ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4550/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4550/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de

22 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul G.P.

a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea

Statului Român la plata unor despăgubiri

în cuantum de 5.000.000 Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite

în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 492

din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar București la o pedeapsă de 7 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii

socialiste, prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968, precum și 4 ani

interzicerea tuturor drepturilor, potrivit dispozițiilor art. 64 lit. a) și b)

C. pen. și restituirea sumei de 1.100 lei, achitată la nivelul anului 1983, cu

titlu de cheltuieli

judiciare către Statul

Român, actualizată în raport de rata dobânzii de referință

la data la

care se va pronunța hotărârea judecătorească.

In motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că nu a fost niciodată adept al principiilor socialiste și scopurilor

urmărite de regimul comunist, motiv pentru care începând cu anii 1975 a inițiat

o serie de proteste împotriva

regimului

totalitar condus de familia C.; că, în acest scop, în perioada

regimului

comunist a desfășurat numeroase activități prin care a încercat să atragă

atenția opiniei publice asupra regimului totalitar, agresiv, violent și nedrept

al familiei C. și totodată asupra condițiilor mizere de trai din România acelor

ani; că este de notorietate faptul că vânătoarea condusă împotriva oponenților

regimului a fost una dintre principalele preocupări ale familiei C., aceștia

fiind supravegheați continuu de poliția politică și exterminați cu brutalitate

în perioada de teroare comunistă; că dat fiind acest context politic și social,

el a intenționat să părăsească teritoriul României adoptând o poziție de dizidentă

față de familia C. și regimul

comunist

instaurat, manifestând expres dezaprobarea prin solicitările efectuate

în

scopul părăsirii teritoriului tării; că întrucât solicitările efectuate în

acest sens au fost respinse, a încercat să părăsească teritoriul României în

mod fraudulos, motiv pentru care prin sentința penală pronunțată de Judecătoria

Turnu Severin a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru tentativa la

săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 245 C. pen.

în vigoare la acel moment; că perioada de detenție a fost cuprinsă între 5 aprilie

1975 și 4 august 1975, fiind eliberat condiționat după aproximativ 5 luni din

Penitenciarul Turnu Severin și trimis cu domiciliul forțat în comuna Băleni

Sârbi, județul Dâmbovița; că a continuat activitatea de opoziție împotriva

regimului comunist și ulterior acestui moment acțiunile întreprinse fiind orientate

în sensul mișcării pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale (Carta 77); că pe cale de consecință, în anii 1980 în contextul

acestei mișcări, a considerat că se impune adoptarea unei conduite de opoziție,

de natura a conduce mai devreme sau mai târziu la prăbușirea sistemului condus

de familia C.; că una dintre activitățile

întreprinse

în acest sens, care de altfel a condus la arestarea și condamnarea sa

pentru

propaganda împotriva orânduirii socialiste, a fost cea de organizare a unui

protest cu ocazia manifestărilor publice organizate în comuna Băleni Sârbi,

județul Dâmbovița de Partidul Comunist cu ocazia zilei de 23 august, în

speranța de a trage un semnal de alarmă cu privire la necesitatea schimbării

regimului politic din România; că prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie

1983 pronunțată de Tribunalul Militar București, a fost condamnat la 7 ani

închisoare și interzicerea pe timp de 4 ani a

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva

orânduirii socialiste, prevăzută și pedepsită de art. 166 alin. (2) C.

pen. în

vigoare la acel moment; că a fost grațiat în parte cu reducerea

a 1/3 din durata închisorii în temeiul prevederilor art. 3 din Decretul nr.

290/ 1984 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse, fiind

eliberat la data de 25 aprilie 1988 din Penitenciarul Aiud - Secția

condamnaților politic; că datorită metodelor de tortură ce i-au fost aplicate,

restricțiilor privind hrana, igiena, contactul cu alte persoane, a rămas cu

sechele importante asupra stării de sănătate.

La data de 24 martie 2010, reclamantul

și-a precizat cererea

arătând

că solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de

10.000.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale

pentru prejudiciile suferite în urma condamnării cu caracter politic dispusă

prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar

București la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută și pedepsită de art. 166

alin. (2) C. pen. din 1968, precum și 4 ani interzicerea tuturor drepturilor,

potrivit dispozițiilor art. 64 lit. a) și b) C. pen. și constatarea

caracterului politic al condamnării suferite de reclamant prin sentința penală

nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de Judecătoria Turnu Severin la o pedeapsă

rezultantă de 8 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii

de tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei.

