrative să nu se acorde respectivele daune.

A criticat sub acest

aspect sentința pronunțată de tribunal, precizând că dacă instanța de fond ar

fi studiat cu atenție legea nu ar fi făcut respectiva distincție în acordarea

daunelor morale, în sprijinul susținerilor sale invocând și O.U.G. nr. 62/2010,

de modificare a Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

daunele materiale, a solicitat a se reține că este necesar a se face distincție

între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare și cele confiscate ca

efect al măsurii administrative, cum este cazul în speță.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

recurenta, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea

în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurenta

nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurenta nu a

criticat însă această hotărâre, mare parte din motivele de recurs fiind

identice cu cele din apel.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel

critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta a nesocotit existența

judecății anterioare.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurenta dezvoltând considerente străine de

natura pricinii, fără a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost

făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o

referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului

juridic al cererii.

Referitor la motivele

de recurs vizând daunele materiale, se reține că acestea au fost formulate

pentru prima dată în recurs - omisso medio, cu atât mai mult cu cât, după cum

rezultă din sentința pronunțată de tribunal, reclamanta și-a precizat acțiunea

în sensul că înțelege să solicite strict daune morale pentru prejudiciul moral

cauzat ei și familiei sale.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta R.V. împotriva deciziei nr. 538/ A din 10 martie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.