ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 713/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 713/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 20 aprilie 2010, reclamantul C.I.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în cuantum de

1.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic ce i-a fost aplicată în baza deciziei MAI nr.

200/1951.

Prin sentința civilă nr.

2777/ PI din 21 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în

parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de

7.000 de euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea

soluției, tribunalul a reținut că reclamantul a fost strămutat în Bărăgan, în

baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955,

astfel că făcând obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în

sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățit la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acest

act normativ.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere importanța valorilor

lezate prin măsura administrativă aplicată reclamantului (îngrădirea libertății

de mișcare), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate

din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii

confortului, depărtării de casă, pășirii într-un mediu de viață ostil, în

condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și

acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate,

reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și

la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. S-au avut astfel

în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum

ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării

unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării

vechilor ocupații, după întoarcerea acasă, dificultățile percepute în

încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu

caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, și

descendenților.

Raportat la aceste

criterii, ținând totodată cont de faptul că reclamantul a beneficiat de

drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, de limitele valorice maxime

ale despăgubii impuse prin O.U.G. nr. 62/2010 și de jurisprudența în materie a

Curții Europene, s-a apreciat că suma de 7.000 euro reprezintă o satisfacție

suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr.

330 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării

sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de

daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 47

alin. (4) din Constituție.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a

criticat-o pentru următoarele motive:

apelului declarat de pârât, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată,

instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin cererea de apel,

pârâtul nu solicitase respingerea acțiunii, ci doar reducerea cuantumului

daunelor morale acordate.

curtea de apel a considerat aplicabilă în cauză decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în

primă instanță sau căi de atac, la data pronunțării ei, ci doar celor înregistrate

ulterior acestui moment.

În caz contrar, ar

exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri,

în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși s-au depus cereri în același timp și s-a urmat

aceeași procedură. Or, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în

jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.

Totodată, întrucât la

data publicării deciziei de neconstituționalitate exista a o hotărâre de

acordare de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, reclamantul avea o speranță legitimă și, prin urmare, un

bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța trebuia să-i recunoască dreptul la

despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ.,

câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa este

de necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu este incidentă,

întrucât prin dispozițiile acestei legi a fost repus în dreptul de a cere

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de

natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează -

nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura

pricinii.

care se impută instanței de apel că a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece a

respins acțiunea reclamantului în apelul pârâtului, care nu solicitase prin

cererea de apel decât reducerea cuantumului daunelor morale acordate, nu sunt

fondate.

Pronunțarea extra

petita se realizează atunci când instanța de apel, găsind apelul întemeiat,

schimbă soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului

pretențiilor, acordă altceva decât a constituit obiectul cererii deduse

judecății.

Altfel spus, se poate

imputa instanței de apel că a acordat altceva decât s-a cerut numai atunci

când, ajungând să rejudece fondul, depășește cadrul procesual determinat de

reclamant în privința obiectului procesului, încălcând astfel principiul

disponibilității, ceea ce nu este cazul în speță, unde în apelul pârâtului s-a

schimbat sentința de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului,

raportat la obiectul acestei acțiuni - acordare daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

Temeiul schimbării în

tot a sentinței de fond l-a constituit motivul de ordine publică invocat, din

oficiu, de instanță, referitor la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile din Legea nr. 221/2009

ce constituiau temeiul juridic al cererii reclamantului privind acordarea de

daune morale.

Rezultă că, prin

soluția pronunțată în apelul pârâtului, în raport de motivul de ordine publică

invocat din oficiu, instanța de apel a respectat limitele cererii de chemare,

în privința obiectului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 teza a II a C. proc. civ.

stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt nici ele fondate.

Contrar susținerilor

recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În acest sens, în mod legal curtea de apel a

reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în

timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce

efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate

constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința

respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data

publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.

Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de

recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, nu se

poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.

Acest principiu

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând

eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și

legale în materie, situație în care nu sunt întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nici criticile prin care se impută instanței de apel că nu a analizat

pretențiile deduse judecății în temeiul dispozițiilor de drept comun privind

răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care a reținut inexistența

temeiului juridic al acțiunii. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de

reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin.

(6) C. proc. civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe

în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată.

Din moment ce,

inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează

cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun,

menționate în motivele de recurs cu trimitere la Codul civil (art. 998-999), nu

puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece

pricina.

Prin urmare, nici din

acest punct de vedere nu este incident în speță cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

motive, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 330 din

22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 februarie 2012.