Prin sentința civilă nr. 735 din 21

aprilie 2010, Tribunalul Dâmbovița

a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și

modificată; a obligat

pârâtul

la plata, către reclamant, a sumei de 135 000 lei - cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, dispusă

prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul

Militar București în dosarul nr. 411/1983 și a respins celelalte capete de

cerere privind restituirea sumei de 1100 lei - actualizată, cu dobânzile

aferente și constatarea caracterului politic al condamnării suferite de

reclamant prin sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de

Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975

pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975,

reclamantul G.P. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru tentativă la

infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei; că în considerentele

hotărârii de condamnare s-a arătat că

reclamantul

împreună cu alți trei inculpați au luat hotărârea să părăsească țara

prin

trecerea frauduloasă a frontierei în RSF Iugoslavia și apoi în Italia, că au

mers în Constanța unde au stat o perioadă scurtă

și apoi au plecat spre Orșova

de unde vroiau să se îmbarce pe vapor până

la Moldova Nouă unde să se angajeze și să studieze terenul; că în Orșova au

fost reținuți de organele grănicerești; că asupra lor s-au găsit hărți și două

ghiduri de conversație româno-italiană și că inculpații au recunoscut că doreau

să treacă fraudulos frontiera.

Față de cele reținute mai sus și de

probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut că nu rezultă că

reclamantul ar fi urmărit prin săvârșirea tentativei la infracțiunea de

trecerea frauduloasă a frontierei vreunul din scopurile prevăzute de art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Tribunalul a mai reținut că prin

sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar

București în dosarul nr. 411/1983, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de

7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. pentru

săvârșirea

infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzute

de

art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968 și a fost obligat la plata sumei de

1100 lei; că prin aceeași sentință s-a dispus

computarea arestului preventiv de

la 26 august 1983; că reclamantul a

executat pedeapsa parțial, fiind grațiat prin Decretul prezidențial nr. 92 din

02 iunie 1987 și pus în libertate la data de 06 iunie 1987; că, după cum reiese

din procesul verbal de la fila 41, în timpul detenției, reclamantul nu a fost

folosit la muncă, a participat la activitățile cultural educative și a fost

pedepsit disciplinar de 3 ori cu izolare, totalizând 30 zile de izolare și a

fost sancționat și cu mustrare pentru nerespectarea regulilor de ordine

interioară, neexecutarea ordinelor și atitudine necuviincioasă fată de cadre .

Având în vedere cele reținute mai sus și

faptul că respectiva condamnare pronunțată pentru o infracțiune dintre cele

enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de

drept o condamnare cu caracter politic, tribunalul a constatat că reclamantul

este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr.

221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnarea cu caracter politic pronunțată de Tribunalul Militar București prin

sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 și că cel de-al doilea capăt de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1100 lei -

actualizată, cu dobânzile aferente nu este fondat, art. 5 alin. (1) lit. a) și

b) din Legea nr. 221/2009 prevăzând doar posibilitatea acordării de daune morale

și de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare.

In ce privește cuantumul daunelor

morale, tribunalul a apreciat că suma de 135.000 lei este îndestulătoare ținând

seama, pe de o parte, de faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile

reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și pe de altă

parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de depozițiile

martorilor și înscrisurile de la dosar, respectiv, de prejudiciul produs prin

condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferințelor

fizice și psihice pe care le-a suportat reclamantul pe perioada detenției, de

consecințele condamnării asupra stării de sănătate a acestuia, asupra

reputației și demnității reclamantului dar și pe plan social și profesional.

Împotriva sentinței sus-menționate au

declarat apel reclamantul G.P., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Finanțelor Publice Dâmbovița și Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul Dâmbovița.

Reclamantul

a arătat că suma acordată de instanța

de fond cu titlu de daune morale nu reprezintă o satisfacție echitabilă,

nefiind avute în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Reclamantul a mai arătat că în mod

greșit prima instanță a apreciat că prin săvârșirea tentativei la infracțiunea

de trecere frauduloasă a frontierei nu s-a urmărit vreunul din scopurile

prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât coroborând

aceste dispoziții cu cele conținute în Legea nr. 221/2009, rezultă că existența

caracterului politic al condamnării urmează a fi analizată în raport de oricare

dintre cazurile prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, enumerarea cuprinsă în textul de lege fiind

alternativă, iar nu cumulativă.

Din această perspectivă, reclamantul a

arătat că în cauză condamnarea suferită a avut caracter politic, în condițiile

în care motivele pentru care a fost dispusă sunt circumscrise întrutotul

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) din O.U.G. nr.

