ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 393/2017

Obiectul acțiunii deduse judecății; Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 30 decembrie 2010, sub nr. x/30/2010, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1517/CA/12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B. Timișoara - C. Timișoara, să se pronunțe o hotărâre prin care: - să se dispună anularea dispoziției nr. 27 din 16 aprilie 2010 emisă de pârât, prin care i s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. IF2010/001377 din 19 februarie 2010, ca urmare a întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. IF2010/001375 din 19 februarie 2010; - să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. IF2010/001377 din 19 februarie 2010, emisă ca urmare a întocmirii Raportului de inspecție fiscală nr. IF2010/001375 din 19 februarie 2010, privind creanțele datorate bugetului local, în cuantum de 2.489.498 lei. Prin sentința civilă nr. 450 din 13 octombrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. Timișoara în contradictoriu cu pârâtul B. Timișoara - C. Timișoara. A dispus anularea Dispoziției nr. 27 din 16 aprilie 2010 emisă de pârâtă privind soluționarea contestației administrative a reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. IF/2010/001377 din 19 februarie 2010 și Raportului de inspecție fiscală nr. IF/2010/001375 din 19 februarie 2010. A obligat pârâta să înainteze contestația administrativă a reclamantei către D. - E., în vederea soluționării acesteia, ca organ competent. A respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva B. Timișoara, prin primar, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a obligat pârâta C. Timișoara la 10.279 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. Timișoara, motivând că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, aspect de drept ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 4550 din 2 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat în parte sentința atacată în ceea ce privește anularea Dispoziției nr. 27/2010 emisă de C. Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A reținut dispoziția referitoare la soluționarea excepției privind calitatea procesuală pasivă a B. Timișoara. În rejudecare, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 7 februarie 2013, sub nr. x/30/2010*.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 137 din 12 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A. Timișoara, în contradictoriu cu pârâții B. Timișoara, prin primar și C. Timișoara. În rejudecare, instanța a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea construcții, cu privire la care a admis mai multe completări la solicitarea reclamantei. Pe fondul cauzei, în limitele deciziei de casare, instanța a reținut că actele fiscale contestate sunt conforme cu legislația în vigoare pe perioada supusă impozitării. Astfel: 1. Motivul de nelegalitate constând în aceea că, pentru imobilul „Biserica x”, reclamanta nu datorează impozit în temeiul art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc., având în vedere că este o asociație religioasă care beneficiază de facilități fiscale, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 a fost respins. Instanța a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că este constituită legal și funcționează neîntrerupt pe teritoriul României de cel puțin 12 ani, potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 489/2006 ci, doar transformarea din simplă asociație, în asociație religioasă, conform art. 47 din Legea nr. 489/2006. Dispozițiile pct. 23 alin. (4) din titlul IX la Normele cuprinse în H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare la momentul emiterii actelor contestate, menționează în mod expres care sunt beneficiarii scutirii prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 3 C. fisc., precum și „alte culte religioase recunoscute oficial în România”. 2. Motivul subsecvent privind exonerarea de la plata impozitului pentru imobilul „Clinica x” nu subzistă, reclamanta argumentând că este o clădire utilizată pentru activități social umanitare, parte a Complexului de binefacere început a fi edificat de societate, în sensul art. 250 alin. (1) pct. 19 C. fisc. Organul fiscal a reținut, în mod corect, că dispozițiile menționate se referă la scutirea de impozit a clădirilor utilizate pentru activități social umanitare, inclusiv de către asociații, potrivit hotărârii consiliului local. Or, Hotărârea Consiliului Local nr. 205/2003 atestă doar destinația întregului „Complex Social de Binefacere” aparținând reclamantei pentru activități social umanitare, însă în ceea ce privește corpul de clădire „Clinica x”, însăși reclamanta a susținut, inclusiv în rejudecare, că această construcție este nefinalizată, ultima autorizație de construcție urmând a expira la 30 iunie 2013. Așadar, nu se putea spune că la data întocmirii actelor fiscale contestate, clădirea era utilizată efectiv pentru activități social umanitare, în sensul art. 250 alin. (1) pct. 19 C. fisc., aceasta fiind rațiunea legiuitorului pentru scutirea de la plata impozitului în ceea ce privește textul menționat.

