ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 711/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la 23 februarie 2010, reclamanții S.L. și C.V. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la 300.000 euro, respectiv echivalentul în lei la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui lor, C.I., prin măsura administrativă cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanții au arătat că, la data de 18 iunie 1951, tatăl lor C.I.

a fost deportat în Câmpia Bărăganului, unde, împreună cu familia, au fost lăsați în câmp liber, fără mijloace de subzistență, supuși degradării și umilinței și marginalizați social. Au precizat că la data de 20 mai 1956, autorul lor s-a reîntors în comuna Lovrin, reușind cu greu să-și recapete pământul și celelalte bunuri lăsate la plecare. Reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul majorării pretențiilor la 500.000 euro. Prin sentința civilă nr. 2585/ PI din 11 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de C.I., în calitate de descendenți de gradul I ai acestuia și, 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de C.Ș.

și C.O., în calitate de descendenți de gradul II ai acestora. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții întrunesc condițiile pentru a putea beneficia de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin măsura strămutării antecesorilor lor, tatăl și, respectiv, bunicii, în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. S-a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și reclamanții.

În motivarea apelului său, pârâtul a invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, art. I pct. 1 i art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precizând că prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele persecutate politic în regimul anterior. În motivarea apelului lor, reclamanții au susținut că suma acordată de prima instanță, cu titlu de despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit de antecesorii lor ca urmare a deportării. Prin decizia civilă nr. 438/ A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamanților S.L.

și C.V. Prin aceeași hotărâre s-a respins apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. S-a constatat că, în ceea ce privește efectele acestei decizii în raport cu cauza de față, sunt incidente dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție și ale art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, astfel încât a fost desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, impunându-se soluția respingerii acțiunii.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.L. și C.V., solicitând modificarea în tot în sensul menținerii sentinței primei instanțe. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au invocat neincidența în cauză a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, care trebuie interpretată prin raportare la art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 septembrie 1948 și ratificată de România la 14 decembrie 1955. S-a susținut că textul legislativ care leagă instanța este cel al art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010. De asemenea, reclamanții au arătat că art. 5 din Legea nr. 221/2009, era în vigoare la data promovării acțiunii, declararea neconstituționalității neputând să le fie imputată conform principiului neretroactivității legii.

Mai mult, s-a susținut că procedura prin care a fost declarat neconstituțional temeiul de drept invocat de reclamanți a fost declanșată de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, același organism care inițial a avizat favorabil actul normativ. S-a arătat că există suficiente argumente pentru admiterea acțiunii, în afara temeiurilor de drept ce rezultă din cuprinsul acțiunii, aceasta întemeindu-se și pe dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale art. 504 și urm. C. proc. civ. și ale art. 20 și 22 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Intimatul pârât, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Examinând criticile invocate de recurenții reclamanți raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pe considerentele ce succed: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of.

a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere.

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Or, în speță, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității. Întrucât norma tranzitorie în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanții nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.

Se va reține, totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru perioadele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele discriminării între persoane aflate în situații similare. În cauză nu se poate că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

În acest context, nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie 2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior publicării acestuia în M. Of.). Curtea va reține, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în temeiul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acestuia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor la invocarea în recurs a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. și ale art. 504 și urm. C. proc. pen., Curtea va constata că nu pot fi primite criticile recurenților reclamanți în acest sens având în vedere că acțiunea a avut ca temei dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 221/2009 și nu dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale sau dispoziții (art. 504 alin. (1) C. proc. pen.) care reglementează dreptul persoanei condamnate definitiv la repararea de către stat a pagubei suferite ca urmare a unei erori judiciare. O altă soluție, în sensul celei solicitate de recurenți, constând în examinarea legalității pretențiilor formulate prin acțiune din perspectiva altor temeiuri juridice ar conduce la o încălcare nepermisă a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.L. și C.V. împotriva deciziei nr. 438/ A din 02 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 07 februarie 2012.