214/1999.

Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dâmbovița

a arătat că

potrivit art. 7 din Legea nr. 221/2009 „prevederile prezentei legi nu se aplică

persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate

pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor

rasiste și xenofobe, precum și ura sau violența pe motive etnice, antisemitismul,

incitarea la xenofobie".

Or, așa cum rezultă din hotărârea de

condamnare, respectiv, sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunțată de

Tribunalul Militar București, reclamantul G.P. a desenat „un număr de trei

zvastici, două pe

sosea și una pe un drapel

din localitate".

Totodată a scris cu bidineaua pe

stradă salutul hitlerist, faptele fiind săvârșite sub influența consumului de

alcool. Ulterior, dându-și seama de gravitatea faptelor a mers la fața locului

pentru a șterge ceea ce a scris, dar fiind mulți cetățeni adunați, s-a întors

la domiciliu.

Analizând activitatea infracțională a

reclamantului și dispozițiile legale

incidente,

pârâtul arată că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu se aplică acestuia,

astfel

că, pe cale de consecință nu pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin acea condamnare.

Și în prezent legiuitorul a calificat

respectivele acte drept infracțiuni prin O.U.G. nr. 31/2002 privind

interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist și

xenofob și a promovării cultului

persoanelor

vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, la

art.

5 unde se incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.

Pe de altă parte, suma de 135.000 lei

apare ca nejustificat de mare în

raport cu

suferințele îndurate de reclamant. Afecțiunile de natură fizică, cât și

psihică

dobândite ulterior pot constitui circumstanțe în acordarea de despăgubiri

morale, însă raportat la împrejurările cauzei, ele ar trebui să fie micșorate.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, în numele

Ministerului Finanțelor Publice

a arătat că din sentința penală nr.

492 din 8 noiembrie 1983 rezultă adevăratul motiv pentru care a fost condamnat

reclamantul, și anume, art. 166 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de

propagandă cu caracter fascist, condamnare ce nu are caracter politic,

infracțiunea săvârșită atunci, fiind incriminată și la acest moment.

Pârâta a mai arătat că art. 7 din

legea nr. 221/2009 statuează că „prevederile prezentei legi nu se aplică

persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate

pentru că au desfășurat o

activitate de

promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum și

ura

sau violența pe motive etnice..., antisemitismul, incitarea la

xenofobie"., or, așa cum s-a arătat, reclamantul a fost condamnat pentru

că a desenat pe mijlocul șoselei două zvastici, faptă incriminată de art. 166

alin. (2) C. pen. în vigoare la data săvârșirii faptei, condamnare ce nu are

caracter politic.

Suma acordată de instanță cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare este

mare, având în vedere că acesta beneficiază și de alte măsuri reparatorii

acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar din probele administrate

rezultă că reclamantul în timpul detenției nu a fost folosit la muncă fizică,

ci a participat la activități cultural educative.

Ulterior, aceeași pârâtă a depus la dosar

o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat ca la soluționarea

cauzei să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010,

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, privind cuantumul

daunelor morale care ar trebui acordate.

Cauza a fost suspendată la data de 25

noiembrie 2010 în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. raportat

la art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr.

47/1992, constatându-se că soluționarea apelurilor are legătură cu Deciziile

Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010, publicate în

M.Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010, ulterior fiind repusă pe rol

pentru continuarea

judecății.

Prin decizia civilă nr. 134 din 19 mai

2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

a respins, ca

nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtei și al Parchetului de pe

lângă

Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în

tot sentința atacată, în sensul respingerii

acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi

urmărit, prin săvârșirea tentativei la infracțiunea de trecere frauduloasă a

frontierei, vreunul din scopurile

prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, așa cum sunt ele definite,

nefiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) raportat

la

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Articolul 4 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, arată că „persoanele

condamnate

penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte

fapte

decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al condamnării lor potrivit art. 1 alin. (3)..."

Potrivit art. 1 alin. (3), constituie

condamnare cu caracter politic și

condamnarea

pronunțată în aceeași perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală dacă, prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile

prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, celor

împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care

au participat la acțiuni de

împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului instaurat în

România.

Dispozițiile

legale mai sus arătate nu sunt însă incidente în speța de față

în ceea ce-1

privește pe reclamant, fiind legală și temeinică soluția instanței de

fond.

