ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 713/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 20 aprilie 2010, reclamantul C.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri, în cuantum de 1.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic ce i-a fost aplicată în baza deciziei MAI nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 2777/ PI din 21 octombrie 2010, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 7.000 de euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că reclamantul a fost strămutat în Bărăgan, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, astfel că făcând obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, este îndreptățit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere importanța valorilor lezate prin măsura administrativă aplicată reclamantului (îngrădirea libertății de mișcare), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, pășirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație), intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

S-au avut astfel în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu prietenii, apropriații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după întoarcerea acasă, dificultățile percepute în încercarea de reintegrare în societate, purtând stigmatul condamnării cu caracter politic, transmisibil într-o mai mică măsură, e adevărat, și descendenților. Raportat la aceste criterii, ținând totodată cont de faptul că reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, de limitele valorice maxime ale despăgubii impuse prin O.U.G. nr. 62/2010 și de jurisprudența în materie a Curții Europene, s-a apreciat că suma de 7.000 euro reprezintă o satisfacție suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral încercat de reclamant.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 330 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv art. 47 alin. (4) din Constituție.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o pentru următoarele motive: 1. Prin admiterea apelului declarat de pârât, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece prin cererea de apel, pârâtul nu solicitase respingerea acțiunii, ci doar reducerea cuantumului daunelor morale acordate. 2. În mod nelegal, curtea de apel a considerat aplicabilă în cauză decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol, în primă instanță sau căi de atac, la data pronunțării ei, ci doar celor înregistrate ulterior acestui moment.

În caz contrar, ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși s-au depus cereri în același timp și s-a urmat aceeași procedură. Or, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil.

Totodată, întrucât la data publicării deciziei de neconstituționalitate exista a o hotărâre de acordare de despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul avea o speranță legitimă și, prin urmare, un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 3. În ipoteza în care considera că reclamantul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța trebuia să-i recunoască dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor de drept comun - art. 998, 999 C. civ., câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa este de necontestat, iar prescripția dreptului la acțiune nu este incidentă, întrucât prin dispozițiile acestei legi a fost repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică de natură a se circumscrie ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii. 1. Criticile prin care se impută instanței de apel că a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece a respins acțiunea reclamantului în apelul pârâtului, care nu solicitase prin cererea de apel decât reducerea cuantumului daunelor morale acordate, nu sunt fondate.

Pronunțarea extra petita se realizează atunci când instanța de apel, găsind apelul întemeiat, schimbă soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, acordă altceva decât a constituit obiectul cererii deduse judecății. Altfel spus, se poate imputa instanței de apel că a acordat altceva decât s-a cerut numai atunci când, ajungând să rejudece fondul, depășește cadrul procesual determinat de reclamant în privința obiectului procesului, încălcând astfel principiul disponibilității, ceea ce nu este cazul în speță, unde în apelul pârâtului s-a schimbat sentința de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului, raportat la obiectul acestei acțiuni - acordare daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

Temeiul schimbării în tot a sentinței de fond l-a constituit motivul de ordine publică invocat, din oficiu, de instanță, referitor la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile din Legea nr. 221/2009 ce constituiau temeiul juridic al cererii reclamantului privind acordarea de daune morale. Rezultă că, prin soluția pronunțată în apelul pârâtului, în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu, instanța de apel a respectat limitele cererii de chemare, în privința obiectului, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 teza a II a C. proc. civ. 2. Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt nici ele fondate.

Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În acest sens, în mod legal curtea de apel a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării. Acest principiu cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie, situație în care nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Nu sunt fondate nici criticile prin care se impută instanței de apel că nu a analizat pretențiile deduse judecății în temeiul dispozițiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care a reținut inexistența temeiului juridic al acțiunii. Aceasta întrucât cadrul procesual este fixat de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., ceea ce presupune că instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată. Din moment ce, inițiind demersul judiciar, reclamantul a arătat expres că își fundamentează cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, prevederile dreptului comun, menționate în motivele de recurs cu trimitere la Codul civil (art. 998-999), nu puteau constitui pentru instanța de apel cadrul normativ în care să judece pricina. Prin urmare, nici din acest punct de vedere nu este incident în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru toate aceste motive, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei nr. 330 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.