ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1769 din 2 iulie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea

reclamantei N.V., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.; a obligat

pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.999 euro cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul suferit personal, și a respins în rest acțiunea principală;

a respins cererea reconvențională formulata de pârâtul Statul Român, prin

M.F.P.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, reclamanta a fost supusă măsurii

administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare,

împrejurări de fapt atestate de adeverința din 23 noiembrie 2000, emisă de

Ministerul Justiției.

Instanța de fond a

mai reținut că suma de bani fixată ca echivalent bănesc pentru daunele morale

are scopul, nu atât de a repune persoana îndreptățită într-o situație similară

celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral,

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța urmând a se

raporta la importanța valorilor lezate și măsura lezării, în speță, îngrădirea

libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze

teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecințele negative suferite pe

plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului

personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor

inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de

casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile,

la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care

influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație); intensitatea

percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire,

de educare al persoanelor în cauză); gradul în care le-a fost afectată situația

familială, profesională și socială (respectiv, toate acele atribute situate în

domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile familiale, cele cu

prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale

dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații, după

întoarcerea acasă).

Tribunalul a

constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile conferite de prevederile

Decretului nr. 118/1990 și a apreciat că aceasta este îndreptățită la suma de

9.999 euro pentru prejudiciul moral suferit personal.

În ce privește

cererea reconvențională, aceasta a fost respinsă, reținându-se că noua lege de

reparație, respectiv, Legea nr. 221/2009, acordă celor îndreptățiți despăgubiri

morale, distinct de măsurile reparatorii primite în baza altor acte normative

anterioare (pe care, de altfel, însăși legea nouă le are în vedere, ca motiv

pentru acordarea despăgubirilor într-un cuantum mai redus).

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Reclamanta N.V. a

arătat că suma acordată de instanța de judecată apare ca fiind derizorie

raportat la situația de fapt și la prejudiciul moral suferit, iar reparațiile

obținute în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă o reparație

efectivă și echitabilă și nu înlătură posibilitatea de reparare a prejudiciului

prin intermediul Legii nr. 221/2009.

Pârâtul Statul Român,

prin M.F.P., a arătat că, drept urmare a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale temeiul de drept pe care reclamanta și-a

întemeiat acțiunea ( art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) a încetat

să-și mai producă efecte, iar aceasta a beneficiat deja de măsuri reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă

nr. 565 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins,

ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința

atacată și a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind astfel

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

care nu mai poate fi primită.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire

la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că

acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a

disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii

comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile

acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume

cu acest titlu. Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una

materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare,

acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților

comuniste.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta N.V., formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziei de

neconstituționalitate, care este aplicabilă, în respectarea principiului

neretroactivității legii și egalității de tratament juridic, doar cauzelor

înregistrate ulterior pronunțării sale.

Legea aplicabilă pe

tot parcursul procesului civil este cea în vigoare la data formulării cererii

de chemare în judecată, astfel încât în speță decizia de neconstituționalitate

nu se aplică, întrucât ar genera un tratament juridic diferit unor persoane

aflate în situații similare, funcție de momentul pronunțării acestei decizii.

II. La data

publicării deciziei Curții Constituționale, reclamanta avea o „speranță

legitimă" și un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, întrucât avea o hotărâre de primă instanță prin care îi fuseseră

acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

iar în cazul în care aceste dispoziții au devenit inaplicabile, cauza putea fi

soluționată din perspectiva art. 998-999 C. civ.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele motive:

I. Decizia de

neconstituționalitate în baza căreia instanța de apel și-a fundamentat soluția

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv

și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat

că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Discriminarea

presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în

situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și

rezonabile.

În susținerea acestei

critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situație se

regăsea în domeniul de aplicare a legii și ale căror cauze au fost soluționate

până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate în discuție.

Or, adoptarea acestei

decizii de instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul

general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este

reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie

justificarea obiectivă și rezonabilă pentru adoptarea unor soluții contrare.

Așadar, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

II. Referitor la

noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta

poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv

creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o

speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M.

Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza

F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial

care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudența nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu

are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată

constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de

verificarea organului jurisdicțional, astfel încât nu se poate reține

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției

Europene, critica recurentei-reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată.

În condițiile în care

reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de

instanță, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi

legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, o atare soluție

este contrară dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit

cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul

examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de

chemare în judecată.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei nr. 565 din

15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 martie 2012.