Urmare înlăturării motivelor privind exonerarea de plata impozitului în raport cu natura imobilelor, instanța a avut în vedere motivul subsidiar invocat de reclamantă, potrivit cu care ambele imobile intră în sfera de aplicare a art. 250 alin. (2) din C. fisc., întrucât nu erau finalizate, aspect constatat în mod direct de organul fiscal cu ocazia deplasării la fața locului, care a observat și lipsa proceselor verbale de recepție atestând finalizarea lucrărilor. Potrivit acestor dispoziții fiscale: „nu intră sub incidența impozitului pe clădiri construcțiile care nu au elementele constitutive ale unei clădiri”. Cu privire la data dobândirii clădirii, în sensul C. fisc., relevante din acest punct de vedere sunt dispozițiile pct. 62 alin. (1) și (2) din Normele cuprinse în H.G. nr. 44/2004, în vigoare în perioada controlului, care reglementează data considerată a fi cea a dobândirii clădirii, în raport cu data expirării termenului prevăzut în autorizațiile de construcție, pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor, în 3 situații prevăzute la lit. a)-c), respectiv clădiri executate integral anterior expirării acestui termen, la data expirării termenului și ulterior expirării termenului, iar în toate cele 3 situații înscrisul esențial avut în vedere este procesul verbal de recepție al lucrărilor. În speță, pentru imobilul Biserica x, lucrările de construcție au început conform autorizației din 08 ianuarie 1991 (fila 60 dosar Curte, vol. I), lucrările autorizate fiind „sală polivalentă, centru administrativ, centrală termică”, iar valabilitatea autorizației menționată pe verso era „de 24 de luni de la data realizării ei, perioadă în care construcția trebuie realizată”. Deși autorizația urma să expire la data de 8 octombrie 1993 (dată la care construcția trebuia realizată), la această dată nu s-a întocmit proces-verbal de recepție pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri (pereți și acoperiș), suprafață în raport cu care urma să se stabilească impozitul pe clădiri, în sensul pct. 62 lit. c) din Norme, aspect susținut chiar de reclamant. Nu se poate reține că autorizația a fost prelungită în condițiile legii, în sensul pct. 62 lit. 2 teza I, având în vedere că următoarea autorizație a fost obținută după mai bine de 10 ani (fila 71 dosar Curte, vol. I), respectiv autorizația din 12 ianuarie 2004, potrivit căreia construcția autorizată constă doar în „modificare fațadă la biserica Centrul Creștin Timișoara”, imobil care trebuia construit în baza autorizației inițiale din 1991, după cum se menționează. Prin urmare, data dobândirii clădirii în sensul dispozițiilor normative menționate este 18 octombrie 1993, ca dată a expirării autorizației, moment la care respectiva clădire trebuia să aibă pereți și acoperiș (ca elemente structurale în sensul legii) și nu data de 12 ianuarie 2005, ca dată a expirării celei de-a doua autorizații, așa cum susține reclamantul (dată în funcție de care reclamantul trebuia să-și îndeplinească obligația de a întocmi proces-verbal de recepție în care să se consemneze stadiul lucrărilor). Astfel, în mod corect au procedat organele fiscale la considerarea acestei date ca fiind dată a dobândirii clădirii în sensul dispozițiilor legale menționate. De altfel, la obiectivul 3 al expertizei în construcții efectuate în cauză expertul a stabilit inclusiv materialele puse în operă pentru obiectivul Biserica x, până la data 12 ianuarie 2005, pentru edificarea elementelor structurale ale imobilului (fila 53 dosar rejudecare), acesta indicând prin anexa răspunsului la obiecțiuni situația înscrisurilor justificative (fila 99 dosar rejudecare), constând în facturi, avize expediție, procese verbale și situații de lucrări, din care rezultă că cele mai importante materiale de construcție din acest punct de vedere au fost achiziționate și puse în operă în perioada 1993-1995, cum ar fi lemn construcții, cherestea, structură metalică acoperiș, armături în structura fundației, grinzi, planșee, stâlpi, scări etc. Situația este similară și pentru imobilul „Clinica x”, pentru care s-a eliberat autorizația de construcție din 31 mai 1993 (fila 73 dosar Curte vol. I), iar durata executării construcțiilor urma să nu depășească 24 luni, imobilul autorizat fiind descris cu două corpuri ce urmau a fi executate în regim S+P+2 E și S+P+1E, situație în care reclamanta trebuia să procedeze la întocmirea proceselor-verbale de recepție conform pct. 62 alin. (1) lit. c) din Norme la data de 31 mai 1995. Cu toate acestea, o nouă autorizație de construcție a fost obținută după 7 ani, respectiv autorizația din 06 decembrie 2002 (fila 74 dosar Curte vol. I), având ca obiectiv „continuare lucrări, modificări la fațade și acoperiș” la ambele corpuri autorizate prin aceeași autorizație inițială din 1993. Deși cea din urmă autorizație a fost prelungită în mod succesiv, în condițiile legii, ultima având ca dată a expirării 30 iunie 2013, cum a susținut reclamanta, aspectul nu este de natură să o exonereze de obligația de a întocmi procesul-verbal de recepție privind suprafața construită cu privire la elementele structurale de bază, încă de la data 31 mai 1995, și de plata impozitului în raport cu acest document.

