ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 09 noiembrie 2009, reclamantul C.R.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia ca, în baza dispozițiilor Legii nr. 221/2009, să îi achite suma de 300.000 euro (în lei la data plății), cu titlu de despăgubiri morale pentru condamnarea cu caracter politic a bunicii sale G. (A.) A., precum și suma de 10.801 euro (în lei la data plății), cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând pensia neîncasată de autoare în perioada 1963 – 1967. Prin sentința civilă nr. 848 din 16 iunie 2010, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 5000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând daune morale și a sumei de 22.308 lei daune materiale.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că bunica reclamantului, A. (fostă G., fostă I.) A., a fost condamnată prin sentința penală nr. 198 pronunțată la data de 27 octombrie 1959 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II a București, la 7 ani temniță grea, cinci ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, pentru complicitate la tentativa crimei de trădare de patrie, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 121 comb. cu art. 90 și cu art. 194 alin. (3) și (4) C. pen. din 1936. Această condamnare reprezintă de drept condamnare cu caracter politic, în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că reclamantul are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul încercat de autoare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

În aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul s-a raportat la consecințele negative suportate, în plan psihic și fizic, de autoarea reclamantului, la durata pedepsei executate (4 ani, 2 luni și 29 de zile) și la măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (recunoașterea perioadei executării pedepsei ca vechime în muncă și indemnizația lunară de 843 lei), criterii în raport de care a ajuns la concluzia că suma de 5.000 euro asigură o reparație suficientă și echitabilă pentru prejudiciul moral reclamat în cauză. În ceea ce privește daunele materiale, s-a reținut că autoarei reclamantului i-a fost respins în anul 1963 dreptul la pensie, în baza dispozițiilor art. 142 din Decretul nr. 292/1959, întrucât a suferit o condamnare pentru complicitate la crima de trădare de patrie și că abia în anul 1967 i s-a acordat o pensie de 800 lei.

Apreciind că pensia este un bun în sensul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a găsit întemeiat și petitul privind acordarea de daune materiale, constând în contravaloarea actualizată a pensiei de care a fost privată autoarea sa, în perioada 1963-1967. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 182/A din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât și a admis apelurile declarate de reclamant și Ministerul Public, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul că: - a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral; - a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, ca neîntemeiat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că reclamantul este îndreptățit la măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de descendent gradul II al persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic, de oarece decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care aceste dispoziții legale au fost declarate neconstituționale, nu este aplicabilă în cauză. Recl amantul se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, decizia Curții Constituționale neputând retroactiva fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.

Soluția este în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp (raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, în ipoteza pronunțării unei hotărâri judecătorești, verificarea cerințelor impuse de lege a fost deja realizată), cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă aceasta conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate și cu efectele deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.

Dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, curtea a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral și a apreciat că suma de 20.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială, raportat la consecințele negative suportate de autoarea sa ca urmare a condamnării politice, la durata executării pedepsei și la drepturile deja recunoscute în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Acordarea de către prima instanță a pensiei neîncasată de bunica reclamantului în perioada 1963-1967, cu titlu de despăgubiri materiale, este greșită, întrucât pensia neîncasată nu se încadrează în categoria bunurilor confiscate printr-o hotărâre de condamnare și nerestituite în natură sau prin echivalent, asupra cărora s-a instituit dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc prin textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de părți și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Recurentul-reclamant a criticat decizia sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că, în raport de suferințele îndurate de bunica sa, s-ar fi impus acordarea sumei solicitate prin acțiune, respectiv 300.000 euro.

De asemenea, a criticat și soluția de respingere a capătului de cerere privind despăgubirile materiale, susținând că în mod greșit instanța de apel a reținut că pensia neîncasată nu se încadrează în categoria bunurilor confiscate printr-o hotărâre de condamnare și nerestituite. Este adevărat că prin sentința de condamnare nu s-a precizat că îi va fi confiscată pensia, însă neîncasarea acesteia decurge din condamnare, iar pensia neîncasată reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel. Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Așa cum susțin și recurenții, această problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe acest aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cât privește criticile subsidiare formulate de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale. În concluzie, raportat la criticile privind inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată în parte.

Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, ceea ce justifica admiterea apelului pârâtului pe acest considerent și, implicit, respingerea apelului reclamantului care viza majorarea cuantumului daunelor morale, sens în care modificarea, în parte, a deciziei recurate se va face după cum urmează: - se va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român; - se va r espinge cererea reclamantului cu privire la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată; - se va înlătură obligația pârâtului la plata sumei de 20.000 euro daune morale; - se va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.

Celelalte dispoziții ale deciziei recurate, referitoare la admiterea apelului Ministerului Public și schimbarea sentinței în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, vor fi menținute. Recursul declarat de reclamant este nefondat, potrivit celor ce succed. În raport de dezlegarea dată recursurilor pârâtului și Ministerului Public, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept. Cât privește criticile formulate de reclamant pe aspectul daunelor materiale, acestea sunt nefondate.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic, iar după decesul ei, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Rezultă că, prin voința legiuitorului, dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc a fost recunoscut numai pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu este cazul pensiei neîncasate de autoarea reclamantului în perioada 1963-1967, solicitată în cauză cu titlu de daune materiale.

Prin urmare, respingând acest petit, curtea de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentului-reclamant, acesta nu se poate prevala nici de protecția prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a dreptului omului, deoarece pensia neîncasată nu reprezintă un „bun” în sensul documentului european. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat (cauza Fernandez-Molina Gonzales s.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002), or reclamantul nu este în posesia unei hotărâri definitive de recunoaștere a dreptului la restituirea pensiei neîncasate, așa încât el nu este titularul unui bun care să antreneze garanțiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamant se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 182/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Modifică, în parte, decizia, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței nr. 848 din 16 iunie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Respinge cererea cu privire la acordarea daunelor morale, ca neîntemeiată.

Înlătură obligația pârâtului la plata sumei de 20.000 euro daune morale din decizie. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.R.C. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.