Instanța de apel a mai constatat că

soluția instanței de fond privind

obligarea

Statului Român la plata sumei de 135.000 lei cu titlu de despăgubiri

pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin

sentința penală nr. 492/1983 pronunțată de Tribunalul Militar București, este

greșită.

Prin sentința

penală mai sus arătată, reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 166 alin.

(2) și art. 75 lit. a) C. pen. la 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea

tuturor drepturilor menționate de art. 64 lit. a)-b) C. pen.

Din considerentele hotărârii penale

sus-menționate, a rezultat că reclamantul a recunoscut faptele imputate,

arătând în declarațiile făcute în cursul urmăririi penale și în instanță că a

scris cu bidineaua pe stradă salutul hitlerist (după ce un alt inculpat T.V. a

desenat o zvastică, iar V.F. a scris un text denigrator la adresa orânduirii

socialiste din țara noastră); a recunoscut că a desenat cu aceeași ocazie încă

trei zvastici, două pe șosea și una pe steagul arborat din localitate; a arătat

că a săvârșit faptele fiind marcat puternic de alcoolul consumat anterior, iar

a doua zi dimineață, în jurul orei 4,00 când și-a dat seama de gravitatea

faptelor și consecințele acestora, a mers la fața locului, cu scopul de a

șterge ce a scris, dar fiind mulți cetățeni adunați s-a reîntors la domiciliu.

Rezultă că activitatea infracțională a

reclamantului nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009 ce

reglementează acordarea daunelor morale, situație față de care nu se pot acorda

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin acea condamnare.

Potrivit

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 prevederile prezentei

legi nu se aplică persoanelor

condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate pentru că

au desfășurat o activitate de promovare a

ideilor

sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența, pe motive

etnice,

rasiale sau religioase, superioritatea unor rase sau inferioritatea altora, ca

antisemitismul, incitarea la xenofobie.

De altfel, legiuitorul și în prezent a

calificat respectivele acte drept infracțiuni, prin O.U.G. nr. 31/2002, privind

interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob și

a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni

contra păcii și omenirii, la art. 5, unde se incriminează promovarea ideologiei

fasciste, rasiste sau xenofobe.

Consecința celor

mai sus relatate este aceea că nu se mai poate vorbi de

acordarea daunelor morale pentru

prejudiciul suferit, cu atât mai mult nu se mai pot face referiri la cuantumul

acestora, atâta vreme cât nu există o

condamnare

cu caracter politic în baza Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul G.P.,

formulând

următoarele critici:

motivele pe care se sprijină, în sensul că, deși instanța de apel reține că în

speță nu sunt incidente dispozițiile art. 2

alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, nu indică argumentele pentru care a apreciat în

acest

mod, limitându-se să rezume generic că din probele administrate nu rezultă că

reclamantul ar fi urmărit, prin săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă

a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior

menționat, situație față de care soluția instanței de apel este una pur

formală, nefiind analizate situația de fapt sau

problemele de drept ridicate de

reclamant pe acest aspect.

Motivarea generală,

sumară sau confuză echivalează cu o nemotivare, astfel cum a statuat chiar ICCJ

în deciziile pronunțate, sens în care se impune

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea analizării fondului dedus judecății.

II.

Instanța de apel

a interpretat și aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr.

214/1999, respectiv, în mod greșit a

reținut că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu reprezintă

obiectul unei condamnări politice.

In acest sens arată că art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 statuează că o condamnare pronunțată în perioada de

referință a legii constituie condamnare cu caracter politic dacă prin

săvârșirea acesteia s-a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999,

respectiv, exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității,

terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut

puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și

pluralismului politic; propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14

decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta; acțiunea de

împotrivire

cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea

drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Or, infracțiunea de trecere

frauduloasă a frontierei a fost săvârșită cu

scopul

ca reclamantul să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale

recunoscute

prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, de dorința de a trăi într-un stat

democratic, deziderate ce nu puteau fi puse în practică decât prin părăsirea,

în mod ilegal, a României.

Relevant în

acest sens este și faptul, de notorietate, că persoanele care

reușeau să se refugieze în vest în

acea perioadă, primeau imediat azil politic.

III. Hotărârea

instanței de apel este dată cu schimbarea înțelesului vădit

neîndoielnic al actului dedus

judecății, respectiv, a sentinței penale nr. 492 din 08 noiembrie 1983, prin

care s-a dispus condamnarea reclamantului pentru

săvârșirea infracțiunii de propagandă anticomunistă, condamnare

circumscrisă

dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr.

221/2009, fiind recunoscută de drept ca având caracter politic.

