ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4550/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul G.P. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar București la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968, precum și 4 ani interzicerea tuturor drepturilor, potrivit dispozițiilor art. 64 lit. a) și b) C. pen.

și restituirea sumei de 1.100 lei, achitată la nivelul anului 1983, cu titlu de cheltuieli judiciare către Statul Român, actualizată în raport de rata dobânzii de referință la data la care se va pronunța hotărârea judecătorească.

In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că nu a fost niciodată adept al principiilor socialiste și scopurilor urmărite de regimul comunist, motiv pentru care începând cu anii 1975 a inițiat o serie de proteste împotriva regimului totalitar condus de familia C.; că, în acest scop, în perioada regimului comunist a desfășurat numeroase activități prin care a încercat să atragă atenția opiniei publice asupra regimului totalitar, agresiv, violent și nedrept al familiei C. și totodată asupra condițiilor mizere de trai din România acelor ani; că este de notorietate faptul că vânătoarea condusă împotriva oponenților regimului a fost una dintre principalele preocupări ale familiei C., aceștia fiind supravegheați continuu de poliția politică și exterminați cu brutalitate în perioada de teroare comunistă; că dat fiind acest context politic și social, el a intenționat să părăsească teritoriul României adoptând o poziție de dizidentă față de familia C. și regimul comunist instaurat, manifestând expres dezaprobarea prin solicitările efectuate în scopul părăsirii teritoriului tării; că întrucât solicitările efectuate în acest sens au fost respinse, a încercat să părăsească teritoriul României în mod fraudulos,

motiv pentru care prin sentința penală pronunțată de Judecătoria Turnu Severin a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru tentativa la săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 245 C. pen.

în vigoare la acel moment; că perioada de detenție a fost cuprinsă între 5 aprilie 1975 și 4 august 1975, fiind eliberat condiționat după aproximativ 5 luni din Penitenciarul Turnu Severin și trimis cu domiciliul forțat în comuna Băleni Sârbi, județul Dâmbovița; că a continuat activitatea de opoziție împotriva regimului comunist și ulterior acestui moment acțiunile întreprinse fiind orientate în sensul mișcării pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Carta 77); că pe cale de consecință, în anii 1980 în contextul acestei mișcări, a considerat că se impune adoptarea unei conduite de opoziție, de natura a conduce mai devreme sau mai târziu la prăbușirea sistemului condus de familia C.; că una dintre activitățile întreprinse în acest sens, care de altfel a condus la arestarea și condamnarea sa pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste, a fost cea de organizare a unui protest cu ocazia manifestărilor publice organizate în comuna Băleni Sârbi, județul Dâmbovița de Partidul Comunist cu ocazia zilei de 23 august, în speranța de a trage un semnal de alarmă cu privire la necesitatea schimbării regimului politic din România; că prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar București, a fost condamnat la 7 ani închisoare și interzicerea pe timp de 4 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută și pedepsită de art. 166 alin. (2) C. pen. în vigoare la acel moment; că a fost grațiat în parte cu reducerea a 1/3 din durata închisorii în temeiul prevederilor art. 3 din Decretul nr. 290/ 1984 privind amnistierea unor infracțiuni și grațierea unor pedepse, fiind eliberat la data de 25 aprilie 1988 din Penitenciarul Aiud - Secția condamnaților politic; că datorită metodelor de tortură ce i-au fost aplicate, restricțiilor privind hrana, igiena, contactul cu alte persoane, a rămas cu sechele importante asupra stării de sănătate.

La data de 24 martie 2010, reclamantul și-a precizat cererea arătând că solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 10.000.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar București la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută și pedepsită de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968, precum și 4 ani interzicerea tuturor drepturilor, potrivit dispozițiilor art. 64 lit. a) și b) C. pen.

și constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant prin sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de Judecătoria Turnu Severin la o pedeapsă rezultantă de 8 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei.

