ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 542/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

873 din 18 iunie 1999, reclamantul Z.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a municipiului București,

anularea deciziei nr. 311 din 21 mai l999, emisă de pârâtă și obligarea acesteia

la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, urmare a refuzului de a-l încadra în

categoria de persoană persecutată politic, în perioada 1968 – 1989, încadrarea

în categoria de persoane persecutate politic fiindu-i recunoscută abia prin

decizia nr. 1093 din 20 noiembrie 1998.

A mai solicitat față de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, obligarea pârâtei la plata retroactivă a

drepturilor de salariu, corespunzătoare funcției de mecanic specialist I, la

C.F.R., pe perioada 1990 - 1999 și emiterea unei noi decizii de pensionare, cu

începere de la 1 martie 1999, ținându-se seama de încadrarea ca mecanic

specialist I C.F.R. reparații, tracțiune, cu toate drepturile personalului

C.F.R.

Prin sentința civilă nr. 1336 din 8

noiembrie 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca nefondată,

reținându-se că la calculul vechimii în muncă, conform deciziei nr. 311/1998,

s-au aplicat dispozițiile privind prejudiciul care i-ar fi fost cauzat

reclamantului, prin recunoașterea cu întârziere a calității de persoană

persecutată politic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990.

Recursul declarat de recurentul

Z.J., împotriva sentinței astfel pronunțate. a fost admis prin decizia nr. 3363

din 20 noiembrie 2000, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, decizie prin care s-a casat sentința recurată, s-a trimis cauza

spre rejudecare, la aceiași instanță.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, judecând în fond după casare și având în vedere

obiectivele din decizia de casare, s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 682

din 23 mai 2001, respingând acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată,

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut, în esență, că față de dispozițiile art. 55

1

din

Legea nr. 3/1977 și Legea nr. 29/1990, decizia nr. 311 din 21 mai 1999, emisă

de pârâtă, a fost dată cu respectarea prevederilor legale în această materie.

Astfel, din adeverința nr. 159 din

18 iunie 1998, eliberată de SC C. SA, a rezultat că în perioada 17 iunie 1968 –

31 iulie 1968, reclamantul a fost încadrat în cadrul acestei unități C.F.R., ca

mecanic specialist I, încadrarea în grupă superioară de muncă, a perioadelor

anterioare datei 18 martie 1990, efectuându-se potrivit art. 12 Ordinul nr.

50/1990, cu respectarea Instrucțiunilor nr. 1040/1967, de aplicare a foste legi

a pensiilor, Legea nr. 27/1966, activitatea exercitată de reclamant în acea

perioadă neîncadrându-se în grupă superioară de muncă.

De altfel, în conformitate cu

Decretul-lege nr. 68/1960, beneficiază de grupă de muncă, în baza Ordinului nr.

50/1990 și Ordinul nr. 125/1990, personalul aflat în activitate la 1 februarie

1990, condiție care nu a fost îndeplinită, în speță așa cum rezultă din

relațiile M.7.3/104/2001 ale S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă SA București, existente la

dosar.

Cu privire la imposibilitatea

reintegrării în muncă, a reclamantului, din anul 1992, ca urmare a refuzului

Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice,

conform Decretului-lege nr. 118/1990, prin hotărârea nr. 47 din 2 aprilie 1992,

s-a avut în vedere că acest act administrativ a menționat dreptul de plângere,

contestație în termen de 45 zile de la comunicare, iar prin decizia nr. 1093

din 20 noiembrie 1998, emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială

București s-a revizuit respectiva hotărâre, în sensul că încadrarea juridică a

persecuției politice din perioada menționată de art. 1 alin. (1) lit. c) și din

Decretul-lege nr. 118/1990, această decizie fiind avută în vedere de pârât,

atât la emiterea deciziei de pensie, cât și la analizarea acesteia în cadrul

procedurii administrative, de către pârâtă, prin emiterea deciziei nr. 311 din

21 mai 1999.

Instanța a mai reținut că cererea de

reparație a prejudiciului cauzat de soluționarea cu întârziere a cererii de

revizuire de către Direcția Generală de Muncă și Protecție Sociale București,

prin decizia nr. 1093 din 20 noiembrie 1998, este neîntemeiată, întrucât

reclamantul a formulat cerere la 30 septembrie 1998, sub nr. 6732, sesizarea

reclamantului privind revizuirea la hotărârea nr. 47 din 20 aprilie 1992, fiind

soluționată în termen de 30 de zile.

Cu privire la imposibilitatea

reîncadrării în muncă a reclamantului, din 1992, instanța a susținut că acesta

nu a făcut dovada că a depus diligențe pentru reangajarea în serviciu la calea

ferată, neputându-se reține vreo culpă în sarcina pârâtei Direcția Generală de

Muncă Socială București, astfel că motivele arătate de reclamant nu sunt

întemeiate.

Împotriva hotărârii astfel

pronunțate, recurentul Z.J. a declarat recurs, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând ca motiv de casare, faptul că instanța

nu a ținut cont de cele 18 acte depuse la dosar, la data de 16 mai 2001 și nu

s-a conformat întru-totul motivelor de casare prin decizia Curții Supreme de

Justiție, în sensul că nu au fost administrate probele pentru care sentința a

fost casată.

Recursul este nefondat, pentru cele

ce urmează.

Din verificarea actelor de la dosar,

în raport cu sentința recurată, rezultă că instanța a pronunțat o soluție

legală și temeinică și a avut în vedere și a motivat fiecare aspect, în parte,

invocat în acțiune.

Astfel, din adeverința nr. 159 din

18 iunie 1998, emisă de SC C. SA, nu rezultă că anterior datei de 18 martie

1969, reclamantul și-ar fi desfășurat activitatea în grupa I și a II-a de

muncă.

De asemenea, din decizia nr.

311/1999 rezultă că la calculul vechimii în muncă s-au aplicat dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, fiecare an de

detenție sau internare în spital s-a considerat vechime în muncă 1 an și 6

luni.

Cu privire la despăgubiri, s-a

reținut corect că fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, competența de

soluționare revine instanței de drept comun.

De asemenea, instanța a ținut cont

și a verificat fiecare motiv de casare în parte. Astfel, cu privire la

imposibilitatea de reîncadrare în muncă a reclamantului, din anul 1992, s-a

avut în vedere că prin adresele nr. 312/2/2318/1992 și nr. 178/1992 ale

S.N.C.F.R. – Direcția Resurse Umane și Administrație și Cabinet Președinte, i

s-a comunicat reclamantului că va fi încadrat la unul din depourile de

locomotive din București, într-o meserie corespunzătoare pregătirii sale

profesionale și vechimii în specialitate, condiționat de respectarea la

angajare, a legislației specifice căii ferate, dar acesta nu a făcut dovada că

a depus diligențele pentru reangajarea în serviciu la calea ferată, iar

condițiile de respectare la angajare, a legislației specifice, nu se refereau

și la alte aspecte, respectiv cele vizând încadrarea în una din categoriile de

personal persecutate politic prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

În atare situație, decizia nr. 311

din 21 mai 1999, emisă de pârâtă, a cărei anulare s-a solicitat, este temeinică

și legală, motiv pentru care recursul se privește ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Z.J.,

împotriva sentinței civile nr. 682 din 23 mai 2001, a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 februarie 2003.