ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3761/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 20 ianuarie 2010 sub nr. 2033/3/2010, reclamantele B.M.M. și T.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării suferite de soțul, respectiv tatăl lor, B.I. (decedat), prin sentința penală nr. 708 din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar București, secția I, (Dosar nr. 719/1951), în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 221/2009; să se dispună obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 3.000.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri morale acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta B.M.M.

ca urmare a detenției soțului (2.500.000 euro), cât și pentru prejudiciul moral cauzat de regimul comunist reclamantei T.C., în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 (500.000 euro), precum și obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces, conform art. 274 C. proc. civ. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 și ale C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1065 din 10 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea, a constatat că are de drept caracter politic condamnarea suferită de autorul reclamantelor, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor despăgubiri în cuantum de 1.000 euro (echivalent RON la cursul B.N.R.

din data plății) pentru reclamanta B.M.M. și respectiv 500 euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății) pentru reclamanta T.C. pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului. Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 708 din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar București, secția I, (Dosar nr. 719/1951), numitul B.I., a cărui soție supraviețuitoare și respectiv fiică sunt reclamantele din cauză, a fost judecat și condamnat la pedeapsa închisorii (fiind deținut efectiv timp de 3 ani și 22 de zile, așa cum rezultă din fișa matricolă penală) pentru infracțiunea prevăzută de art. 325 lit. c) din C. pen.

de la 1936. Prin hotărârea din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit - în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - că perioada de detenție, majorată cu 1/2 din acest interval, reprezintă vechime în muncă pentru autorul reclamantelor, căruia i s-a acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ. A constatat prima instanță că, la rândul său, reclamanta B.M.M.

a obținut, în calitate de soție supraviețuitoare, tot în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, o pensie lunară de 200 RON prin decizia din 30 ianuarie 2004. Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) și 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 325 C. pen., iar în conformitate cu art. 2 din aceeași lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor, astfel încât a constatat întemeiat primul capăt al cererii reclamantelor.

Au mai fost reținute și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (...), precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței (...) obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Din expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Legii nr. 221/2009, reiese că actul normativ vizează „o serie de persoane ale căror condamnări își produc în continuare efectele (...)”, care „nu au beneficiat până în prezent de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării lor”, precum și situațiile în care „măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri suplimentare”.

Sub acest din urmă aspect, se arată în expunerea de motive că una dintre noutățile aduse de actul normativ va fi „afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparația obținută prin efectul Decretului nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.” Tribunalul a reținut că prejudiciul moral, astfel cum a fost definit de doctrină și jurisprudență, are un caracter eminamente subiectiv, strict personal, repararea lui neputând avea loc decât în persoana celui care a suferit efectiv acest prejudiciu.

Or, având în vedere acest aspect, textul de lege mai sus menționat nu poate fi interpretat decât în sensul că legiuitorul, pornind de la prezumția unui minimum de consecințe negative ale condamnării politice a unei persoane care s-au repercutat în mod inevitabil și asupra celor mai apropiați membri ai familiei acestuia (soț, descendenți gradul I și II), a înțeles să acorde și acestora posibilitatea obținerii unor reparații pentru propriul prejudiciu. Doar prin recunoașterea unui drept propriu la despăgubiri, și nu doar de moștenire a dreptului defunctului la despăgubiri, s-ar putea proceda, fără încălcarea principiilor devoluțiunii succesorale legale, la acordarea de despăgubiri simultan descendenților de grade diferite.

În aceste condiții, Tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depoziția martorului N.G., audiat în cauză, că, în calitate de membre ale familiei, reclamantele au fost direct afectate de condamnarea suferită de autorul lor, având de suportat repercusiunile în plan social și profesional ulterior eliberării acestuia din închisoare. Însă instanța a reținut, potrivit și textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (în conformitate cu care instanța trebuie să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat și modificat și al O.U.G.

nr. 214/1999, modificată), că prejudiciul autorului însuși a fost atenuat în lunga perioadă de timp scursă cel puțin de la schimbarea regimului totalitar în decembrie 1989, acesta beneficiind și de acordarea unei indemnizații lunare stabilite proporțional cu numărul anilor de închisoare, conform hotărârii din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, indemnizație ce s-a adăugat pensiei pentru vechime în muncă (în această vechime fiind inclusă și perioada detenției, considerându-se fiecare an de închisoare ca 1,5 ani vechime în muncă, tot ca o reparație a prejudiciului suferit prin aceea că, pe perioada detenției, respectivul nu a putut munci în folosul său și al familiei sale, pentru a-și asigura un nivel de trai decent și un viitor sigur, din punct de vedere material).