Prin sentința civilă nr. 735 din 21 aprilie 2010, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată și modificată; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 135 000 lei - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, dispusă prin sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 411/1983 și a respins celelalte capete de cerere privind restituirea sumei de 1100 lei - actualizată, cu dobânzile aferente și constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant prin sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975, reclamantul G.P. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru tentativă la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei; că în considerentele hotărârii de condamnare s-a arătat că reclamantul împreună cu alți trei inculpați au luat hotărârea să părăsească țara prin trecerea frauduloasă a frontierei în RSF Iugoslavia și apoi în Italia, că au mers în Constanța unde au stat o perioadă scurtă și apoi au plecat spre Orșova de unde vroiau să se îmbarce pe vapor până la Moldova Nouă unde să se angajeze și să studieze terenul; că în Orșova au fost reținuți de organele grănicerești; că asupra lor s-au găsit hărți și două ghiduri de conversație româno-italiană și că inculpații au recunoscut că doreau să treacă fraudulos frontiera.

Față de cele reținute mai sus și de probele administrate în cauză, instanța de fond a reținut că nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit prin săvârșirea tentativei la infracțiunea de trecerea frauduloasă a frontierei vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Tribunalul a mai reținut că prin sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar București în dosarul nr. 411/1983, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzute de art. 166 alin. (2) C. pen.

din 1968 și a fost obligat la plata sumei de 1100 lei; că prin aceeași sentință s-a dispus computarea arestului preventiv de la 26 august 1983; că reclamantul a executat pedeapsa parțial, fiind grațiat prin Decretul prezidențial nr. 92 din 02 iunie 1987 și pus în libertate la data de 06 iunie 1987; că, după cum reiese din procesul verbal de la fila 41, în timpul detenției, reclamantul nu a fost folosit la muncă, a participat la activitățile cultural educative și a fost pedepsit disciplinar de 3 ori cu izolare, totalizând 30 zile de izolare și a fost sancționat și cu mustrare pentru nerespectarea regulilor de ordine interioară, neexecutarea ordinelor și atitudine necuviincioasă fată de cadre . Având în vedere cele reținute mai sus și faptul că respectiva condamnare pronunțată pentru o infracțiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept o condamnare cu caracter politic, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptățit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunțată de Tribunalul Militar București prin sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 și că cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1100 lei - actualizată,

cu dobânzile aferente nu este fondat, art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 prevăzând doar posibilitatea acordării de daune morale și de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare. In ce privește cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 135.000 lei este îndestulătoare ținând seama, pe de o parte, de faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 și pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de depozițiile martorilor și înscrisurile de la dosar, respectiv, de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferințelor fizice și psihice pe care le-a suportat reclamantul pe perioada detenției, de consecințele condamnării asupra stării de sănătate a acestuia, asupra reputației și demnității reclamantului dar și pe plan social și profesional.

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel reclamantul G.P., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Finanțelor Publice Dâmbovița și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Reclamantul a arătat că suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale nu reprezintă o satisfacție echitabilă, nefiind avute în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Reclamantul a mai arătat că în mod greșit prima instanță a apreciat că prin săvârșirea tentativei la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu s-a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, întrucât coroborând aceste dispoziții cu cele conținute în Legea nr. 221/2009, rezultă că existența caracterului politic al condamnării urmează a fi analizată în raport de oricare dintre cazurile prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, enumerarea cuprinsă în textul de lege fiind alternativă, iar nu cumulativă. Din această perspectivă, reclamantul a arătat că în cauză condamnarea suferită a avut caracter politic, în condițiile în care motivele pentru care a fost dispusă sunt circumscrise întrutotul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), d) și e) din O.U.G. nr. 214/1999.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a arătat că potrivit art. 7 din Legea nr. 221/2009 „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum și ura sau violența pe motive etnice, antisemitismul, incitarea la xenofobie". Or, așa cum rezultă din hotărârea de condamnare, respectiv, sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar București, reclamantul G.P. a desenat „un număr de trei zvastici, două pe sosea și una pe un drapel din localitate". Totodată a scris cu bidineaua pe stradă salutul hitlerist, faptele fiind săvârșite sub influența consumului de alcool.

Ulterior, dându-și seama de gravitatea faptelor a mers la fața locului pentru a șterge ceea ce a scris, dar fiind mulți cetățeni adunați, s-a întors la domiciliu. Analizând activitatea infracțională a reclamantului și dispozițiile legale incidente, pârâtul arată că dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu se aplică acestuia, astfel că, pe cale de consecință nu pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin acea condamnare. Și în prezent legiuitorul a calificat respectivele acte drept infracțiuni prin O.U.G. nr. 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist și xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, la art. 5 unde se incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.

