ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4759/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș în Dosar nr. 3093/30/2010 la data de 26 aprilie 2010, reclamantul B.J.

a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să

constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa și a

familiei sale; să dispună obligarea pârâtului Statul Român la plata

despăgubirilor pentru suferințele fizice și psihice în cuantum de 500.000 euro;

cu cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamantul a arătat că împotriva sa și a familiei sale s-a luat măsura

administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, fiind deportați 4 ani și 6 luni

din localitatea Peciu Nou în câmpia Bărăganului.

În drept,

reclamantul a invocat dispozițiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1), lit. a) și

b), alin. (2) și alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar la data de 21 iunie 2010, pârâtul a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș și pe fondul

cauzei a solicitat respingerea acțiunii.

Astfel,

in conformitate cu prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; "Statul

este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume

propriu, ca subiect de drepturi si obligații.

El

participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara de cazurile

in care legea stabilește anume alte organe in acest scop."

Or,

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș nu poate reprezenta paratul Statul

Român, întrucât nu există nici o dispoziție legala care sa ii confere D.G.F.P.

Timiș dreptul de a reprezenta statul în fata instanțelor de judecata.

Pe fondul

cauzei pârâtul a arătat că nici reclamantul, nici antecesorii acestuia nu au

suferit o măsură de condamnare ci doar una administrativă privind stabilirea

domiciliului obligatoriu într-o altă localitate, așa încât în cauză nu este

îndeplinită condiția prevăzută de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

impunându-se respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Prin

sentința civilă nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș

în Dosarul nr. 3093/30/2010

a

fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Direcției Generale a

Finanțelor Publice Timiș.

A fost admisă

în parte acțiunea formulată de reclamantul B.J. în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.

A fost obligat

pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei

de 10.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de

acesta și familia sa, ca efect al măsurii administrative abuzive aplicate,

daune defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferința

pricinuită reclamantului și câte 2.500 euro pentru suferința pricinuită

fiecăruia dintre părinții reclamantului B.L. și B.V.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Prevalând

dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

concepută ca un act normativ reparator, cu precădere pentru prejudiciul de

ordin moral adus celor supuși unor condamnări cu caracter politic ori măsuri

administrative abuzive cu același caracter în timpul regimului comunist

(perioada de referință a legii fiind indicată în art. 1 alin. (1): 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989), reclamantul a investit instanța de judecată cu

acțiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferințele

îndurate personal, cât și de familia sa (părinții), efect al dislocării și

stabilirii domiciliului obligatoriu, împreună cu familia, în temeiul Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 20 decembrie 1955 când, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 6200/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare

pentru reclamant și bunicii săi, împrejurări de fapt atestate de adeverința din

30 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Instanțelor

Militare.

Verificându-și,

prioritar, prin raportare la art. 137 alin. (1) corelat cu art. 158 și 159 C. proc.

civ., competența de soluționare a pricinii, tribunalul a constatat că atât cea

materială cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art.

4 alin. (4) din lege.

Cum reclamantul domiciliază pe raza județului Timiș

(fila 11 dosar)

rezultă

că Tribunalul Timiș este competent teritorial să soluționeze acest demers

judiciar, cu precizarea că această competență de favoare (domiciliul

reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată ca regulă generală

(excepție făcând cazurile în care operează prorogarea legală de competență).

În

speță, s-a constatat că reclamantul legitimează calitatea de a accede la

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind deportat

împreună cu familia sa, compusă din părinții B.L. și B.V., decedați

actualmente, în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Analizând

mai întâi raportat la prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. excepția

lipsei calității procesual pasive a D.G.F.P. Timiș, instanța a admis-o, având

în vedere că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, ce fundamentează demersul

judiciar pendinte, statuează expres care este subiectul procesual pasiv în

astfel de litigii, respectiv Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice. Ca atare, în nici un caz nu se poate reține calitate

procesual pasivă, în litigii de tipul celui analizat și în favoarea unui alt

subiect de drept, decât cel identificat expres de legiuitor, cât timp legea

specială stabilește fără echivoc persoana în contra căreia se poartă astfel de

acțiuni.

