ÎCCJ, decizie (scj.ro #85560)

Deținut

politic. Condamnare pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei.

Proba persecuțiilor politice. Perioada de detenție constituie vechime

neîntreruptă în muncă

Decretul-lege

nr. 118/1990

, art.1 alin.1 lit.a

Potrivit politicii penale

a statului instaurat după 6 martie 1945 și corespunzător modificării

conținutului valorilor ocrotite, coroborat cu îngrădirile aduse drepturilor și

libertăților fundamentale și sub aspectul libertății de circulație, fapta de

trecere frauduloasă a frontierei a fost apreciată ca infracțiune având caracter

politic, așa încât instrumentarea acesteia se efectua de către organele

securității statului, iar competența de judecată a fost atribuită instanțelor

militare.

În fața instanței,

trebuie probată efectuarea cercetării penale de către organele speciale ale

securității, judecarea cauzei de către instanțele militare și executarea

pedepsei într-un penitenciar pentru deținuți politici. Având în vedere că

reclamantul a făcut dovada executării unei pedepse privative de libertate de 3

ani și 4 luni aplicate pe motive de ordin politic, considerentele instanțelor

sunt contrare concluziei decurgând din probe, hotărârile judecătorești

criticate fiind vădit netemeinice.

Pe de altă parte, potrivit art.1 alin.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990,

timpul cât o persoană, ulterior datei de 6 martie 1945, a executat o pedeapsă

privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, pentru

infracțiuni politice, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la

stabilirea pensiei și celorlalte drepturi.

(Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători,

decizia nr.14 din 13 ianuarie 2003)

Reclamantul G.M. a chemat în judecată Direcția Generală de Muncă și Protecție

Socială Brașov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța

de judecată să dispună anularea deciziilor nr.414 din 28 octombrie 1999, nr.602

din 24 martie 2000 și nr.1165 din 17 iunie 2000, precum și a deciziei de

pensionare nr.144221 din 8 iunie 2000 emise de pârâtă, cu consecința menținerii

hotărârii nr.264 din 26 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege

nr.118/1990.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în 1990, Comisia de aplicare a

Decretului-lege nr.118/1990 i-a recunoscut statutul de fost deținut politic,

sens în care a emis decizia nr.264 din 26 iunie 1990.

Ulterior, acest statut a fost revizuit prin decizia nr.414/1999,

considerându-se că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei săvârșită

în anul 1959 și pentru care a fost condamnat în anul 1960, nu are caracter

politic.

Contestația formulată de reclamant împotriva acestei din urmă decizii a fost

respinsă cu aceeași motivare.

Curtea de Apel Brașov, Secția comercială și de contencios administrativ a

respins acțiunea, reținându-se că, din actele de la dosar, nu rezultă legătura

de cauzalitate dintre infracțiunea săvârșită și eventuale motive de persecuție

politică.

Impotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul a declarat recurs, criticile

formulate vizând motivele de modificare prevăzute de art.304 pct.7,8,9 și 10

din C. proc. civ..

Recursul a fost respins ca nefondat, prin decizia Curții Supreme de Justiție,

Secția de contencios administrativ, cu motivarea că trecerea frauduloasă a

frontierei este o infracțiune de drept comun, incriminată atât de C. pen.

anterior cât și de cel actual și că persecuția politică, precum și executarea

pedepsei în regim de deținut politic, invocate de recurentul-reclamant, nu au

fost dovedite.

Impotriva  hotărârilor  pronunțate în cauză,  procurorul

general  al

Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul

de casare prevăzut de art.330 pct.2 din C. proc. civ.

S-a arătat că infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, săvârșită de

intimatul-reclamant G.M., a fost instrumentată de organele securității și

judecată de instanțele militare, care au reținut că fapta acestuia se

încadrează în categoria infracțiunilor contrarevoluționare.

Pe de altă parte, din declarațiile martorilor M.GH. și G.D., rezultă că G.M.

era originar dintr-o familie calificată de autoritățile din acel timp ca fiind

de reacționari, iar fratele acestuia a fost condamnat politic și trimis la

canal.

Totodată, aceiași martori au arătat că petentul a desfășurat o activitate de

propagandă, contrară regimului comunist, precum și că, împreună cu alți

prieteni, a luat hotărârea să părăsească fraudulos țara, pentru a se sustrage

represiunilor din partea regimului.

Ca atare, în raport de aceste dovezi, rezultă că G.M. a fost condamnat în

realitate pentru săvârșirea unei fapte având caracter politic.

In concluzie, considerând că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond, fiind totodată și vădit netemeinice, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și, pe fond, admiterea acțiunii reclamantului.

Recursul în anulare este fondat

Prin sentința penală nr.25 din 4 februarie 1960, Tribunalul Militar Timișoara

l-a condamnat, printre alții, pe G.M. la 5 ani închisoare corecțională și

confiscarea în întregime a averii pentru tentativă la delictul de trecere

frauduloasă a frontierei, prevăzută de art.267 alin.4 din C. pen. (anterior).

S-a reținut că la data de 8 octombrie 1959 G.M., împreună cu inculpatul M.N. au

intenționat să treacă fraudulos frontiera în Iugoslavia, prin punctul Jimbolia,

însă nu au putut pune în aplicare planul, întrucât au fost descoperiți de

organele de stat.