Pe de altă parte, suma de 135.000 lei apare ca nejustificat de mare în raport cu suferințele îndurate de reclamant. Afecțiunile de natură fizică, cât și psihică dobândite ulterior pot constitui circumstanțe în acordarea de despăgubiri morale, însă raportat la împrejurările cauzei, ele ar trebui să fie micșorate. Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, în numele Ministerului Finanțelor Publice a arătat că din sentința penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 rezultă adevăratul motiv pentru care a fost condamnat reclamantul, și anume, art. 166 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de propagandă cu caracter fascist, condamnare ce nu are caracter politic, infracțiunea săvârșită atunci, fiind incriminată și la acest moment.

Pârâta a mai arătat că art. 7 din legea nr. 221/2009 statuează că „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum și ura sau violența pe motive etnice..., antisemitismul, incitarea la xenofobie"., or, așa cum s-a arătat, reclamantul a fost condamnat pentru că a desenat pe mijlocul șoselei două zvastici, faptă incriminată de art. 166 alin. (2) C. pen. în vigoare la data săvârșirii faptei, condamnare ce nu are caracter politic.

Suma acordată de instanță cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare este mare, având în vedere că acesta beneficiază și de alte măsuri reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar din probele administrate rezultă că reclamantul în timpul detenției nu a fost folosit la muncă fizică, ci a participat la activități cultural educative. Ulterior, aceeași pârâtă a depus la dosar o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat ca la soluționarea cauzei să se aibă în vedere și dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, privind cuantumul daunelor morale care ar trebui acordate. Cauza a fost suspendată la data de 25 noiembrie 2010 în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, constatându-se că soluționarea apelurilor are legătură cu Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior fiind repusă pe rol pentru continuarea judecății. Prin decizia civilă nr. 134 din 19 mai 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtei și al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița; a schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârșirea tentativei la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, așa cum sunt ele definite, nefiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, arată că „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor potrivit art. 1 alin. (3)..." Potrivit art. 1 alin. (3), constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în aceeași perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, celor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului instaurat în România. Dispozițiile legale mai sus arătate nu sunt însă incidente în speța de față în ceea ce-1 privește pe reclamant, fiind legală și temeinică soluția instanței de fond. Instanța de apel a mai constatat că soluția instanței de fond privind obligarea Statului Român la plata sumei de 135.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentința penală nr. 492/1983 pronunțată de Tribunalul Militar București, este greșită.

Prin sentința penală mai sus arătată, reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 166 alin. (2) și art. 75 lit. a) C. pen. la 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea tuturor drepturilor menționate de art. 64 lit. a)-b) C. pen. Din considerentele hotărârii penale sus-menționate, a rezultat că reclamantul a recunoscut faptele imputate, arătând în declarațiile făcute în cursul urmăririi penale și în instanță că a scris cu bidineaua pe stradă salutul hitlerist (după ce un alt inculpat T.V. a desenat o zvastică, iar V.F.

a scris un text denigrator la adresa orânduirii socialiste din țara noastră); a recunoscut că a desenat cu aceeași ocazie încă trei zvastici, două pe șosea și una pe steagul arborat din localitate; a arătat că a săvârșit faptele fiind marcat puternic de alcoolul consumat anterior, iar a doua zi dimineață, în jurul orei 4,00 când și-a dat seama de gravitatea faptelor și consecințele acestora, a mers la fața locului, cu scopul de a șterge ce a scris, dar fiind mulți cetățeni adunați s-a reîntors la domiciliu. Rezultă că activitatea infracțională a reclamantului nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009 ce reglementează acordarea daunelor morale, situație față de care nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin acea condamnare.

Potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și celor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența, pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase sau inferioritatea altora, ca antisemitismul, incitarea la xenofobie. De altfel, legiuitorul și în prezent a calificat respectivele acte drept infracțiuni, prin O.U.G. nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, la art. 5, unde se incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.

