ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș în Dosar nr. 3093/30/2010 la data de 26 aprilie 2010, reclamantul B.J. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa și a familiei sale; să dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor pentru suferințele fizice și psihice în cuantum de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamantul a arătat că împotriva sa și a familiei sale s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951, fiind deportați 4 ani și 6 luni din localitatea Peciu Nou în câmpia Bărăganului. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1), lit. a) și b), alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 iunie 2010, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș și pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; "Statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații. El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop." Or, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș nu poate reprezenta paratul Statul Român, întrucât nu există nici o dispoziție legala care sa ii confere D.G.F.P.

Timiș dreptul de a reprezenta statul în fata instanțelor de judecata. Pe fondul cauzei pârâtul a arătat că nici reclamantul, nici antecesorii acestuia nu au suferit o măsură de condamnare ci doar una administrativă privind stabilirea domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, așa încât în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, impunându-se respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3093/30/2010 a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul B.J.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 10.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de acesta și familia sa, ca efect al măsurii administrative abuzive aplicate, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferința pricinuită reclamantului și câte 2.500 euro pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantului B.L. și B.V.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: Prevalând dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru prejudiciul de ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter politic ori măsuri administrative abuzive cu același caracter în timpul regimului comunist (perioada de referință a legii fiind indicată în art. 1 alin. (1): 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989), reclamantul a investit instanța de judecată cu acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele îndurate personal, cât și de familia sa (părinții), efect al dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, împreună cu familia, în temeiul Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 20 decembrie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare pentru reclamant și bunicii săi, împrejurări de fapt atestate de adeverința din 30 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor Militare. Verificându-și, prioritar, prin raportare la art. 137 alin. (1) corelat cu art. 158 și 159 C. proc. civ., competența de soluționare a pricinii, tribunalul a constatat că atât cea materială cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din lege. Cum reclamantul domiciliază pe raza județului Timiș (fila 11 dosar) rezultă că Tribunalul Timiș este competent teritorial să soluționeze acest demers judiciar, cu precizarea că această competență de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală (excepție făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competență).

În speță, s-a constatat că reclamantul legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportat împreună cu familia sa, compusă din părinții B.L. și B.V., decedați actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Analizând mai întâi raportat la prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția lipsei calității procesual pasive a D.G.F.P. Timiș, instanța a admis-o, având în vedere că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, ce fundamentează demersul judiciar pendinte, statuează expres care este subiectul procesual pasiv în astfel de litigii, respectiv Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, în nici un caz nu se poate reține calitate procesual pasivă, în litigii de tipul celui analizat și în favoarea unui alt subiect de drept, decât cel identificat expres de legiuitor, cât timp legea specială stabilește fără echivoc persoana în contra căreia se poartă astfel de acțiuni.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, dar pentru suferința îndurată de acestea și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane, victime ale măsurilor abuzive reglementate de lege, soțului sau descendenților acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, în speță, constatându-se că reclamantul acționează atât în nume propriu, în solicitarea de aplicare a legii reparatorii, cât și pentru suferința părinților și bunicii paterne, ca descendent de gradul I și II.

Tribunalul a motivat că nu se poate reține că reclamantul nu are îndreptățirea de a solicita decât repararea prejudiciului suferit de el însăși, fără a-i fi conferit același drept pentru autorii săi de gradul I și II, câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1). Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne". Din lecturarea cu atenție a actului normativ în discuție, reiese cu claritate că acesta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. Or, acestea fiind spuse și având în vedere prevederile textului legal supra enunțat - art. 3, s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza de text, el, cât și părinții și bunica paternă fiind supuși unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Context în care devine îngăduită și concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța a constatat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Tribunalul a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 al O.U.G.

nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, suma globală de 10.000 de euro pentru suferința cauzată întregii familii a reclamantului, daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferință pricinuită reclamantului și câte 2500 pentru suferința pricinuită fiecăruia dintre părinții reclamantului, B.L. și B.V., reprezintă o satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de antecesorii reclamantului. Împotriva sentinței civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3093/30/2010, au declarat apel atât reclamantul B.J. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlul de despăgubiri, susținând că suma de 10.000 de euro este prea mică față de suma solicitată, respectiv aceea de 500.000 de euro, care ar reflecta adevărata despăgubire pentru suferințele îndurate de el și autorii săi. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acțiunii reclamantului. În motivarea apelului pârâtului s-a arătat că, beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic și nu cele deportate în Siberia sau în Bărăgan sau supuse altor măsuri administrative cu caracter politic.

S-a arătat că suma acordată de către prima instanță, respectiv aceea de 10.000 euro este prea mare în raport cu situația invocată, reprezentând o îmbogățire tară just temei. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 980/ A din 23 iunie 2011, a respins apelul declarat de reclamantul B.J. împotriva sentinței civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3093/30/2010. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva aceleiași hotărâri și, rejudecând: A schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamantul B.J.

a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această critică, în speță, trebuie corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354 și 1358 din 2010, iar din această perspectivă susținerile sunt neîntemeiate deoarece în prezent nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.

Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că, deși are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, aceasta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudenta constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceia, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanța de apel a dispus în sensul celor arătate. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul B.J. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: La data introducerii cererii de chemare în judecată Legea nr. 221/2009 era una constituțională și aplicabilă iar Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu se aplică in mod retroactiv, astfel că instanța de apel nelegal a constatat că în cauză sunt incidente efectele acestei decizii.

România a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E., în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului totalitar. Recurentul-reclamant a susținut că, deși inițial prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a clamat faptul că România se respectă drepturile omului prevăzute de Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, victimelor regimului totalitar comunist le este grosolan încălcat dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile morale, garantate de actele internaționale, sub pretextul incredibil și inadmisibil că beneficiază de un drept de securitate socială prevăzut de Decretul-lege nr. 118/1990 a cărui natură juridică este pervertită printr-o eroare de tehnică legislativă. Or, „indemnizația lunară" prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială deoarece se acordă prin decizie a direcției județene de specialitate a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

În prezent, acest drept de securitate socială se plătește de Casele județene de Pensii. Recurentul-reclamant a mai susținut că familia sa a fost deportată timp de 4 ani și 6 luni în Bărăgan, după cum reiese din probele administrate la dosar iar ulterior ridicării restricțiilor domiciliare întreaga familie și-a reluat viața de la început, fără posibilități financiare și fără a li se restitui bunurile confiscate, purtând stigmatul deportării în Bărăgan. Astfel, în aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral iar reglementările aplicabile în materie de despăgubiri pentru persoanele vătămate sunt cele prevăzute la art. 5 paragraful 5 și art. 41 din Convenția pentru drepturile omului și libertățile fundamentale.

Pentru argumentele menționate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea Statului Român ia plata daunelor morale și a daunelor materiale, cu cheltuieli de judecată. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Cum Decizia nr. 12 din 19 septembrie 20011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea deciziei pronunțate în recursul în interesul Legii nr. 12/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii reclamantului, chiar dacă, anterior, instanța de fond statuase că acesta întrunește condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a deportării în Bărăgan.

Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., se constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor care vizează cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate, odată ce dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele. În ce privește Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 invocate de recurentul-reclamant este de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și O.N.U., iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Referitor la susținerea recurentului-reclamant în sensul că indemnizația prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială care are altă natură juridică decât cea a despăgubirilor morale prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, este de reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, definitivă și general obligatorie, conform art. 147 din Constituție, s-a statuat în sensul că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 astfel că acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentul-reclamant.

Având în vedere considerentele expuse, se constată că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, recursul declarat de reclamantul B.J. împotriva Deciziei civile nr. 980 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefundat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.