În ceea ce privește modul de calcul al impozitului pe clădiri pe perioada supusă controlului, prin contestația administrativă și prin acțiune, reclamanta a contestat un singur aspect de nelegalitate din acest punct de vedere, susținând că, în mod greșit inspectorii fiscali au reținut lipsa reevaluării începând cu anul 2004, cu consecința stabilirii unei cote de impozit de 5% pentru acest an și a majorării nejustificate a obligațiilor fiscale ulterioare, cu toate că ambele imobile au fost reevaluate încă din anul 2003, conform Ordonanței nr. 81/2003, iar reevaluarea a fost inclusă în notele contabile și balanța aferenta anului 2003. Organele fiscale au invocat dispozițiile art. 253 alin. (6) C. fisc., în forma în vigoare în anul 2004. Prima condiție impusă de textul menționat constă în dobândirea unei clădiri anterior datei de 1 ianuarie 1998 (aspect demonstrat în speță pentru ambele clădiri), cumulativ cu lipsa reevaluării după această dată. Reclamanta nu a contestat în concret incidența acestei dispoziții legale pe anul 2004 și nici pe cele ulterioare, în vigoare pe perioada 2005-2009, ci a arătat doar că prima reevaluare a operat în anul 2003, potrivit dispozițiilor Ordonanței nr. 81/2003, și nu în anul 2004, cum eronat se susține, conducând la majorarea nejustificată a obligației fiscale. Aspectul sesizat nu se verifică, în condițiile în care art. 2 și art. 23 din actul normativ menționat impunea evidențierea rezultatelor reevaluării în bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 2003. Or, reclamanta nu a dovedit acest fapt, nici în fața organului fiscal și nici în fața instanței, aceasta depunând doar rapoartele de reevaluare întocmite la data 31 decembrie 2003, în vederea înscrierii în contabilitate, și balanța analitică din decembrie 2003 (filele 88-99 dosar Curte). Cum reclamanta a evidențiat rezultatele reevaluării doar în bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 2004, organele de control au calculat impozitul pe clădiri pe anul 2004, prin aplicarea cotei de impunere de 5%, conform art. 253 alin. (6) C. fisc., iar pe perioada 2005-2006, prin aplicarea cotei de 1% la valoarea de inventar a clădirii, majorat cu 20%, conform art. 253 alin. (2) C. fisc., în forma în vigoare la acel moment, coroborat cu dispozițiile incidente din Hotărârea Consiliului Local al B. Timișoara nr. 109/2004 și nr. 375/2005 (art. 1 lit. b) și art. 3 lit. b), procedând în mod similar și pentru anul 2007, cota majorată fiind cea de 1,5%, conform dispozițiilor Hotărârii Consiliului Local al B. Timișoara nr. 575/2006. Ulterior, pe perioada 2008-2009, organele fiscale au procedat în același mod, dar raportându-se la ultima reevaluare efectuată în 2004 și având în vedere cota de impozitare de 5% prevăzută de noua reglementare, respectiv, art. 253 alin. (6) C. fisc., cotă care a fost majorată cu 20%, potrivit dispozițiilor Hotărârii Consiliului Local anuale corespunzătoare, respectiv, Hotărârea Consiliului Local al B. Timișoara nr. 159/2007 și nr. 182/2008. De asemenea, organele de control au avut în vedere valoarea celor 2 imobile înregistrată în perioada 2005 - 2009, în contul 231 „Imobilizări corporale în curs”, în raport cu investițiile succesive efectuate conform documentelor justificative prezentate de reclamantă, investiții care au fost considerate ca fiind modificări ale unei clădiri deja existente (având în vedere lipsa declarației de impunere corespunzătoare, în sensul art. 254 alin. (4) și 6 C. fisc., în forma inițială) și că persoana care efectuează modificarea are obligația să depună o declarație în acest sens la compartimentul de specialitate al autorității publice locale „în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări”. Referitor la aspectele formale, de nelegalitate, învederate în cursul contestației administrative și reiterate în fața instanței, se constată că nici acestea nu subzistă. Astfel, referitor la pretinsa prescripție