ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2417/2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș reclamantul V.V.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș solicitând instanței să constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin condamnarea de 1 an și 6 luni cu executare, din care a executat 1 an și 8 zile în perioada 02 iunie 1985 - 10 iunie 1986, pentru complicitate la trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în temeiul art. 323 2 C. pen., conform sentinței penale nr. 544/1985 a Judecătoriei Caransebeș; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin condamnarea de 10 luni cu executare pentru complicitate la trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 323 2 C. pen., conform sentinței penale nr. 152 din 05 iulie 1988 a Judecătoriei Caransebeș definitivă prin decizia penală nr. 384 din 22 octombrie 1988 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin - în dosarul nr. 1947/1988; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de Ministerul de Interne – Direcția Generală a Penitenciarelor – Penitenciarul Timișoara în perioada 15 septembrie 1987 – 01 februarie 1988, măsură dispusă de Tribunalul Reșița cu mandatul emis de procuratura localității Reșița,

pentru trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus, respectiv caracterul politic la care a fost supus prin arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de Ministerul de Interne - Direcția Generală a Penitenciarelor - Penitenciarul Timișoara în perioada 10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989 pentru complicitate la trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei și ca urmare a adresei Judecătoriei Timișoara fiind pus în libertate prin revocarea măsurii arestului preventiv; să se constate că i-a fost cauzat un prejudiciul nepatrimonial și solicită repararea prejudiciului prin despăgubiri materiale în cuantum de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că în perioada aprilie – mai 1985, împreună cu un grup de prieteni, datorită regimului politic și a restricțiilor asupra drepturilor personale și umane a hotărât să-și caute libertate de gândire și de expresie în occident. Astfel, la data de 01 iunie 1985, a trecut frontiera de stat, cu intenția de a se elibera de regimul comunist totalitar, însă a fost prins și reținut la frontiera de stat, arestat și maltratat, apoi condamnat la 1 an și 6 luni, din care a executat efectiv 1 an și 8 luni în perioada 02 iunie 1985 – 10 iunie 1986; în perioada 10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (2) din același act normativ.

Prin sentința civilă nr. 2510 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantului împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că, reclamantul V.V. a suferit două condamnări pentru infracțiunile de complicitate la trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 323 2 C. pen., respectiv, prin sentința penală nr. 544/1985 a Judecătoriei Caransebeș, la o pedeapsă de 10 luni cu executare, iar prin sentința penală nr. 152 din 05 iulie 1988 a Judecătoriei Caransebeș definitivă prin decizia penală nr. 384 din 22 octombrie 1988 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 1947/1988, la o pedeapsă de 10 luni cu executare).

S-a reținut că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Tribunalul a constatat că situația reclamantului condamnat prin sentințele penale mai sus enunțate- se circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care prevede că: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 323 – 329 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare.” Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat numai pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu vs România, Sabău și Pîrcălab vs România), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate, apreciind că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamant.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul V.V., cât și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. Reclamantul a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, arătând că suma acordată de instanța de judecată apare ca fiind derizorie în raport de daunele morale efectiv suferite, ca urmare a privării de libertate timp de circa 3 ani, precum și a faptului că după punerea în libertate a fost în mod sistematic împiedicat să ducă o viață normală și să-și câștige existența.

În motivarea scrisă a apelului său, instituția pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibile ori ca neîntemeiate, în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor morale acordate, arătând că suma de 20.000 euro, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că ea nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin completarea motivelor de apel, instituția pârâtă a solicitat respingerea apelului declarat de reclamant, admiterea apelului pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, față de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia nr. 566 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

S-a susținut că instanța constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu prezenta cauză, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, se reține că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Se mai susține că această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, susține instanța de apel, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor reclamantului, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, nu se mai impune reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs recurentul V.V., criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, contrar dispozițiilor constituționale potrivit cărora dispozițiile legale declarate neconstituționale își încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., or în cauză, susține recurentul, curtea de apel a dat eficiență efectelor deciziei Curții Constituționale, anterior publicării acesteia în Mof.

nr. 761 din 15 octombrie 2010 („a retroactivat cu 5 zile”), întrucât instanța de fond s-a pronunța, în caz, la data de 05 octombrie 2010. Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru cele ce succed: Contrar susținerilor recurentului instanța de apel a dat o dezlegare corectă problemei de drept cu care a fost investită în speța de față, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Or, în cază, nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.V. împotriva deciziei nr. 566 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.