ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 711/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la 23 februarie 2010, reclamanții S.L. și C.V. au chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la 300.000 euro,

respectiv echivalentul în lei la data rămânerii irevocabile a hotărârii, cu

titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat tatălui lor, C.I., prin măsura

administrativă cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului

obligatoriu în Câmpia Bărăganului.

În motivarea acțiunii, întemeiate în

drept pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanții au arătat

că, la data de 18 iunie 1951, tatăl lor C.I. a fost deportat în Câmpia

Bărăganului, unde, împreună cu familia, au fost lăsați în câmp liber, fără

mijloace de subzistență, supuși degradării și umilinței și marginalizați

social. Au precizat că la data de 20 mai 1956, autorul lor s-a reîntors în

comuna Lovrin, reușind cu greu să-și recapete pământul și celelalte bunuri

lăsate la plecare.

Reclamanții și-au precizat acțiunea

în sensul majorării pretențiilor la 500.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 2585/ PI

din 11 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată și

a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 5.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de C.I., în calitate de

descendenți de gradul I ai acestuia și, 2.500 euro despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit de C.Ș. și C.O., în calitate de descendenți de gradul

II ai acestora.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanții întrunesc condițiile pentru a putea beneficia

de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin măsura strămutării

antecesorilor lor, tatăl și, respectiv, bunicii, în Bărăgan, în perioada 18

iunie 1951 - 27 iulie 1955, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. S-a constatat

că sunt îndeplinite prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum au

fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și reclamanții.

În motivarea apelului său, pârâtul a

invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie

2010 ale Curții Constituționale, art. I pct. 1 i art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

precizând că prin Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 s-a creat

deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele persecutate

politic în regimul anterior.

În motivarea apelului lor,

reclamanții au susținut că suma acordată de prima instanță, cu titlu de

despăgubiri este mică în raport cu prejudiciul moral suferit de antecesorii lor

ca urmare a deportării.

Prin decizia civilă nr. 438/ A din 2

martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului

și a schimbat în parte sentința atacată în sensul respingerii în totalitate a

acțiunii reclamanților S.L. și C.V.

Prin aceeași hotărâre s-a respins

apelul reclamanților împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de

neconstituționalitate invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, contravenind dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

S-a constatat că, în ceea ce

privește efectele acestei decizii în raport cu cauza de față, sunt incidente

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție și ale art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992, astfel încât a fost desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, impunându-se soluția respingerii acțiunii.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs, în termenul legal, reclamanții S.L. și C.V., solicitând

modificarea în tot în sensul menținerii sentinței primei instanțe.

Dezvoltând motivele de recurs,

reclamanții au invocat neincidența în cauză a deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, care trebuie interpretată prin

raportare la art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la

10 septembrie 1948 și ratificată de România la 14 decembrie 1955.

S-a susținut că textul legislativ

care leagă instanța este cel al art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a

fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010.

De asemenea, reclamanții au arătat

că art. 5 din Legea nr. 221/2009, era în vigoare la data promovării acțiunii,

declararea neconstituționalității neputând să le fie imputată conform

principiului neretroactivității legii.

Mai mult, s-a susținut că procedura

prin care a fost declarat neconstituțional temeiul de drept invocat de

reclamanți a fost declanșată de pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, același organism care inițial a avizat favorabil actul normativ.

S-a arătat că există suficiente

argumente pentru admiterea acțiunii, în afara temeiurilor de drept ce rezultă

din cuprinsul acțiunii, aceasta întemeindu-se și pe dispozițiile art. 998 și

urm. C. civ., ale art. 504 și urm. C. proc. civ. și ale art. 20 și 22 din

Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul pârât, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului reclamanților ca nefondat.

Examinând criticile invocate de

recurenții reclamanți raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că

recursul este nefondat pe considerentele ce succed:

Dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei

supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit

dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în

acest interval reclamantul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins în art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitor la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor, și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere.

Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Or, în

speță, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv.

Nu se

poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în

vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele

acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional,

guvernat de regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia

îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității.

Întrucât

norma tranzitorie în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.

În

speță, reclamanții nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi

confirmat dreptul.

Se va

reține, totodată, că instanța de apel a considerat eronat că suprimarea

temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru perioadele prevăzute de art.

5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile judiciare ar putea fi

asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului, creând premisele

discriminării între persoane aflate în situații similare.

În cauză nu

se poate că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții

Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică

independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației

Constituției.

În acest context,

nu se poate considera că s-ar fi produs o încălcare a art. 6 din CEDO, care

consacră dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, cauza nu se

soluționase nici la prima instanță, sentința fiind pronunțată la 25 octombrie

2010 (după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, însă anterior

publicării acestuia în M. Of.).

Curtea

va reține, totodată, că problema de drept examinată a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea recursului în temeiul legii, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acestuia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Referitor

la invocarea în recurs a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. și ale art. 504

și urm. C. proc. pen., Curtea va constata că nu pot fi primite criticile

recurenților reclamanți în acest sens având în vedere că acțiunea a avut ca

temei dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 221/2009 și nu dispozițiile

dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale sau dispoziții (art. 504

alin. (1) C. proc. pen.) care reglementează dreptul persoanei condamnate

definitiv la repararea de către stat a pagubei suferite ca urmare a unei erori

judiciare.

O altă

soluție, în sensul celei solicitate de recurenți, constând în examinarea

legalității pretențiilor formulate prin acțiune din perspectiva altor temeiuri

juridice ar conduce la o încălcare nepermisă a principiului disponibilității ce

guvernează procesul civil.

Pentru

toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul reclamanților este

nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va

respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.L. și C.V. împotriva deciziei nr. 438/ A din 02

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 07 februarie 2012.