Consecința celor mai sus relatate este aceea că nu se mai poate vorbi de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit, cu atât mai mult nu se mai pot face referiri la cuantumul acestora, atâta vreme cât nu există o condamnare cu caracter politic în baza Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.P., formulând următoarele critici: 1. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că, deși instanța de apel reține că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, nu indică argumentele pentru care a apreciat în acest mod, limitându-se să rezume generic că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior menționat, situație față de care soluția instanței de apel este una pur formală, nefiind analizate situația de fapt sau problemele de drept ridicate de reclamant pe acest aspect. Motivarea generală, sumară sau confuză echivalează cu o nemotivare, astfel cum a statuat chiar ICCJ în deciziile pronunțate, sens în care se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării fondului dedus judecății.

II. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, respectiv, în mod greșit a reținut că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu reprezintă obiectul unei condamnări politice. In acest sens arată că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 statuează că o condamnare pronunțată în perioada de referință a legii constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârșirea acesteia s-a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, respectiv, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.

Or, infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost săvârșită cu scopul ca reclamantul să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, de dorința de a trăi într-un stat democratic, deziderate ce nu puteau fi puse în practică decât prin părăsirea, în mod ilegal, a României. Relevant în acest sens este și faptul, de notorietate, că persoanele care reușeau să se refugieze în vest în acea perioadă, primeau imediat azil politic. III. Hotărârea instanței de apel este dată cu schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, respectiv, a sentinței penale nr. 492 din 08 noiembrie 1983, prin care s-a dispus condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de propagandă anticomunistă, condamnare circumscrisă dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, fiind recunoscută de drept ca având caracter politic.

In acest sens, instanța de apel în mod greșit reține că reclamantul ar fi fost condamnat pentru acțiuni de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste sau xenofobe, respectiv, fasciste, situație ce nu corespunde realității, acesta fiind condamnat pentru infracțiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracțiune distinctă de cea privind propaganda cu caracter fascist. Astfel, deși instanța de apel reține în mod corect textul legal în baza căruia a fost condamnat reclamantul, și anume, art. 166 alin. (2) C. pen., în mod greșit apreciază că natura infracțiunii nu este cea de împotrivire față de orânduirea socialistă, cum a fost reținută de organele represive ale vremii, ci că ar fi reprezentat activități de promovare a ideilor xenofobe în înțelesul art. 7 din Legea nr. 221/2009.

Prin urmare, deși caracterul politic al condamnării suferite de reclamant este recunoscut de drept ca atare, instanța de judecată, schimbând înțelesul sentinței penale nr. 492 din 08 noiembrie 1983, refuză, în mod nejustificat, să ia act de această situație. Pe de altă parte, instanța nu a fost investită să constate caracterul politic al acestei infracțiuni, ci să dispună cu privire la acordarea daunelor morale aferente prejudiciului produs prin condamnare, sens în care trebuia să verifice existența unei condamnări cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, și nu să procedeze la aprecieri asupra unei situații de fapt care a fost avută în vedere de instanța penală de la acea vreme.

Prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speță, deoarece infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este cea prevăzută de dispozițiile art. 1 alin. (2) din lege și cea enunțată în alin. (1). Având în vedere că instanța de apel a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, rezultă că aceasta nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei din perspectiva pretențiilor deduse judecății, situație față de care se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părțile litigante, o garanție împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparență a justiției inerent oricărui act jurisdicțional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a pretențiilor deduse judecății, dispozițiilor legale incidente și probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raționament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.

Înalta Curte constată că în speță, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, sub aspect strict tehnic procedural nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.. Astfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, înlăturarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 a fost justificată, de către instanța de apel, prin aceea că din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârșirea infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior citat.

Cum în constatarea caracterului politic pentru alte fapte decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, se face trimitere, prin art. 1 alin. (3) din aceeași lege, la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că dacă prin infracțiunea dedusă judecății în constatarea caracterului politic nu s-au urmărit scopurile enumerate în norma arătată, instanța de judecată nu va putea soluționa în sens favorabil o asemenea cerere. Ca atare, înlăturarea incidenței în cauză a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 a fost, în mod legal, justificată de instanța de apel, critica recurentului-reclamant în acest sens neputând fi primită. II. Critica privind greșita neconstatare a caracterului politic al infracțiunii de trecere frauduloasă a frontierei este nefondată, întrucât scopul săvârșirii acestei infracțiuni nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din același text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport de elementele laturii subiective, respectiv, mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune aparent de drept comun capătă caracter politic.