a obligațiilor fiscale pe perioada 01 ianuarie 2004-19 februarie 2005, reclamanta nu a combătut în nici un fel argumentele faptice și legale ale organului de soluționare a contestației, conform cărora termenul de prescripție prevăzut de art. 91 C. proc. fisc. a fost suspendat pe perioada cuprinsă între momentul începerii inspecției fiscale, în speță 20 noiembrie 2009, și momentul emiterii deciziei de impunere, respectiv 19 februarie 2010, conform art. 92 alin. (2) din același act normativ. În ceea ce privește argumentul privind neconcordanța modului de calcul al obligațiilor fiscale cu accesoriile aferente, respectiv între sumele cuprinse cu acest titlu în anexele 1 și 2 la Raportul de Inspecție Fiscală, cu cele înscrise în decizia de impunere, instanța a reținut că potrivit înscrisurilor cauzei, există de fapt 4 anexe la Raportul de Inspecție Fiscală, incluzând și impozitul pe teren cu accesoriile aferente, totalizând suma de 2.490.380 lei, și că, în mod evident, diferențele față de sumele înscrise ulterior în actele fiscale și de executare ulterioare provin din accesoriile calculate conform prevederilor art. 119 și următoarele C. proc. fisc., inclusiv dobânzi care se calculează zilnic, conform art. 120 C. proc. fisc. 3. Calea de atac exercitată în cauză; Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, se arată că este eronată interpretarea instanței de fond în privința textelor de lege pe care recurenta le consideră relevante pentru a opera scutirea sa de plata impozitului aferent clădirilor pe care le deține în proprietate, respectiv prevederile art. 250 alin. (1) pct. 3 și 19 din C. fisc., coroborate cu cele ale art. 44 pct. 1 din Legea nr. 489/2006, pretinzând judecătorul cauzei că facilitățile fiscale la care se referă textul de lege indicat din acest ultim act normativ nu ar intra în rândul celor prevăzute de art. 250 alin. (1), pct. 3 din C. fisc. A susținut recurenta-reclamantă că, dată fiind cronologia textelor de lege anterior menționate, se observă că legiuitorul a înțeles să includă în rândul beneficiarilor de facilități fiscale și asociațiile religioase, această opinie fiind împărtășită și de către Secretariatul de Stat pentru Culte, în adresa emisă pentru exprimarea punctului de vedere solicitat de A. Timișoara. În referire la situația fiscală a clinicii x, a menționat recurenta-reclamantă că acest imobil are o destinație pentru activități socio-umanitare, utilizarea sa efectivă urmând a se face după finalizarea construcției. Cu privire la modul de rezolvare a aspectelor care vizau momentul dobândirii în proprietate a celor două imobile pentru care s-a stabilit impozitul pe clădiri contestat, a arătat recurenta-reclamantă că instanța de fond a luat în considerare prima autorizație de construire emisă pentru Biserica x, cea din anul 1993, impozitul fiind calculat de la data expirării acesteia, iar pentru Clinica x, contrar celor reținute de prima instanță, nu sunt date relevante care să ateste că, la data expirării primei autorizații de construire, fuseseră edificați pereții și acoperișul, expertiza tehnică în construcții fiind limitată doar la edificiul Biserica x. În referire la modalitatea de soluționare de către prima instanță a aspectelor invocate de reclamantă cu privire la calculul impozitului pe perioada supusă controlului, a arătat recurenta că, în raport și de criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, deciziile de impunere atacate sunt eronate, cota de impunere de 5% trebuind a fi aplicată la valoarea nereevaluată a clădirilor, nu la cea rezultată din reevaluare, prin care s-a ajuns la o supraimpozitare a sa în mod nefiresc și discriminator. 4. Apărările formulate în cauză; Intimații-pârâți B. Timișoara, prin primar, și Primăria B. Timișoara au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect a admis prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții. În recurs nu s-au administrat probe noi.

Sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății recursului; Prin încheierea din 28 mai 2015, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată de recurenta-reclamantă A. Timișoara, sesizând Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și a suspendat judecarea cererii de recurs, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. La data de 25 ianuarie 2017 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 481 din 30 iunie 2016. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată, în raport de motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat în limitele care vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante; O primă critică a recurentei A. Timișoara vizează neacordarea, de către prima instanță, a scutirii de la plata impozitului pe clădiri, în raport de prevederile art. 250 alin. (1), pct. 3 C. fisc., titulara căii de atac considerând că este îndreptățită a beneficia de această scutire, prin coroborarea normei fiscale anterior menționate cu dispozițiile art. 44 pct. 1 din Legea nr. 489/2006. Această critică a recurentei-reclamante este neîntemeiată, dispozițiile legale aplicabile situației juridice a A. Timișoara fiind corect interpretate de către prima instanță, care a menținut sarcina fiscală stabilită prin actele de impunere contestate în cauză. Potrivit prevederilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, ” a sociațiile religioase beneficiază de facilități fiscale legate de activitatea lor religioasă, în conformitate cu Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.” Trimițând la norma fiscală generală, legiuitorul a înțeles să condiționeze acordarea acestor facilități de cerințele instituite în cuprinsul prevederilor Legii nr. 571/2003, în vigoare la momentul datorării impozitului pe clădiri de către recurenta-reclamantă. Or, în regimul fiscal instituit prin dispozițiile Legii nr. 571/2003, prevederile art. 250 alin. (1), pct. 3 reglementau scutirea de plata impozitului pe clădiri pentru ” clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute oficial în România și componentelor locale ale acestora, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice”, iar normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, enumerau cultele religioase recunoscute oficial în România, făcând trimitere la prevederile Decretului nr. 177/1948, ulterior la cele ale Legii nr. 489/2006, ce a abrogat și înlocuit decretul anterior menționat. Lipsa unei corelații între sintagma ”asociații religioase” din cuprinsul Legii nr. 489/2006 și cea din C. fisc., ce se referă la ”culte religioase”, nu poate extinde câmpul de aplicare a normei fiscale dincolo de definiția cultelor religioase, singurele pentru care norma fiscală instituie regimul de excepție, în sensul scutirii de plata impozitului pe clădiri pentru acele imobile care au destinația de lăcașuri de cult ce aparțin acelor culte recunoscute oficial în România, excepția fiind de strictă interpretare. În măsura în care recurenta-reclamantă ar fi făcut dovada transformării asociației sale religioase în cult religios, conform capitolului II, secțiunii a II-a din Legea nr. 489/2006, ar fi beneficiat de scutirea de la plata impozitului pe clădirea având destinație de lăcaș de cult. Or, nefiind făcută o astfel de dovadă, organul fiscal a stabilit în mod corect că A. Timișoara datorează impozit pe clădiri pentru Biserica x, ce reprezintă lăcaș de cult pentru această entitate juridică, soluție confirmată de prima instanță, împărtășită, de altfel, și de către instanța de control judiciar. Este real că prin actualele prevederi fiscale (cuprinse în dispozițiile art. 456 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 227/2015) s-a reglementat expres situația scutirii de la plata impozitului pe clădire pentru lăcașurile de cult aflate în proprietatea asociațiilor religioase, însă această normă fiscală produce efecte doar pentru viitor, fără a retroactiva pentru situații de impunere stabilite anterior adoptării sale. Prin urmare, prima instanță a reținut corect că pentru imobilul Biserica ”x” reclamanta A. Timișoara datorează impozit pe clădire, pentru perioada supusă inspecției fiscale. În privința imobilului intitulat Clinica ”x”, pentru care recurenta-reclamantă a pretins că este scutită de plata impozitului pe clădire în considerarea destinației sale pentru activități social-umanitare, se reține aplicabilitatea normei prevăzute la art. 250, alin. (1), pct. 19 din Legea nr. 571/2003, potrivit căreia ” clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, potrivit hotărârii consiliului local.” O astfel de utilitate a clădirii aflate în patrimoniul recurentei-reclamante nu a fost dovedită în cauză, nefiind depusă la dosar o hotărâre de consiliu local privind acordarea unei astfel de destinații pentru imobilul în discuție. Hotărârea Consiliului