Cu atât mai mult s-a apreciat de către Tribunal că, oricât de dureroasă ar fi amintirea celor trăite de reclamante în perioada detenției autorului și oricât de grea a fost reabilitarea lor socială și financiară, ulterior detenției acestuia, nu poate fi ignorat faptul că de atunci au trecut peste 55 de ani, prezumându-se că și prejudiciul lor moral s-a atenuat mult în timp (reclamanta B.M.M. beneficiind și de drepturi recunoscute în considerarea acestui prejudiciu prezumat, iar reclamanta T.C. trăind de mai bine de 20 ani într-un regim democratic). Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/1999, Tribunalul a admis doar în parte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, obligând pe pârât să achite reclamantelor suma de 1.000 și, respectiv 500 euro (echivalent în RON la cursul B.N.R.

din data plății) cu acest titlu, apreciind aceste sume ca fiind suficiente - împreună cu celelalte drepturi de care beneficiază reclamantele pentru aceeași cauză - pentru acoperirea deplină a prejudiciului moral resimțit de reclamante, fără a deveni o sursă de îmbogățire nejustificată (ca în cazul acordării sumei excesive cerute, de 3.000.000 euro). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele B.M.M. și T.C., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, precum și Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 122A din 14 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantele B.M.M.

și T.C. împotriva sentinței civile nr. 1065 din 10 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și de Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată. Cu referire la apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea deciziei, s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Prin urmare, Curtea a constatat că, deși a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

S-a reținut, în decizia atacată, că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România, respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. Instanța a mai reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu Legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamante. Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147 din Constituție, Curtea a apreciat că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.

Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituțională duce la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe. Legat de această împrejurare Curtea a reținut că dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.

De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea niciun efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și C. proc.

civ., în art. 322). În ceea ce privește posibilitatea reclamantelor de a invoca în beneficiul lor dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a acestora la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă. În această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.

Aceste considerații au fost reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut, totodată, similar situației din România, că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. În hotărârea menționată (cauza Slavov contra Bulgariei), instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.

În finalul considerentelor, instanța de apel a constatat că soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional ca fiind contrare Legii fundamentale și, ținând seama atât de caracterul devolutiv al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea sentinței apelate, impunându-se respingerea acțiunii ca nefondată. Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel, Curtea nu a mai analizat motivul invocat de apelantul-pârât, legat de reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, rezultând implicit și netemeinicia apelului declarat de apelantele-reclamante, care au solicitat reconsiderarea cuantumului despăgubirilor acordate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele B.M.M. și T.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea cererii de recurs se arată, în esență, că deși Statul Român a recunoscut prin Legea nr. 221/2009 dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de acestea și de familia lor, iar potrivit art. 21 din Constituție, beneficiarul acestui drept are garantat accesul la o instanță de judecată, același stat, pe parcursul derulării procesului, a inițiat o modificare legislativă pentru a limita cuantumul despăgubirilor, iar ulterior, prin intermediul Curții Constituționale, a invocat excepția de neconstituționalitate a propriilor acte normative, aprobate de către Parlament, pentru a înclina balanța soluționării litigiului în favoarea sa, împrejurare în care recurentele consideră că se aduce atingere dreptului garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Memoriul de recurs se continuă cu alegații ce privesc starea de fapt, violențele și ororile sistemului comunist totalitar din România și criteriile ce trebuiau avute în vedere de instanțe la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către recurentele-reclamante. În final, recurentele arată că stabilirea unor despăgubiri pe procedura Legii nr. 221/2009 trebuie să asigure o reparare și o compensare a traumelor suferite, iar respingerea acțiunii în raport de situația de fapt conturată în cauză nu poate asigura o corectă și justă reparație golind astfel textul de lege de conținut și finalitate.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății. Criticile formulate de recurente aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost încălcat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/ 07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.M.M. și T.C. împotriva deciziei civile nr. 122 A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.