ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 09 noiembrie 2009,
reclamantul C.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia ca, în baza dispozițiilor
Legii nr. 221/2009, să îi achite suma de 300.000 euro (în lei la data plății),
cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a bunicii
sale G. (A.) A., precum și suma de 10.801 euro (în lei la data plății), cu
titlu de despăgubiri materiale reprezentând pensia neîncasată de autoare în
perioada 1963 – 1967.
Prin sentința civilă nr. 848 din 16 iunie 2010,
Tribunalul București, secția a V a civilă a admis, în parte, acțiunea și l-a
obligat pe pârât la plata sumei de 5000 euro, echivalent în lei la data plății,
reprezentând daune morale și a sumei de 22.308 lei daune materiale.
În motivarea soluției, tribunalul a reținut
că bunica reclamantului, A. (fostă G., fostă I.) A., a fost condamnată prin
sentința penală nr. 198 pronunțată la data de 27 octombrie 1959 de către
Tribunalul Militar al Regiunii a II a București, la 7 ani temniță grea, cinci
ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, pentru
complicitate la tentativa crimei de trădare de patrie, infracțiune prevăzută și
pedepsită de art. 121 comb. cu art. 90 și cu art. 194 alin. (3) și (4) C. pen.
din 1936.
Această condamnare reprezintă de drept
condamnare cu caracter politic, în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
221/2009, astfel că reclamantul are dreptul la acordarea de daune morale pentru
prejudiciul încercat de autoare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același
act normativ.
În aprecierea cuantumului daunelor morale,
tribunalul s-a raportat la consecințele negative suportate, în plan psihic și
fizic, de autoarea reclamantului, la durata pedepsei executate (4 ani, 2 luni
și 29 de zile) și la măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (recunoașterea
perioadei executării pedepsei ca vechime în muncă și indemnizația lunară de 843
lei), criterii în raport de care a ajuns la concluzia că suma de 5.000 euro
asigură o reparație suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral reclamat
în cauză.
În ceea ce privește daunele materiale, s-a
reținut că autoarei reclamantului i-a fost respins în anul 1963 dreptul la
pensie, în baza dispozițiilor art. 142 din Decretul nr. 292/1959, întrucât a
suferit o condamnare pentru complicitate la crima de trădare de patrie și că
abia în anul 1967 i s-a acordat o pensie de 800 lei.
Apreciind că pensia este un bun în sensul art.
5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a găsit întemeiat și
petitul privind acordarea de daune materiale, constând în contravaloarea
actualizată a pensiei de care a fost privată autoarea sa, în perioada
1963-1967.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel
ambele părți, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul
București.
Prin decizia civilă nr. 182/A din 22
februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca
nefondat, apelul declarat de pârât și a admis apelurile declarate de reclamant
și Ministerul Public, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în
sensul că:
- a obligat pe pârâtul Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 20.000 euro,
în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru
prejudiciul moral;
- a respins capătul de cerere privind
acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, ca neîntemeiat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a
reținut că reclamantul este îndreptățit la măsurile reparatorii reglementate
prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de descendent
gradul II al persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic, de
oarece decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin
care aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, nu este
aplicabilă în cauză.
Recl
amantul se află în
situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un
litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,
motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul
învestirii instanței, decizia Curții Constituționale neputând retroactiva fără
a afecta, în principiu, garantarea art. 6 și 14 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
Soluția este în acord și cu regulile
aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se
naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a
beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la
momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în
ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse
de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac,
se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în
vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica
litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai
favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și
cu efectele deciziilor Curții Constituționale.
În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din
Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al
României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au
putere numai pentru viitor”. Efectul
ex nunc
al deciziilor Curții Constituționale
constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție
fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea
juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la
consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, efectele deciziei
Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât
situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Dând eficiență criteriului unei satisfacții
suficiente și echitabile, curtea a găsit justificat numai în parte cuantumul
sumei pretinse de apelantul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a
apreciat că suma de 20.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație
completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei, atât în ceea
ce privește viața sa privată cât și cea socială, raportat la consecințele
negative suportate de autoarea sa ca urmare a condamnării politice, la durata
executării pedepsei și la drepturile deja recunoscute în baza Decretului-lege nr.
118/1990.
Acordarea de către
prima instanță a pensiei neîncasată de bunica reclamantului în perioada
1963-1967, cu titlu de despăgubiri materiale, este greșită, întrucât pensia
neîncasată nu se încadrează în categoria bunurilor confiscate printr-o hotărâre
de condamnare și nerestituite în natură sau prin echivalent, asupra cărora s-a
instituit dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc prin textul art. 5 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Decizia curții de
apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul
Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Recurentul-reclamant
a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând
că, în raport de suferințele îndurate de bunica sa, s-ar fi impus acordarea
sumei solicitate prin acțiune, respectiv 300.000 euro.