Cu

privire la fondul cauzei, tribunalul a constatat că Legea nr. 221/2009 conferă în

mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestor persoane, dar pentru suferința îndurată de

acestea și pentru recompensarea într-o oarecare măsură a acelorași persoane,

victime ale măsurilor abuzive reglementate de lege, soțului sau descendenților

acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, în speță, constatându-se că

reclamantul acționează atât în nume propriu, în solicitarea de aplicare a legii

reparatorii, cât și pentru suferința părinților și bunicii paterne, ca

descendent de gradul I și II.

Tribunalul

a motivat că nu se poate reține că reclamantul nu are îndreptățirea de a

solicita decât repararea prejudiciului suferit de el însăși, fără a-i fi

conferit același drept pentru autorii săi de gradul I și II, câtă vreme legea

îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1).

Totodată,

în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea

de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost

întemeiate pe unul sau mai multe

dintre următoarele acte normative: e) Deciziile

nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne".

Din lecturarea

cu atenție a actului normativ în discuție, reiese cu claritate că acesta

cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele

principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute

de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive

declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele

subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare (alin. (3) al art. 1) precum și alte măsuri

administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit

scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune

constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și

al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

Or,

acestea fiind spuse și având în vedere prevederile textului legal supra enunțat

- art. 3, s-a constatat că situația de fapt invocată și probată de reclamant se

grefează întocmai pe ipoteza de text, el, cât și părinții și

bunica paternă fiind supuși unei măsuri

administrative cu caracter politic de

drept - dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres

indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând

măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează

calitatea de a pretinde reparații conform Legii nr. 221/2009.

Context în

care devine îngăduită și concluzia că în speță nu sunt incidente prevederile

alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 -

vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al

deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Cum,

dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru

despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța a constatat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Tribunalul a

apreciat că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 1 al O.U.G. nr. 62/2010 și art.

5 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, suma globală de 10.000

de euro pentru suferința cauzată întregii familii a reclamantului, daune

defalcate astfel: echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro pentru suferință

pricinuită reclamantului și câte 2500 pentru suferința pricinuită fiecăruia

dintre părinții reclamantului, B.L. și B.V., reprezintă o satisfacție

rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal, cât și de

antecesorii reclamantului.

Împotriva

sentinței civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș

în Dosarul nr. 3093/30/2010,

au

declarat apel atât reclamantul B.J. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Reclamantul

a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlul de

despăgubiri, susținând că suma de 10.000 de euro este prea mică față de suma

solicitată, respectiv aceea de 500.000 de euro, care ar reflecta adevărata

despăgubire pentru suferințele îndurate de el și autorii săi.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat admiterea apelului,

schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii ca

neîntemeiate a acțiunii reclamantului.

În motivarea

apelului pârâtului s-a arătat că, beneficiază de dreptul la despăgubiri morale

doar persoanele condamnate politic și nu cele deportate în Siberia sau în

Bărăgan sau supuse altor măsuri administrative cu caracter politic.

S-a

arătat că suma acordată de către prima instanță, respectiv aceea de 10.000 euro

este prea mare în raport cu situația invocată, reprezentând o îmbogățire tară

just temei.

Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 980/ A din 23 iunie 2011,

a respins apelul declarat de

reclamantul B.J. împotriva sentinței civile nr. 2760 din 20 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 3093/30/2010.

A admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, împotriva

aceleiași hotărâri și, rejudecând:

A schimbat

în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul

B.J. a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate, însă această

critică, în speță, trebuie corelată cu efectele juridice ale Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1354 și 1358 din 2010, iar din această perspectivă

susținerile sunt neîntemeiate deoarece în prezent nu mai există temeiul juridic

de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.

Referitor

la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că, deși are o

motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în

linii generale, aceasta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia

civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat

ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea,

Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum

este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate

astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudenta constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași

Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o

reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la

interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea

conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului.

Față de

această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai

sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a

formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale

reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din

Protocolul nr. l adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima

instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece

pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma

juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși

reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea

juridică specială cu normele de drept comun.