Local Timișoara nr. 205/2008 a fost emisă pentru aprobarea atribuirii în folosință gratuită, pe o perioadă de 45 de ani, a unei suprafețe de teren de 5.286 mp în Timișoara, pentru destinația de ”complex social de binefacere”, ceea ce nu asigură aplicabilitatea normei speciale privind scutirea de plata impozitului pe clădiri pentru acele imobile care sunt efectiv utilizate pentru activități socio-umanitare. Întrucât impozitul pe clădire a fost calculat pentru o construcție nefinalizată până la data emiterii deciziei de impunere contestate, nu poate fi vorba despre o utilitate a unui imobil care nu a fost dat în folosință, regimul scutirii fiind unul incident în măsura în care destinația clădirii se realizează în mod efectiv. În concluzie, prima critică a recurentei-reclamante, referitoare la greșita sa impunere la plata impozitului pe clădiri, în considerarea destinației de lăcaș de cult pentru Biserica x, aparținând unei asociații religioase asimilate unui cult religios recunoscut în România, precum și a destinației de clădire utilizată pentru activități socio-umanitare pentru Clinica x, este neîntemeiată, soluția instanței de fond asupra acestor chestiuni în discuție fiind una corectă. O altă critică a recurentei a vizat modul de rezolvare a aspectelor care vizau dobândirea în proprietatea Asociației a celor două imobile, fiind arătat în cuprinsul susținerilor în fapt din recurs că, în ceea ce privește Clinica x, nu există date relevante care să ateste dacă la expirarea primei autorizații de construire emise pentru acest imobil fuseseră edificați pereții și acoperișul construcției. Se reține caracterul fondat al acestei critici, situația de fapt avută în vedere de prima instanță nefiind una completă, aptă să fundamenteze o soluție legală și temeinică asupra aspectelor pentru care actele de impunere fiscală au fost contestate. Raportul de expertiză tehnică în construcții, întocmit în rejudecare, a răspuns la obiectivele încuviințate de prima instanță, formulate doar cu privire la imobilul Biserica x, fără a fi pusă în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize similare și pentru Clinica x, în condițiile în care, în referire la acest bun, se contestă data considerată a fi cea de dobândire a clădirii și momentul realizării elementelor constitutive ale unei clădiri, precum pereții și acoperișul, astfel cum sunt definite în prevederile pct. 24 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. Înalta Curte reține, în cel de-al doilea ciclu procesual, că cercetarea judecătorească în fața primei instanțe nu a fost una completă, de natură a lămuri toate chestiunile de fapt și de drept care au fost invocate de reclamantă în cererea sa de verificare a legalității actelor de impunere fiscală contestate în cauză. La stabilirea impozitului pe clădire, pentru determinarea corectă a întinderii obligației fiscale, este necesar a se cunoaște baza de impunere, cota de impozit aplicabilă, precum și momentul de la care se calculează acest impozit. Ipoteza avută în vedere de către organul fiscal este cea reglementată de pct. 62, alin. (1), lit. c) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în care ” data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează: c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, în condițiile legii, la data expirării acestui termen și numai pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță pereți și acoperiș. Procesul-verbal de recepție se întocmește la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum și suprafața construită desfășurată în raport de care se stabilește impozitul pe clădiri. ” Potrivit prevederilor pct. 62 alin. (2) din aceleași Norme, ” prin grija structurilor de specialitate cu atribuții în domeniul urbanismului, amenajării teritoriului și autorizării executării lucrărilor de construcții din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale, denumite în continuare structuri de specialitate, se întocmesc procesele-verbale menționate la alin. (1) care servesc la înregistrarea în evidențele fiscale, în registrele agricole sau în orice alte evidențe cadastrale, după caz, precum și la determinarea impozitului pe clădiri”, fiind astfel evidențiat rolul acestor structuri ale administrației publice locale în respectarea termenelor stabilite pentru corecta evidențiere a sarcinilor fiscale de la momentul nașterii situațiilor de fapt la care se aplică, rol pe care intimații-pârâți nu l-au respectat. Prima autorizație emisă pentru edificarea clinicii x este cea din 31 mai 1993, cu o valabilitate de 24 de luni, astfel că, la data de 31 mai 1995 urma să fie întocmit procesul-verbal de recepție în care să se consemneze stadiul lucrărilor, precum și suprafața construită desfășurată în raport de care se stabilește impozitul pe clădiri. Se impune, așadar, ca în rejudecare, să fie pusă în discuția