ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2417/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2417/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș reclamantul V.V. a chemat în judecată pârâtul

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

solicitând instanței să constate caracterul politic al măsurilor administrative

la care a fost supus prin condamnarea de 1 an și 6 luni cu executare, din care a

executat 1 an și 8 zile în perioada 02 iunie 1985 - 10 iunie 1986, pentru

complicitate la trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere

frauduloasă a frontierei, în temeiul art. 323

2

C. pen., conform

sentinței penale nr. 544/1985 a Judecătoriei Caransebeș; să se constate

caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus prin

condamnarea de 10 luni cu executare pentru complicitate la trecerea de

frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza

art. 323

2

C. pen., conform sentinței penale nr. 152 din 05 iulie 1988

a Judecătoriei Caransebeș definitivă prin decizia penală nr. 384 din 22

octombrie 1988 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin - în dosarul nr. 1947/1988;

să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost

supus prin arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de

Ministerul de Interne – Direcția Generală a Penitenciarelor – Penitenciarul

Timișoara în perioada 15 septembrie 1987 – 01 februarie 1988, măsură dispusă de

Tribunalul Reșița cu mandatul emis de procuratura localității Reșița, pentru

trecerea de frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a

frontierei; să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la

care a fost supus, respectiv caracterul politic la care a fost supus prin

arestarea preventivă conform Biletului de Eliberare emis de Ministerul de

Interne - Direcția Generală a Penitenciarelor - Penitenciarul Timișoara în

perioada 10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989 pentru complicitate la trecerea de

frontieră și asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei și ca

urmare a adresei Judecătoriei Timișoara fiind pus în libertate prin revocarea

măsurii arestului preventiv; să se constate că i-a fost cauzat un prejudiciul

nepatrimonial și solicită repararea prejudiciului prin despăgubiri materiale în

cuantum de 500.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că

în perioada aprilie – mai 1985, împreună cu un grup de prieteni, datorită regimului

politic și a restricțiilor asupra drepturilor personale și umane a hotărât

să-și caute libertate de gândire și de expresie în occident. Astfel, la data de

01 iunie 1985, a trecut frontiera de stat, cu intenția de a se elibera de

regimul comunist totalitar, însă a fost prins și reținut la frontiera de stat,

arestat și maltratat, apoi condamnat la 1 an și 6 luni, din care a executat

efectiv 1 an și 8 luni în perioada 02 iunie 1985 – 10 iunie 1986; în perioada

10 aprilie 1989 – 28 decembrie 1989.

În drept, reclamantul a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (2) din același act

normativ.

Prin sentința civilă nr. 2510 din 05

octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea reclamantului

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus

obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 20.000 euro,

reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a avut în vedere faptul că, reclamantul V.V. a suferit două

condamnări pentru infracțiunile de complicitate la trecerea de frontieră și

asociere la tentativa de trecere frauduloasă a frontierei, în baza art. 323

2

C. pen., respectiv, prin sentința penală nr. 544/1985 a Judecătoriei

Caransebeș, la o pedeapsă de 10 luni cu executare, iar prin sentința penală nr.

152 din 05 iulie 1988 a Judecătoriei Caransebeș definitivă prin decizia penală nr.

384 din 22 octombrie 1988 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr.

1947/1988, la o pedeapsă de 10 luni cu executare).

S-a reținut că Legea cu nr.

221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, cât și - după decesul acestei persoane - soțului sau descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Tribunalul a constatat

că situația reclamantului condamnat prin

sentințele penale mai sus

enunțate-

se

circumscrie ipotezei particularizate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

care prevede că: „Constituie de drept condamnări cu caracter politic

condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 323 – 329 C. pen. din

1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu

modificările și completările ulterioare.”

Dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, reclamantul a optat numai pentru despăgubiri morale,

reglementate de art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, la

cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Rotariu vs România, Sabău și

Pîrcălab vs România), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în

acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și

la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe

baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin

moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate, apreciind că suma

de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și

proporțională cu prejudiciul moral suferit personal de reclamant.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel, în termenul legal, atât reclamantul V.V., cât și pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice.

Reclamantul a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată, arătând că suma acordată de instanța de

judecată apare ca fiind derizorie în raport de daunele morale efectiv suferite,

ca urmare a privării de libertate timp de circa 3 ani, precum și a faptului că

după punerea în libertate a fost în mod sistematic împiedicat să ducă o viață

normală și să-și câștige existența.

În motivarea scrisă a apelului său,

instituția pârâtă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a

sentinței apelate, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibile

ori ca neîntemeiate, în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului

despăgubirilor morale acordate, arătând că suma de 20.000 euro, reprezentând

daune morale, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real

suferit, având în vedere că ea nu se poate transforma într-un izvor de

îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin completarea motivelor de apel,

instituția pârâtă a solicitat respingerea apelului declarat de reclamant,

admiterea apelului pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată, față de considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010.

Prin decizia nr. 566 din 15 martie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamant, a admis apelul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva

aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamant.

Pentru a decide astfel instanța de

apel a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

S-a susținut că instanța

constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă,

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

De asemenea, Curtea Constituțională a

mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit

condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa,

prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la

adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme

de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor

violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale

(Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia

asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a

reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește efectele

Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu

prezenta cauză, curtea de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992), potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței

și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, se reține că Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la

publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză

soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și

respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție se impune, chiar

dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată

în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită

până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Se mai susține că această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

În concluzie, susține instanța de

apel, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor reclamantului,

respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, nu se mai impune

reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu

acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantului nu i se

cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei din urmă decizii a

formulat recurs recurentul V.V., criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica

în drept vreunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

reclamantul a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, contrar dispozițiilor constituționale potrivit cărora

dispozițiile legale declarate neconstituționale își încetează efectele în

termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of.,

or în cauză, susține recurentul, curtea de apel a dat eficiență efectelor

deciziei Curții Constituționale, anterior publicării acesteia în Mof. nr. 761

din 15 octombrie 2010 („a retroactivat cu 5 zile”), întrucât instanța de fond

s-a pronunța, în caz, la data de 05 octombrie 2010.

Criticile formulate de recurent aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl apreciază ca

nefondat, pentru cele ce succed:

Contrar susținerilor recurentului

instanța de apel a dat o dezlegare corectă problemei de drept cu care a fost

investită în speța de față, respectiv aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți

în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată,

criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Or, în cază, nu există un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi

confirmat dreptul.

Prin urmare, Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul V.V. împotriva deciziei nr. 566 din 15 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.