ÎCCJ, decizie (scj.ro #81918)

Acțiune privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar. Cuprins pe materii . Drept civil. Despăgubiri . Acțiune privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar.

Index alfabetic . Drept civil. - despăgubiri - serviciul militar - refuz Legea nr. 221/2009: art. 1 alin. (3) Instituirea serviciului militar nu are la bază rațiuni specifice regimului comunist și această reglementare a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase sau de altă natură, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile și în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009. O condamnare, pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, astfel cum s-a reținut și în decizia Secțiilor Unite, nu reprezintă o încălcare nici a dispozițiilor art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie.

Ca atare, o asemenea condamnare nu are un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și ale OG nr.214/1999, întrucât refuzul de a primi arma era consecința convingerilor sale religioase și nu a unor convingeri politice, rezultat al unei opoziții față de principiile sistemului comunist. Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6295 sin 24 noiembrie 2010 Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie 2009, reclamantul LE. a solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 421 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Cluj.

Reclamantul a mai cerut ca pârâtul, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor să fie obligat la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, invocând incidența dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.221/2009. În motivarea cererii, reclamantul a susținut că refuzul de a se prezenta la încorporare s-a datorat faptului că făcea parte din cultul religios „Martorii lui Iehova”, iar convingerea sa religioasă îl împiedica să pună mâna pe armă, caz în are condamnarea sa penală are un caracter politic.

Reclamantul a mai susținut că această concluzie se impune justificat și de împrejurarea că astfel de infracțiuni erau cercetate de organele de securitate, că fiecare deținut era însemnat cu roșu, că membrii cultului, mai înainte, dar și după executarea pedepsei erau urmăriți de securitate, respectiv, justificat de faptul că acești deținuți nu beneficiau de dispozițiile referitoare reducerea duratei pedepsei executate la fracțiunea de 2/3 din pedeapsa pronunțată, de care beneficiau alți condamnați. A mai arătat că, prin hotărârile adoptate, comisia constituită în cadrul Ministerului Justiției în temeiul OG nr. 214/1999 a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 Cod penal, și pentru infracțiunea de insubordonare, prevăzută de art. 503 Codul Justiției Militare.

Prin sentința civilă nr. 654 din 23 octombrie 2009, Tribunalul Cluj, Secția civilă a respins cererea. În motivarea sentinței s-a reținut că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu are un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și ale OG nr.214/1999, întrucât refuzul de a primi arma era consecința convingerilor sale religioase și nu a unor convingeri politice, rezultat al unei opoziții față de principiile sistemului comunist. Prima instanță a statuat că incriminarea unor astfel de infracțiunii nu era specifică doar regimului comunist, astfel de fapte fiind incriminate și după anul 1989, când nu se mai poate vorbi despre un regim totalitar, cu mențiunea că și actuala Constituție a țării, asemeni legislațiilor altor state europene, care nu pot fi acuzate de totalitarism, prevede obligația cetățenilor români de a-și apăra țara.

S-a reținut și faptul că aspectele învederate de reclamant în legătură cu regimul de detenție impus anumitor categorii de condamnați, printre care și cei condamnați în legătură cu neexecutarea serviciului militar, nu sunt de natură să atragă caracterului politic al condamnării, în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Prima instanță a mai statuat și că nu poate acorda relevanță juridică hotărârilor pronunțate în sens contrar de alte instanțe, hotărâri prin care, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor OG nr. 214/2009, s-a fost recunoscut caracterul politic al unor astfel de condamnări, întrucât, pe de o parte, argumentele reținute nu sunt convingătoare iar, pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor drept și, în fine, jurisprudența nu este unitară, existând soluții concordante cu cea adoptată în cauză pronunțate de alte instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea principiului dreptului la apărare, garantat prin art. 24 alin.1 din Constituția României, constând în aceea că la primul termen de judecată instanța, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată cu înregistrarea cererii, s-a considerat lămurită și a respins cererile de probatorii formulate. Reclamantul a mai susținut că hotărârea apelată s-a întemeiat în exclusivitate pe susținerile pârâtei, care a calificat condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun, și pe decizia nr.7724/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul a reiterat apărarea potrivit căreia a refuzat încorporarea, întrucât este membru al cultului religios „Martorii lui Iehova” iar convingerilor sale religioase îl împiedicau să accepte serviciul militar, refuz care echivalează, în opinia sa, cu o opoziție neechivocă la principiile statului comunist totalitar. În sprijinul acestei calificări reclamantul a invocat mențiunile adresei nr.121951/2009 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin care s-a statuat cu privire la caracterul politic al condamnărilor penale dispuse pentru neprezentarea la încorporare și nesupunerea la ordinele superiorilor din motive religioase, apreciindu-se că aceste fapte au constituit o formă de protest față de regimul totalitar, întrucât obligațiile impuse echivalau și cu o îngrădire a exercitării dreptului persoanelor de a-și alege și practica în mod liber credința sau religia.

