ÎCCJ, Decizia nr. 14/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 iulie 2000, reclamantul G.M. a chemat în judecată Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună anularea deciziilor nr. 414 din 28 octombrie 1999, nr. 602 din 24 martie 2000 și nr. 1165 din 17 iunie 2000, precum și a deciziei de pensionare nr. 144221 din 8 iunie 2000 emise de pârâtă, cu consecința menținerii hotărârii nr. 264 din 26 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în 1990, Comisia de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 i-a recunoscut statutul de fost deținut politic, sens în care a emis decizia nr. 264 din 26 iunie 1990.

Ulterior, acest statut a fost revizuit prin decizia nr. 414/1999, considerându-se că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei săvârșită în anul 1959 și pentru care a fost condamnat în anul 1960, nu are caracter politic.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă, cu aceeași motivare.

Prin sentința nr. 193 din 9 octombrie 2000, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, din actele de la dosar, nu rezultă legătura de cauzalitate dintre infracțiunea săvârșită și eventuale motive de persecuție politică.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul a declarat recurs, criticile formulate vizând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Recursul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 3117 din 12 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, cu motivarea că trecerea frauduloasă a frontierei este o infracțiune de drept comun, încriminată atât de C.odul penal anterior, cât și de cel actual și că persecuția politică, precum și executarea pedepsei în regim de deținut politic, invocate de recurentul-reclamant, nu au fost dovedite.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a arătat că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, săvârșită de intimatul-reclamant G.M., a fost instrumentată de organele securității și judecată de instanțele militare, care au reținut că fapta acestuia se încadrează în categoria infracțiunilor contrarevoluționare.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor M.G. și G.D., rezultă că G.M. era originar dintr-o familie calificată de autoritățile din acel timp ca fiind de reacționari, iar fratele acestuia a fost condamnat politic și trimis la canal.

Totodată, aceiași martori au arătat că petentul a desfășurat o activitate de propagandă, contrară regimului comunist, precum și că, împreună cu alți prieteni, a luat hotărârea să părăsească fraudulos țara, pentru a se sustrage represiunilor din partea regimului.

Ca atare, în raport de aceste dovezi, rezultă că M.G. a fost condamnat în realitate pentru săvârșirea unei fapte având caracter politic.

În concluzie, considerând că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind totodată și vădit netemeinice, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamantului.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin sentința penală nr. 25 din 4 februarie 1960, Tribunalul militar Timișoara l-a condamnat, printre alții, pe G.M. la 5 ani închisoare corecțională și confiscarea în întregime a averii pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267 alin. (4) C. pen. (anterior).

S-a reținut că la data de 8 octombrie 1959 G.M., împreună cu inculpatul M.N., au intenționat să treacă fraudulos frontiera în Iugoslavia, prin punctul Jimbolia, însă nu au putut pune în aplicare planul, întrucât au fost descoperiți de organele de stat.

Tribunalul militar al Regiunii III Militare Cluj, prin decizia penală nr. 175 din 25 februarie 1960, a respins recursul declarat de Grosu Mihai împotriva hotărârii primei instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a ținut cont de periculozitatea pe care o prezintă infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei pentru statul democrat-popular, precum și de periculozitatea pe care o prezintă persoana inculpaților care, deși aveau o situație bună, ambii având serviciu, au dorit să plece în mod fraudulos în Iugoslavia și de acolo, mai departe, în țările capitaliste.

S-a mai reținut că, în ceea ce privește apărarea inculpatului G.M., privind minoritatea acestuia, nu-i poate ușura situația, întrucât fapta pe care a comis-o se încadrează în categoria infracțiunilor contrarevoluționare și că, pe de altă parte, el a lucrat cu discernământ deplin.

Prin decizia nr. 14 din 15 februarie 1963, Tribunalul Suprem - Colegiul Militar a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, pe care le-a casat numai cu privire la pedepse, reducând pedeapsa aplicată inculpatului G.M. de la 5 ani închisoare corecțională la 3 ani și 4 luni închisoare corecțională.

Din biletul de eliberare nr. 1197/1963, rezultă că executarea pedepsei aplicate acestuia a avut loc în cadrul Formațiunii 0319 Giurgieni.

