ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3761/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3761/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data

de 20 ianuarie 2010 sub nr. 2033/3/2010,

reclamantele

B.M.M. și T.C. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al condamnării

suferite de soțul, respectiv tatăl lor, B.I. (decedat), prin sentința penală

nr. 708 din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar București, secția I, (Dosar

nr. 719/1951), în conformitate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 221/2009; să

se dispună obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 3.000.000 euro, în echivalent RON, cu titlu de despăgubiri morale

acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamanta B.M.M. ca urmare a detenției

soțului (2.500.000 euro), cât și pentru prejudiciul moral cauzat de regimul comunist

reclamantei T.C., în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 (500.000 euro), precum și

obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata

cheltuielilor de judecată, ocazionate de prezentul proces, conform art. 274 C.

proc. civ.

În

drept, acțiunea

a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009 și ale C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1065 din 10 septembrie 2010,

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis în parte cererea, a constatat că are de drept caracter politic condamnarea

suferită de autorul reclamantelor, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor

despăgubiri în cuantum de 1.000 euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plății)

pentru reclamanta B.M.M. și respectiv 500 euro (echivalent RON la cursul B.N.R.

din data plății) pentru reclamanta T.C. pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

autorului.

Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 708

din 21 aprilie 1951 a fostului Tribunal Militar București, secția I, (Dosar nr.

719/1951), numitul B.I., a cărui soție supraviețuitoare și respectiv fiică sunt

reclamantele din cauză, a fost judecat și condamnat la pedeapsa închisorii (fiind

deținut efectiv timp de 3 ani și 22 de zile, așa cum rezultă din fișa matricolă

penală) pentru infracțiunea prevăzută de art. 325 lit. c) din C. pen. de la 1936.

Prin hotărârea din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a stabilit - în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990 - că perioada de detenție, majorată cu 1/2 din acest

interval, reprezintă vechime în muncă pentru autorul reclamantelor, căruia i s-a

acordat și indemnizație în baza aceluiași act normativ.

A constatat prima instanță că, la rândul său, reclamanta

B.M.M. a obținut, în calitate de soție supraviețuitoare, tot în baza Decretului-Lege

nr. 118/1990, o pensie lunară de 200 RON prin decizia din 30 ianuarie 2004.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) și

2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, constituie de drept condamnare cu caracter politic

condamnarea pronunțată prin hotărâre judecătorească definitivă în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989 pentru faptele prevăzute în art. 325 C. pen., iar în conformitate

cu art. 2 din aceeași lege, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare

cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept, aceste hotărâri

neputând fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor, astfel încât

a constatat întemeiat primul capăt al cererii reclamantelor.

Au mai fost reținute și dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care „orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (...),

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la

gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței (...) obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.

Din expunerea de motive care a fundamentat adoptarea Legii

nr. 221/2009, reiese că actul normativ vizează „o serie de persoane ale căror condamnări

își produc în continuare efectele (...)”, care „nu au beneficiat până în prezent

de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnării

lor”, precum și situațiile în care „măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită

resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului

comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor de judecată

de a acorda despăgubiri suplimentare”.

Sub acest din urmă aspect, se arată în expunerea de motive

că una dintre noutățile aduse de actul normativ va fi „afirmarea explicită a posibilității

instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzei, că reparația

obținută prin efectul Decretului nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu este suficientă.”

Tribunalul a reținut că prejudiciul moral, astfel cum

a fost definit de doctrină și jurisprudență, are un caracter eminamente subiectiv,

strict personal, repararea lui neputând avea loc decât în persoana celui care a

suferit efectiv acest prejudiciu.

Or, având în vedere acest aspect, textul de lege mai sus

menționat nu poate fi interpretat decât în sensul că legiuitorul, pornind de la

prezumția unui minimum de consecințe negative ale condamnării politice a unei persoane

care s-au repercutat în mod inevitabil și asupra celor mai apropiați membri ai familiei

acestuia (soț, descendenți gradul I și II), a înțeles să acorde și acestora posibilitatea

obținerii unor reparații pentru propriul prejudiciu.

