ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2102/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24

iunie 1999 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub

nr. 906/1999, ca urmare a deciziei nr. 3331 din 2 decembrie 1999 a Tribunalului

București, de declinare a competenței soluționării cauzei, reclamantul A.I. a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială, anularea hotărârii nr. 1534 din 29 ianuarie 1996 emisă de Comisia

municipiului București de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

În motivarea acțiunii s-a precizat

de către reclamant că a solicitat recunoașterea perioadei de la 15 august 1953,

la 21 decembrie 1989, ca vechime neîntreruptă în muncă, incident în speță fiind

art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1998 și că, prin hotărârea nr. 1534 din 29

ianuarie 1996, Comisia i-a respins cererea, reținând nelegal că aceasta a mai

fost analizată prin hotărârea nr. 2201 din 10 decembrie 1990, a aceleiași

comisii.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 467 pronunțată la 9 mai 2000,

a respins ca nefondată contestația, reținând că o atare cerere a mai fost

analizată de Comisia de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1999, care i-a

respins acțiunea, constatând că reclamantul nu a făcut dovada că s-ar încadra

în situațiile prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. a) - e) din actul normativ

menționat.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declarat recurs

reclamantul A.I., invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

În motivarea recursului s-a susținut

că instanța de fond nu a analizat toate probele administrate în cauză și că nu

a ținut cont de hotărârea nr. 123, pronunțată de Tribunalul București,

definitivă și executorie, prin care i-au fost acordate drepturile prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990, pentru perioada 1981 – 1989.

Recursul este nefondat.

Din verificarea actelor dosarului,

Curtea urmează să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București

este legală și temeinică.

Rezultă că cererea prin care

recurentul a solicitat recunoașterea perioadei 15 august 1953 – 21 decembrie

1989, ca vechime neîntreruptă în muncă, a mai fost analizată de Comisia de

aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, ca făcând obiectul hotărârii nr. 2201

din 10 decembrie 1990, când i-a fost respinsă, astfel că actul atacat,

respectiv hotărârea nr. 1534/1995, întrunește condițiile de legalitate.

În condițiile în care hotărârea nr.

2201/1990 rămăsese definitivă, în mod întemeiat aceiași comisie a respins cea

de-a doua cerere, prin care recurentul menținea aceleași pretenții.

Invocarea de către recurent a

sentinței civile nr. 123, pronunțată de Tribunalul municipiului București la 20

martie 1997, în sensul că nu a fost avută în vedere și că prin aceasta au fost

dovedite drepturile solicitate, nu are legătură cu speța de față.

În acea cauză, recurentul s-a plâns

împotriva refuzului de a i se elibera o adeverință de vechime în muncă și

drepturile bănești de care a fost lipsit în perioada 1981 – 1989, când a fost

persecutat, iar cu privire la acordarea drepturilor, instanța a trimis spre

soluționare cererea la Direcția de Muncă și Protecție Socială care, așa cum

rezultă deja, se pronunțase, din nici un act nerezultând atare drepturi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.I.

împotriva sentinței nr. 467 din 9 mai 2000 a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 mai 2003.