Tot astfel, din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă. Din sentința penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin rezultă că la data de 19 mai 1975, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 20 rap. la art. 245 alin. (3) din vechiul C. pen. (tentativă la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat), la 8 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, în condițiile art. 71 C. pen.

Este de precizat că art. 245 din vechiul C. pen. în baza căruia reclamantul a fost condamnat, chiar sub forma tentativei, nu se regăsește printre articolele listate limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică. Chiar dacă art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanța poate constata caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârșite cu intenție în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, instanța de apel în mod corect a reținut că textul legal menționat nu este incident în speță, deoarece reclamantul, prin comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce legea Statului Român, prin tentativa de a trece fraudulos frontiera, cât și legea Statului Iugoslav, prin încercarea de pătrundere ilegală pe teritoriul acestuia.

Încercarea de părăsire a țării, în frauda legii în vigoare la acel moment, nu reprezintă un act de implicare în răsturnarea regimului comunist, de protest împotriva regimului politic sau de promovare a unor drepturi și libertăți fundamentale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel încât în mod corect instanța de apel a constatat că această normă nu este aplicabilă cauzei pendinte. III. Critica potrivit căreia în mod greșit instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983, nu poate fi primită, soluția adoptată de instanța anterioară fiind conformă legii. Prin sentința penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-b) C. pen.

pentru infracțiunea prevăzută de art. 166 alin. (2) din același cod. In considerentele acestei sentințe s-a reținut că reclamantul a făcut propagandă cu caracter fascist, a scris salutul hitlerist pe mijlocul unei șosele și a desenat trei zvastici, două pe șosea și una pe steagul arborat din localitate, fapte pe care acestea le-a recunoscut cu prilejul cercetării penale.

Conform art. 7 din Legea nr. 221/2009, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie". Textul legal anterior citat reprezintă o normă de excepție, care reglementează situațiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin raportare la motivul pentru care s-a dispus condamnarea. Așadar, în reținerea caracterului politic al unei condamnări din perioada de referință a legii speciale de reparație, este determinant motivul pentru care s-a dispus condamnarea, și nu doar temeiul de drept al condamnării.

In speță, conform celor anterior arătate, condamnarea reclamantului s-a dispus pentru activitatea de propagandă fascistă desfășurată de acesta. Or, o asemenea activitate este și în prezent încriminată de legiuitor, prin art. 5 al O.U.G. nr. 32/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii fiind interzisă promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe. Ca atare, raportat la dispozițiile art.7 din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru propaganda cu caracter fascist nu intră în sfera de aplicare a acestei legi.

In consecință, față de motivul pentru care reclamantul a fost condamnat, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, incidența acestei legi este exclusă în cauza de față, activitatea de propagandă fascistă neputând fundamenta constatarea caracterului politic al unei asemenea infracțiuni, iar pe cale de consecință, nici dreptul la despăgubiri în condițiile actului normativ în discuție. Investită cu solicitarea de acordare a despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 221/2009, instanța de judecată este datoare, pe baza susținerilor părților și a probatoriilor administrate, să verifice dacă sunt întrunite condițiile legale de acordare a acestor despăgubiri, în obligația ce-i incumbă, conform legii, regăsindu-se, inclusiv, verificarea dacă condamnarea pentru care reclamantul solicită despăgubiri are sau nu de drept caracter politic, ori se impune a se constata, pe cale judiciară, un astfel de caracter.

Ca atare, împrejurarea că instanța de apel investită cu acțiunea în pretenții fundamentată pe Legea nr. 221/2009 a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ, nu reprezintă o reanalizare a situației de fapt reținută în sentința penală de condamnare, ori o recalificare juridică, cum greșit susține recurentul-reclamant, ci o apreciere obiectivă asupra pretenției deduse judecății din perspectiva probelor administrate și a normelor incidente în raport de dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 ( art. 7 ) care constituie temeiul juridic al acțiunii de față. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. , Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei nr. 134 din 19 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, s ecția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.