Doar prin recunoașterea unui drept propriu la despăgubiri,

și nu doar de moștenire a dreptului defunctului la despăgubiri, s-ar putea proceda,

fără încălcarea principiilor devoluțiunii succesorale legale, la acordarea de despăgubiri

simultan descendenților de grade diferite.

În

aceste condiții,

Tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu depoziția martorului

N.G., audiat în cauză, că, în calitate de membre ale familiei, reclamantele au fost

direct afectate de condamnarea suferită de autorul lor, având de suportat repercusiunile

în plan social și profesional ulterior eliberării acestuia din închisoare.

Însă instanța a reținut, potrivit și textului art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (în conformitate cu care instanța trebuie

să țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat și modificat și al O.U.G. nr. 214/1999,

modificată), că prejudiciul autorului însuși a fost atenuat în lunga perioadă de

timp scursă cel puțin de la schimbarea regimului totalitar în decembrie 1989, acesta

beneficiind și de acordarea unei indemnizații lunare stabilite proporțional cu numărul

anilor de închisoare, conform hotărârii din 08 iunie 1990 a Comisiei pentru aplicarea

Decretului-Lege nr. 118/1990, indemnizație ce s-a adăugat pensiei pentru vechime

în muncă (în această vechime fiind inclusă și perioada detenției, considerându-se

fiecare an de închisoare ca 1,5 ani vechime în muncă, tot ca o reparație a prejudiciului

suferit prin aceea că, pe perioada detenției, respectivul nu a putut munci în folosul

său și al familiei sale, pentru a-și asigura un nivel de trai decent și un viitor

sigur, din punct de vedere material).

Cu atât mai mult s-a apreciat de către Tribunal că, oricât

de dureroasă ar fi amintirea celor trăite de reclamante în perioada detenției autorului

și oricât de grea a fost reabilitarea lor socială și financiară, ulterior detenției

acestuia, nu poate fi ignorat faptul că de atunci au trecut peste 55 de ani, prezumându-se

că și prejudiciul lor moral s-a atenuat mult în timp (reclamanta B.M.M. beneficiind

și de drepturi recunoscute în considerarea acestui prejudiciu prezumat, iar reclamanta

T.C. trăind de mai bine de 20 ani într-un regim democratic).

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 5

alin. (1) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 221/1999, Tribunalul a admis doar în

parte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral,

obligând pe pârât să achite reclamantelor suma de 1.000 și, respectiv 500 euro (echivalent

în RON la cursul B.N.R. din data plății) cu acest titlu, apreciind aceste sume ca

fiind suficiente - împreună cu celelalte drepturi de care beneficiază reclamantele

pentru aceeași cauză - pentru acoperirea deplină a prejudiciului moral resimțit

de reclamante, fără a deveni o sursă de îmbogățire nejustificată (ca în cazul acordării

sumei excesive cerute, de 3.000.000 euro).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele

B.M.M. și T.C., pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

precum și Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 122A din 14 aprilie

2011

a respins apelul declarat de reclamantele

B.M.M. și T.C. împotriva sentinței civile nr. 1065 din 10 septembrie 2010 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a admis apelurile declarate de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București și de Ministerul Public, reprezentat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în tot sentința în sensul

că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cu referire la apelurile declarate de pârât și de Ministerul

Public, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

În

motivarea deciziei,

s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea

dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură

sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în

natură.

În

materia acordării

altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că

există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii

de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social,

ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul

fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru

persoanele persecutate din motive politice și etnice, edificatoare în acest sens

fiind: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631/23.09.2009, prevederile

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001,

cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Prin urmare, Curtea a constatat că, deși a fortiori nu

se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite

de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului

de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative,

Decretul-Lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.

Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune

morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea

fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al

poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” - este competent să stabilească

condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând

politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei

soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru

daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor

Constituției.

S-a reținut, în decizia atacată, că acordarea de despăgubiri

pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată

prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1

alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social,

în care dreptatea este valoare supremă.

Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale

art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației

Constituției”, și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „în România,

respectarea (...) legilor este obligatorie”, Curtea a constatat că reglementarea

criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații

de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor

art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile

art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân

fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

ca fiind neconstituțional.

Instanța a mai reținut și dispozițiile art. 147 alin.

(1) din Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional,

fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu Legea fundamentală, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce

duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul

declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul

la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut

temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamante.