In acest sens, instanța de apel în mod

greșit reține că reclamantul ar fi fost condamnat pentru acțiuni de promovare a

ideilor sau doctrinelor rasiste sau xenofobe, respectiv, fasciste, situație ce

nu corespunde realității, acesta fiind condamnat pentru infracțiunea de

propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracțiune distinctă de cea

privind propaganda cu caracter fascist.

Astfel, deși instanța de apel reține

în mod corect textul legal în baza căruia a fost condamnat reclamantul, și

anume, art. 166 alin. (2) C. pen., în

mod

greșit apreciază că natura infracțiunii nu este cea de împotrivire față de

orânduirea

socialistă, cum a fost reținută de organele represive ale vremii, ci că ar fi

reprezentat activități de promovare a ideilor xenofobe în înțelesul art. 7 din

Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, deși

caracterul politic al condamnării suferite de reclamant

este recunoscut de drept ca atare,

instanța de judecată, schimbând înțelesul sentinței penale nr. 492 din 08

noiembrie 1983, refuză, în mod nejustificat, să ia act de această situație.

Pe de altă

parte, instanța nu a fost investită să constate caracterul politic

al acestei infracțiuni, ci să dispună

cu privire la acordarea daunelor morale

aferente

prejudiciului produs prin condamnare, sens în care trebuia să verifice

existența

unei condamnări cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, și nu să

procedeze la aprecieri asupra unei situații de fapt care a fost avută în vedere

de instanța penală de la acea vreme.

Prevederile art.

7 din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță,

deoarece infracțiunea pentru care a

fost condamnat reclamantul este cea prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (2)

din lege și cea enunțată în alin. (1).

Având în vedere că instanța de apel a

apreciat că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, rezultă că

aceasta nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei din perspectiva pretențiilor

deduse judecății, situație față de

care se

impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente:

I.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârea

judecătorească trebuie

să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format

convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești

trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte,

este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic

superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o

garanție împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele

lor de apărare au fost riguros analizate.

Motivarea hotărârii reprezintă un

element de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional, iar

hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză

științifică a pretențiilor deduse judecății,

dispozițiilor

legale incidente și probelor administrate în cauză în scopul aflării

adevărului,

urmare a unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea

acesteia.

Înalta Curte constată că în speță,

hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., întrucât

instanța de apel a

expus în mod corespunzător argumentele care au determinat

formarea

convingerii sale, sub aspect strict tehnic procedural nefiind incident în cauză

motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.. Astfel, contrar

susținerilor recurentului-reclamant, înlăturarea incidenței în cauză a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 a fost justificată, de

către instanța de apel, prin aceea că din probele administrate nu a rezultat că

reclamantul ar fi urmărit, prin săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă

a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior citat.

Cum în constatarea caracterului

politic pentru alte fapte decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009, se face trimitere, prin art. 1 alin. (3) din aceeași lege, la

dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că dacă prin

infracțiunea dedusă judecății în constatarea caracterului politic nu s-au

urmărit scopurile enumerate în norma arătată, instanța de judecată nu va putea

soluționa în sens favorabil o asemenea cerere.

Ca atare, înlăturarea incidenței în

cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 a fost, în mod legal,

justificată de instanța de apel, critica recurentului-reclamant în acest sens

neputând fi primită.

II.

Critica privind greșita neconstatare a

caracterului politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei este

nefondată, întrucât scopul săvârșirii acestei infracțiuni nu se circumscrie

ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2) din lege,

constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte

prevăzute de legea penală, dacă prin

săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din

O.U.G.

nr. 214/1999.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile

care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului

personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea

celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor

democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii

sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și

limitativ, prin enumerare, care anume

infracțiuni,

pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a

fi

condamnări de natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o

reglementare printr-o normă de trimitere, care

face referire la anumite scopuri

urmărite prin săvârșirea infracțiunilor

respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Din analiza

acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul

subiectiv pentru a delimita infracțiunile

politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport de

elementele laturii subiective, respectiv,

mobilul

și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă

că,

prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun

capătă caracter politic.

Tot astfel, din

interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că

forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod

evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de

contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Din sentința penală nr. 1082 din 19

mai 1975 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin rezultă că la data de

19 mai 1975, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 20 rap. la art. 245 alin.

(3) din vechiul C. pen. (tentativă la infracțiunea de trecere frauduloasă a

frontierei de stat), la 8 luni

închisoare,

cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, în condițiile art. 71

C.

pen.