Din declarațiile martorilor M.G. și G.D. rezultă că intimatul-reclamant G.M. făcea parte dintr-o familie calificată de autorități ca fiind de reacționari, precum și că fratele tatălui acestuia fusese condamnat politic și trimis la Canal.

Totodată, din aceleași declarații rezultă că intimatul-reclamant G.M. a refuzat înscrierea în UTC, că făcea propagandă împotriva regimului comunist și că, dându-și seama că este supravegheat de Securitate, a hotărât să se refugieze în Occident.

Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că tentativa de trecere frauduloasă a frontierei a fost urmarea sustragerii reclamantului de la urmărirea penală sau de la executarea unei pedepse aplicate pentru o altă infracțiune, de drept comun.

În raport de aceste împrejurări, cu referire la cererea reclamantului G.M., instanțele aveau a examina și a aprecia dacă, în realitate, acesta a făcut sau nu dovada condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni cu caracter politic și executării unei pedepse privative de libertate pentru o astfel de faptă și, pe cale de consecință, dovada încadrării în categoria persoanelor prevăzute de art. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Or, calificarea faptei săvârșită de reclamant ca făcând parte din categoria infracțiunilor cu caracter politic, este făcută de însăși instanța de control judiciar, Tribunalul militar al Regiunii III Militare Cluj, prin decizia penală nr. 175 din 25 februarie 1960.

Este adevărat că, așa cum a reținut în recurs instanța de contencios administrativ, trecerea frauduloasă a frontierei a fost încriminată ca infracțiune de drept comun prin art. 267 C. pen. Carol al II-lea din 1936 (C. pen. anterior), iar pedeapsa aplicată corespunde pedepsei principale reglementate, conform art. 23 alin. (1) pct. 1 din același cod, pentru delicte în materie de drept comun.

Însă, potrivit politicii penale a statului instaurat după 6 martie 1945 și corespunzător modificării conținutului valorilor ocrotite, coroborat cu îngrădirile aduse drepturilor și libertăților fundamentale și sub aspectul libertății de circulație, fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost apreciată ca infracțiune având caracter politic, așa încât instrumentarea acesteia se efectua de către organele securității statului, iar competența de judecată a fost atribuită instanțelor militare.

Astfel, în cauză reclamantul a dovedit că în 1959 a încercat să părăsească țara prin trecerea frauduloasă a frontierei, că această încercare a reprezentat o modalitate de a se sustrage urmăririi organelor de securitate și a unei inerente condamnări politice.

Totodată, s-a probat efectuarea cercetării penale de către organele speciale ale securității, judecarea cauzei de către instanțele militare și executarea pedepsei într-un penitenciar pentru deținuți politici.

Ca atare, reclamantul a făcut dovada executării unei pedepse privative de libertate de 3 ani și 4 luni aplicate pe motive de ordin politic. În consecință, considerentele instanțelor fiind contrare concluziei decurgând din probe, hotărârile judecătorești criticate apar ca fiind vădit netemeinice.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, timpul cât o persoană, ulterior datei de 6 martie 1945, a executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, pentru infracțiuni politice, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și celorlalte drepturi.

Or, nedând eficiență acestei norme imperative, în raport de situația de fapt precizată, hotărârile judecătorești au fost pronunțate și cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Așadar, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile criticate și, pe fond, va admite cererea reclamantului G.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 193 din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ și a deciziei nr. 3117 din 12 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, pe care o casează.

Admite recursul declarat de G.M. împotriva sentinței nr. 193 din 9 octombrie 2000 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o modifică în tot în sensul că:

Admite acțiunea formulată de G.M. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Brașov și Casa Județeană de Pensii Brașov și în consecință:

Anulează deciziile nr. 414 din 28 octombrie 2000 și nr. 602 din 24 martie 2000 ale Direcției Generale de Muncă și Protecție Socială Brașov și deciziile nr. 144221 din 8 iunie 2000 și nr. 1165 din 17 iunie 2000 ale Oficiului de Pensii Brașov și în consecință:

Constată că petentul G.M.:

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2003.