Tribunalul

Militar al Regiunii III Militare Cluj, prin decizia penală nr.175 din 25

februarie 1960, a respins recursul declarat de G.M. împotriva hotărârii primei

instanțe.

Instanța de control judiciar a reținut că instanța de fond a ținut cont de

periculozitatea pe care o prezintă infracțiunea de trecere frauduloasă a

frontierei pentru statul democrat-popular, precum și de periculozitatea pe care

o prezintă persoana inculpaților care, deși aveau o situație bună, ambii având

serviciu, au dorit să plece în mod fraudulos în Iugoslavia și de acolo, mai

departe, în țările capitaliste.

S-a mai reținut că apărarea inculpatului G.M. privitoare la minoritatea

acestuia, nu-i poate ușura situația, întrucât fapta pe care a comis-o se

încadrează în categoria infracțiunilor contrarevoluționare și că, pe de altă

parte, el a lucrat cu discernământ deplin.

Prin decizia nr.14 din 15 februarie 1963, Tribunalul Suprem, Colegiul Militar,

a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general împotriva

hotărârilor pronunțate în cauză, pe care le-a casat numai cu privire la

pedepse, reducând pedeapsa aplicată inculpatului G.M. de la 5 ani închisoare

corecțională la 3 ani și 4 luni închisoare corecțională.

Din biletul de eliberare nr.1197/1963, rezultă că executarea pedepsei aplicate

acestuia a avut loc în cadrul Formațiunii 0319 Giurgieni.

Din declarațiile martorilor M.GH. și G.D. rezultă că intimatul-reclamant G.M.

făcea parte dintr-o familie calificată de autorități ca fiind de reacționari,

precum și că fratele tatălui acestuia fusese condamnat politic și trimis la

Canal.

Totodată, din aceleași declarații rezultă că intimatul-reclamant G.M. a refuzat

înscrierea în UTC, că făcea propagandă împotriva regimului comunist și că,

dându-și seama că este supravegheat de Securitate, a hotărât să se refugieze în

Occident.

Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că tentativa de trecere

frauduloasă a frontierei a fost urmarea sustragerii reclamantului de la

urmărirea penală sau de la executarea unei pedepse aplicate pentru o altă

infracțiune, de drept comun.

In raport de aceste împrejurări, cu referire la cererea reclamantului G.M.,

instanțele aveau a examina și a aprecia dacă, în realitate, acesta a făcut sau

nu dovada condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni cu caracter politic și

executării unei pedepse privative de libertate pentru o astfel de faptă și, pe

cale de consecință, dovada încadrării în categoria persoanelor prevăzute de

art.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990.

Or, calificarea faptei săvârșită de reclamant ca făcând parte din categoria

infracțiunilor cu caracter politic, este făcută de înseși instanța de control

judiciar, Tribunalul Militar al Regiunii III Militar Cluj, prin decizia penală

nr.175 din 25 februarie 1960.

Este adevărat că, așa cum a reținut în recurs instanța de contencios

administrativ, trecerea frauduloasă a frontierei a fost incriminată ca

infracțiune de drept comun prin art.267 din C. pen. din 1936, iar pedeapsa

aplicată corespunde pedepsei principale reglementate, conform art.23 alin.1

pct.1 din același cod, pentru delicte în materie de drept comun.

Insă, potrivit politicii penale a statului instaurat după 6 martie 1945 și

corespunzător modificării conținutului valorilor ocrotite, coroborat cu

îngrădirile aduse drepturilor și libertăților fundamentale și sub aspectul

libertății de circulație, fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost

apreciată ca infracțiune având caracter politic, așa încât instrumentarea

acesteia se efectua de către organele securității statului, iar competența de

judecată a fost atribuită instanțelor militare.

Astfel, în cauză, reclamantul a dovedit că în 1959 a încercat să părăsească

țara prin trecerea frauduloasă a frontierei, că această încercare a reprezentat

o modalitate de a se sustrage urmăririi organelor de securitate și  unei

inerente condamnări politice.

Totodată, s-a probat efectuarea cercetării penale de către organele speciale

ale securității, judecarea cauzei de către instanțele militare și executarea

pedepsei într-un penitenciar pentru deținuți politici.

Ca atare, reclamantul a făcut dovada executării unei pedepse privative de

libertate de 3 ani și 4 luni aplicate pe motive de ordin politic. In

consecință, considerentele instanțelor fiind contrare concluziei decurgând din

probe, hotărârile judecătorești criticate apar ca fiind vădit netemeinice.

Pe de altă parte, potrivit art.1 alin.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990,

timpul cât o persoană, ulterior datei de 6 martie 1945, a executat o pedeapsă

privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, pentru

infracțiuni politice, constituie vechime în muncă și se ia în considerare la

stabilirea pensiei și celorlalte drepturi.

Or, nedând eficiență acestei norme imperative, în raport de situația de fapt

precizată, hotărârile judecătorești au fost pronunțate și cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Așadar, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art.330 pct.2 din C.

proc. civ., invocat prin recursul în anulare.

In consecință, Curtea a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate

și, pe fond, a admis cererea reclamantului G.M., constatându-se că acesta are

calitatea de fost deținut politic, fiind privat de libertate, considerându-se

că are vechime în muncă neîntreruptă în aceeași unitate.