Este de precizat că art. 245 din

vechiul C. pen. în baza căruia reclamantul a fost condamnat, chiar sub forma

tentativei, nu se regăsește

printre

articolele listate limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a),

pentru ca această condamnare să fie de drept una politică.

Chiar dacă art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009 prevede că instanța poate constata caracterul politic al oricărei

alte condamnări penale a unei fapte săvârșite cu intenție în sensul art. 2 din

O.U.G. nr. 214/1999, instanța de

apel în

mod corect a reținut că textul legal menționat nu este incident în speță,

deoarece

reclamantul, prin comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce

legea Statului Român, prin tentativa de a trece fraudulos frontiera, cât și legea

Statului Iugoslav, prin încercarea de pătrundere ilegală pe teritoriul

acestuia.

Încercarea de părăsire a țării, în

frauda legii în vigoare la acel moment,

nu

reprezintă un act de implicare în răsturnarea regimului comunist, de protest

împotriva

regimului politic sau de promovare a unor drepturi și libertăți fundamentale,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel

încât în mod corect instanța de apel a constatat că această normă nu este

aplicabilă cauzei pendinte.

III. Critica

potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a constatat că

Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă

condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983,

nu poate fi primită, soluția adoptată de instanța anterioară fiind conformă

legii.

Prin sentința penală nr. 492 din 08

noiembrie 1983, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, reclamantul a fost

condamnat la 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a)-b) C. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 166 alin. (2)

din același cod.

In considerentele acestei sentințe s-a

reținut că reclamantul a făcut propagandă cu caracter fascist, a scris salutul

hitlerist pe mijlocul unei șosele

și a

desenat trei zvastici, două pe șosea și una pe steagul arborat din localitate,

fapte

pe care acestea le-a recunoscut cu prilejul cercetării penale.

Conform art. 7

din Legea nr. 221/2009, „Prevederile prezentei legi nu se

aplică persoanelor condamnate pentru

infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat

o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și

xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase,

superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la

xenofobie".

Textul legal anterior citat reprezintă

o normă de excepție, care

reglementează

situațiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin

raportare

la motivul pentru care s-a dispus condamnarea.

Așadar, în

reținerea caracterului politic al unei condamnări din perioada

de referință a legii speciale de

reparație, este determinant motivul pentru care s-a dispus condamnarea, și nu

doar temeiul de drept al condamnării.

In speță,

conform celor anterior arătate, condamnarea reclamantului s-a

dispus pentru activitatea de

propagandă fascistă desfășurată de acesta.

Or, o asemenea

activitate este și în prezent încriminată de legiuitor, prin

art. 5 al O.U.G. nr. 32/2002 privind

interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob și

a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni

contra păcii și omenirii fiind interzisă promovarea ideologiei fasciste,

rasiste sau xenofobe.

Ca atare, raportat la dispozițiile

art.7 din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru propaganda cu caracter fascist

nu intră în sfera de aplicare a acestei legi.

In consecință, față de motivul pentru

care reclamantul a fost condamnat, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr.

221/2009, incidența

acestei legi este

exclusă în cauza de față, activitatea de propagandă fascistă

neputând

fundamenta constatarea caracterului politic al unei asemenea infracțiuni, iar

pe cale de consecință, nici dreptul la despăgubiri în condițiile actului

normativ în discuție.

Investită cu solicitarea de acordare a

despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 221/2009, instanța de judecată este

datoare, pe baza susținerilor

părților și a

probatoriilor administrate, să verifice dacă sunt întrunite condițiile

legale

de acordare a acestor despăgubiri, în obligația ce-i incumbă, conform legii,

regăsindu-se, inclusiv, verificarea dacă condamnarea pentru care reclamantul

solicită despăgubiri are sau nu de drept caracter politic, ori se impune a se

constata, pe cale judiciară, un astfel de caracter.

Ca atare, împrejurarea că instanța de

apel investită cu acțiunea în pretenții fundamentată pe Legea nr. 221/2009 a

constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu se

circumscrie domeniului de

aplicare al

acestui act normativ, nu reprezintă o reanalizare a situației de fapt

reținută

în sentința penală de condamnare, ori o recalificare juridică, cum greșit

susține recurentul-reclamant, ci o apreciere obiectivă asupra pretenției deduse

judecății din perspectiva probelor administrate și a normelor incidente în raport

de dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 ( art. 7 ) care constituie

temeiul juridic al acțiunii de față.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei nr. 134

din 19 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, s

ecția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.