De asemenea, a
criticat și soluția de respingere a capătului de cerere privind despăgubirile
materiale, susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că pensia
neîncasată nu se încadrează în categoria bunurilor confiscate printr-o hotărâre
de condamnare și nerestituite. Este adevărat că prin sentința de condamnare nu
s-a precizat că îi va fi confiscată pensia, însă neîncasarea acesteia decurge
din condamnare, iar pensia neîncasată reprezintă un bun în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.
Recurentul-pârât
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul Public
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au invocat lipsa de
temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării
neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin
decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că
instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.
147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art.
6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză
decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
În subsidiar,
recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii
daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a
criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică
decât cea stabilită de instanța de apel.
Recursurile declarate
de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public
– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, în
raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de
acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de
drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009
mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost
declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de
constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21
octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Așa cum susțin și
recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța
de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,
publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza
procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la
efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în
curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin
decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07
noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții
Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009
și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele
nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios
constituțional în M. Of.
Conform art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în
recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data
publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul
legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe
aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de
instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art.
147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate
ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul
nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii
fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate
de drept.
La alin. (4) al
articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la
data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere
numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.
31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această
reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în
curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de
drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie
2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce
efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării
acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja
pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte,
urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot
constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, la data
publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune
deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului
de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,
întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte
să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este
vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi
este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,
ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie
cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine
publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece
altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte
juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,
ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte,
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru
viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al
neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor
drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există
însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun”
susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme
la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o
hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin
intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia
cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal
într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de
constituționalitate.
De aceea, nu se poate
susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea
lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că
acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal
constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la
tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un
fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine
controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile
procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii
echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă
pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),
pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în
sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate
și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor
acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept
inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),
judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o
depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele
convenționale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu
se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții
Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de
asemenea greșit a reținut instanța de apel.
Principiul
nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și
rezonabile.
Situația de
dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă
cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul
pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,
întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând
raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,
acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,
lipsite de previzibilitate.
Izvorul
„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i
nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de
constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de
neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are
atribuțiile și funcțiile bine definite.
De
asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții
Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în
aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații
discriminatorii.
Față de toate aceste
considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011
a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a
întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat
neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional,
publicată anterior soluționării definitive a litigiului.
Criticile formulate
de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât privește
criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului
daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care
s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor
morale.
În concluzie,
raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de
acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul
Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct.
9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte.
Întrucât la data
judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a
fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se
impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelului
pârâtului pe acest considerent și, implicit, respingerea apelului reclamantului
care viza majorarea cuantumului daunelor morale, sens în care modificarea, în
parte, a deciziei recurate se va face după cum urmează:
- se va admite apelul
declarat de pârâtul Statul Român;
- se va r
espinge cererea
reclamantului cu privire la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată;
- se va înlătură obligația
pârâtului la plata sumei de 20.000 euro daune morale;
- se va respinge, ca
nefondat, apelul declarat de reclamant.
Celelalte dispoziții
ale deciziei recurate, referitoare la admiterea apelului Ministerului Public și
schimbarea sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind
acordarea de daune materiale, vor fi menținute.
Recursul declarat de
reclamant este nefondat, potrivit celor ce succed.
În raport de
dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza
criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai
justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței
asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea
de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Cât privește
criticile formulate de reclamant pe aspectul daunelor materiale, acestea sunt
nefondate.
Conform dispozițiilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o
condamnare cu caracter politic, iar după decesul ei, soțul sau descendenții
până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la
acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate
prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite
sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001
sau ale Legii nr. 247/2005.
Rezultă că, prin
voința legiuitorului, dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc a fost
recunoscut numai pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea
ce nu este cazul pensiei neîncasate de autoarea reclamantului în perioada
1963-1967, solicitată în cauză cu titlu de daune materiale.
Prin urmare,
respingând acest petit, curtea de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor
art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte,
contrar susținerilor recurentului-reclamant, acesta nu se poate prevala nici de
protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a dreptului omului, deoarece pensia neîncasată nu reprezintă un „bun” în
sensul documentului european.
În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță nu poate fi
considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată
sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat
(cauza Fernandez-Molina Gonzales s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18
octombrie 2002), or reclamantul nu este în posesia unei hotărâri definitive de
recunoaștere a dreptului la restituirea pensiei neîncasate, așa încât el nu
este titularul unui bun care să antreneze garanțiile prevăzute de art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În consecință, față
de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant
se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile
declarate de
pârâtul Statul Român, reprezentat de
Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a
Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție
împotriva deciziei nr. 182/A din 22
februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.
Modifică, în parte,
decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român,
reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția
Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței nr. 848
din 16 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Respinge cererea cu
privire la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată.
Înlătură obligația
pârâtului la plata sumei de 20.000 euro daune morale din decizie.
Respinge, ca
nefondat, apelul declarat de reclamant.
Menține celelalte
dispoziții ale deciziei recurate.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul
C.R.C.
împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 10 februarie 2012.