părților, în virtutea rolului activ al judecătorului, necesitatea efectuării unei expertize tehnice în construcții, care să evidențieze dacă la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire din 31 mai 1993, erau edificați pereții și acoperișul clădirii, ori care era stadiul efectuării lucrărilor de construire și care era valoarea materialelor încorporată în lucrările existente la acel moment, să identifice stadiile de execuție ale clădirii la momentul expirării fiecărei autorizații de construire dintre cele emise pentru imobilul Clinica x, precum și la data de început a perioadei fiscale verificate în cauză, respectiv 01 ianuarie 2004. În egală măsură, după identificarea elementelor necesare pentru stabilirea impozitului pe clădiri din cuprinsul raportului de expertiză tehnică în construcții, urmează a fi pusă în discuția părților necesitatea suplimentării raportului de expertiză contabilă efectuat în primul ciclu procesual, în vederea determinării exacte a acestui impozit, cu arătarea cotei de impozitare aplicate, precum și a faptului că respectiva cotă se aplică valorii de inventar a clădirii înainte de reevaluare ori cu luarea în considerare a reevaluării contabile efectuate asupra acestui imobil. Și în privința imobilului denumit Biserica x este necesară administrarea acelorași mijloace probatorii, dat fiind faptul că expertiza tehnică în construcții ce a fost încuviințată de către prima instanță, în rejudecare, a avut ca obiectiv identificarea suprafeței construite desfășurate la data de 12 ianuarie 2005, în condițiile în care prima autorizație de construire pentru acest edificiu este cea din 08 ianuarie 1991, valabilă până la data de 08 octombrie 1993. Tot în legătură cu acest imobil, dată fiind contestarea, de către reclamată, a suprafeței desfășurate a edificiului, astfel cum aceasta a fost stabilită în expertiza administrată în cel de-al doilea ciclu procesual, este necesar a fi lămurită această chestiune în cuprinsul unui nou raport de expertiză tehnică în construcții. O ultimă critică a recurentei-reclamante a fost cea legată de cota de impozitare aplicată în calcularea impozitului pe clădire stabilit pentru cele două imobile aflate în proprietatea sa, fără a ține seama organul fiscal de reevaluarea activelor, fapt ce a condus la stabilirea unui impozit mult mai mare decât cel rezultat din expertizele efectuate în cauză. Deși prima instanță a reținut că reclamantul a contestat doar nereținerea, de către organul fiscal, a reevaluării efectuate asupra imobilelor aflate în proprietatea sa, Înalta Curte reține că, în fapt, este contestată și cota de impozitare aplicată în calcularea impozitului pe clădiri datorat de recurenta-reclamantă, urmând a răspunde și în referire la această chestiune. Potrivit prevederilor art. 253 din Legea nr. 571/2003, ” în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul B. București, această atribuție revine Consiliului General al B. București. (3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. (3 1 ) În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective. (4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. (5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al B. București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2). ” Așadar, norma legală stabilește aplicarea unei cote majorate, de 5%, la valoarea de inventar a clădirii, în situația în care nu s-a efectuat nicio reevaluare în ultimii trei ani anteriori anului fiscal de referință, iar după reevaluarea clădirii se aplică o cotă stabilită prin hotărâre a consiliului local, între 0,25% și 1,50% inclusiv, calculată la valoarea nou evidențiată în situațiile financiare ale persoanei juridice, în urma reevaluării. Inconsecvența organului fiscal, manifestată prin aceea că nu a recunoscut valoarea clădirilor în urma reevaluării pentru anul fiscal 2004, calculând impozitul pe clădiri în cotă majorată de 5%, aplicată însă nu valorii de inventar, ci celei rezultate în urma reevaluării, reprezintă un aspect care trebuie soluționat de prima instanță, urmând a se stabili un astfel de obiectiv pentru expertiza contabilă ce va fi dispusă în cauză, care să aibă în vedere pentru ambele imobile momentul înscrierii rezultatului reevaluării celor două imobile în situațiile financiare ale recurentei și cotele de impozit aferente valorii clădirilor pentru fiecare an fiscal din perioada controlată. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru toate aceste considerente, reținând că sunt întemeiate motivele de casare reglementate de art. 304 pct. 9 și de art. 304 1 C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul, va dispune casarea sentinței atacate, pentru completarea cercetării judecătorești în fața instanței de fond, fiind necesară administrarea de probe noi, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe spre rejudecare.