De

aceia, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum

acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a

fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, instanța de apel a dispus

în sensul celor arătate.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul B.J.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

La data

introducerii cererii de chemare în judecată Legea nr. 221/2009 era una

constituțională și aplicabilă iar Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale privind neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 nu se aplică in mod retroactiv, astfel că instanța de

apel nelegal a constatat că în cauză sunt incidente efectele acestei decizii.

România

a rămas singurul stat fost comunist, membru al Consiliului Europei și al U.E.,

în care victimelor regimului totalitar comunist li se refuză acordarea de

compensații bănești pentru prejudiciile morale suferite în timpul regimului

totalitar.

Recurentul-reclamant

a susținut că, deși inițial prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a clamat faptul

că România se respectă drepturile omului prevăzute de Rezoluția nr. 1096 din

1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985, după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, victimelor regimului totalitar comunist le este grosolan

încălcat dreptul la compensații bănești pentru prejudiciile morale, garantate

de actele internaționale, sub pretextul incredibil și inadmisibil că

beneficiază de un drept de securitate socială prevăzut de Decretul-lege nr. 118/1990

a cărui natură juridică este pervertită printr-o eroare de tehnică legislativă.

Or, „indemnizația lunară" prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990

constituie exclusiv un drept de securitate socială deoarece se acordă prin

decizie a direcției județene de specialitate a Ministerului Muncii, Familiei și

Protecției Sociale și se suportă de la bugetul de stat prin bugetul

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale. În prezent, acest drept de

securitate socială se plătește de Casele județene de Pensii.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că familia sa a fost deportată timp de 4 ani și 6 luni în

Bărăgan, după cum reiese din probele administrate la dosar iar ulterior ridicării

restricțiilor domiciliare întreaga familie și-a reluat viața de la început,

fără posibilități financiare și fără a li se restitui bunurile confiscate,

purtând stigmatul deportării în Bărăgan.

Astfel,

în aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere

repercusiunile prejudiciului moral iar reglementările aplicabile în materie de

despăgubiri pentru persoanele vătămate sunt cele prevăzute la art. 5 paragraful

5 și art. 41 din Convenția pentru drepturile omului și libertățile fundamentale.

Pentru

argumentele menționate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului

așa cum a fost formulat și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea Statului Român ia plata

daunelor morale și a daunelor materiale, cu cheltuieli de judecată.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin Decizia nr.

12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07

noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de

conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte

a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr.

1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of.

al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010) Curtea Constituțională a

admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de

persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista

o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea

instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să

intre sub protecția art.

1

din

Protocolul nr. 1.

Prin

urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de

desfășurare.

În consecință,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor

de drept

în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe

de la data publicării deciziei în M. Of. al României.

Cum Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 20011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recursul în interesul legii a fost publicată în M. Of., Partea I nr.

789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a

devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în

soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte

constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin

care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea

dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă.

Prin

urmare, în aplicarea deciziei pronunțate în recursul în interesul Legii nr. 12/2011

de Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că

soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii reclamantului,

chiar dacă, anterior, instanța de fond statuase că acesta întrunește condițiile

prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a

deportării în Bărăgan.

Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse,

reținute în cuprinsul

Deciziei

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ., se constată că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor

care vizează cuantumul despăgubirilor morale, care nu mai pot fi verificate,

odată ce dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia

au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

În ce

privește Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele

Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 invocate de

recurentul-reclamant este de reținut că acestea sunt documente politice

internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei și O.N.U., iar nu tratate internaționale, astfel că nu au

aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Referitor

la susținerea recurentului-reclamant în sensul că indemnizația prevăzută de

Decretul-lege nr. 118/1990 constituie exclusiv un drept de securitate socială

care are altă natură juridică decât cea a despăgubirilor morale prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009, este de reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, definitivă și

general

obligatorie, conform art. 147 din Constituție, s-a statuat în sensul că

despăgubirile

prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au același

scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

astfel că acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu

consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină

recurentul-reclamant.

Având în

vedere considerentele expuse, se constată că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

recursul declarat de reclamantul B.J. împotriva Deciziei civile nr. 980 din 23

iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefundat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.