Cu referire la ipoteza particulară prevăzută de art. 147

din Constituție, Curtea a apreciat că abrogarea, explicită sau implicită, a unei

norme juridice nu echivalează ca efect juridic cu încetarea efectelor unei norme

juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor.

Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict

de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată fiind

aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituțională duce

la încetarea efectelor legii, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere

conflictului de legi în timp, deoarece norma pur și simplu încetează să mai existe.

Legat de această împrejurare Curtea a reținut că dacă

s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării

acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe

parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.

De altfel, această concluzie este cu atât mai clară pentru

ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte,

astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază

a procesului.

Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea

niciun efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă),

atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste

condiții și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare)

sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției

(după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și C. proc.

civ., în art. 322).

În

ceea ce privește

posibilitatea reclamantelor de a invoca în beneficiul lor dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, Curtea a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe

legitime” a acestora la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit

ulterior iluzorie.

La analizarea acestui aspect, instanța de apel a avut

în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului

noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care

o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să

fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală

solidă.

În

această situație,

dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de

a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă;

petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze

fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade

de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește

condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ,

care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest

motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv

în sensul jurisprudenței Curții europene.

Aceste considerații au fost reținute de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în hotărârea din cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut,

totodată, similar situației din România, că dispoziția legală referitoare la obținerea

compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar,

și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică

cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri

neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului

declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat

al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă

ar fi devenit iluzorie.

În

hotărârea menționată

(cauza Slavov contra Bulgariei), instanța de contencios european a reținut că

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun,

statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției

în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de

un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze

noi nedreptăți.

În

finalul considerentelor,

instanța de apel a constatat că soluția adoptată de prima instanță este fondată

pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional

ca fiind contrare Legii fundamentale și, ținând seama atât de caracterul devolutiv

al apelului, cât și de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții

ale Legii nr. 221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea

sentinței apelate, impunându-se respingerea acțiunii ca nefondată.

Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de apel,

Curtea nu a mai analizat motivul invocat de apelantul-pârât, legat de reducerea

cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, rezultând implicit și netemeinicia

apelului declarat de apelantele-reclamante, care au solicitat reconsiderarea cuantumului

despăgubirilor acordate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele

B.M.M. și T.C., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În

susținerea cererii

de recurs se arată, în esență, că deși Statul Român a recunoscut prin Legea nr.

221/2009 dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit de

acestea și de familia lor, iar potrivit art. 21 din Constituție, beneficiarul acestui

drept are garantat accesul la o instanță de judecată, același stat, pe parcursul

derulării procesului, a inițiat o modificare legislativă pentru a limita cuantumul

despăgubirilor, iar ulterior, prin intermediul Curții Constituționale, a invocat

excepția de neconstituționalitate a propriilor acte normative, aprobate de către

Parlament, pentru a înclina balanța soluționării litigiului în favoarea sa, împrejurare

în care recurentele consideră că se aduce atingere dreptului garantat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Memoriul de recurs se continuă cu alegații ce privesc

starea de fapt, violențele și ororile sistemului comunist totalitar din România

și criteriile ce trebuiau avute în vedere de instanțe la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de către recurentele-reclamante.

În

final, recurentele

arată că stabilirea unor despăgubiri pe procedura Legii nr. 221/2009 trebuie să

asigure o reparare și o compensare a traumelor suferite, iar respingerea acțiunii

în raport de situația de fapt conturată în cauză nu poate asigura o corectă și justă

reparație golind astfel textul de lege de conținut și finalitate.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest

motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor

ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate de recurente aduc în discuție o singură

chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare:

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc),

iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

În

acest context,

nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui

efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în

ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și

obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul

Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor

unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor

anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor

instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 februarie 2011, cauza nefiind,

deci, soluționată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă

că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost încălcat

dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul

la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În

acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența

unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ

intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă

și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea

deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp

nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva

art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de

art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

În

situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere

în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa

cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului

de constituționalitate.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs

în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul

publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/ 07.11.2011, conform

art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

B.M.M. și T.C. împotriva deciziei civile nr. 122 A din 14 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.