În același sens, reclamantul a invocat și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată la data de 14 mai 2009, cu ocazia verificării legalității unui certificat pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Prin decizia civilă nr.52/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că în mod corect prima instanță a statuat că hotărârea de condamnare penală a reclamantului nu poate fi calificată ca având un caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

Aceasta, întrucât condamnarea nu a fost dispusă pe criteriul apartenenței reclamantului la cultul religios „Martorii lui Iehova”, adică pentru motive de conștiință religioasă, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care nu poate fi calificată ca fiind o opoziție la regimul comunist, și anume, refuzul de a satisface stagiul militar.

În justificarea concluziei enunțate, instanța de apel a evocat practica Comisiei Europene a Drepturilor Omului, precum și mențiunile în același sens ale deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, prin care s-a intervenit în vederea unificării jurisprudenței neunitare ivite în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul Lege nr. 118/1990, referitor la acest aspect, al lipsei caracterului politic al condamnărilor pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 Cod penal, săvârșite din motive de conștiință.

În fine, instanța de apel a reținut că soluția se impune chiar dacă, potrivit mențiunilor adresei nr. 121951/2009, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă ar fi acordat o astfel de calitate - de luptător în rezistența anticomunistă - și unor membrii ai cultului „Martorii lui Iehova” și, respectiv, chiar dacă unele instanțe s-au pronunțat în sens contrar, motivat de faptul că astfel de certificate sau hotărâri nu sunt obligatorii, instanța fiind obligată să analizeze probatoriile administrate și să se pronunțe asupra cererii deduse în concret judecății. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului, reclamantul susține că instanțele de fond nu i-au respectat dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 alin.1 din Constituția României, prin aceea că au analizat superficial înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată și au respins încuviințarea probei testimoniale și cu alte înscrisuri, respectiv, au acordat relevanță doar apărărilor invocate de pârât prin întâmpinare și mențiunilor deciziei nr.32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se interpretează texte de drept din Decretul - lege nr.118/1990.

Reclamantul afirmă că prin dispozițiile Legii nr.221/2009 nu se definește noțiunea de condamnare politică, ci doar se enumeră acele condamnări penale care au, prin efectul legii, caracter politic, pentru celelalte condamnări recunoscându-se instanței de judecată competența de a aprecia cu privire la caracterul politic în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.221/2009, pe baza probelor administrate, aspect ignorat în prezenta cauză, prin respingerea probatoriilor solicitate. Reclamantul a mai susținut și că în mod greșit instanțele de fond au statuat că refuzul de a primi arma nu reprezintă o formă de protest la regimul politic totalitar, în condițiile în care cereri similare, formulate în temeiul OG nr.214/1999, au concluzionat în sens contrar.

Analizând criticile formulate de reclamant, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: După anul 1989, Statul Român a adoptat mai multe acte normative în vederea reparării prejudiciilor cauzate persoanelor persecutate din punct de vedere politic în perioada regimului comunist și, în scopul clarificării problematicii de drept supusă analizei în prezenta cauză, se impune exemplificarea următoarelor: - Decretul – Lege n r. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; potrivit art. 1 alin. 1 lit. a: „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice, a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice.

- OUG nr. 214 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare ; potrivit art. 1 alin. 1: „Prin prezenta ordonanță de urgență se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989” ; potrivit art. 2 alin. 1: „ Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În acest context legislativ, a fost adoptată Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 11 iunie 2009; potrivit art. 1 alin. 3: „ Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.” În speța supusă analizei, reclamantul Luca Eugen, invocând apartenența sa la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”- a investit instanțele de fond cu judecata unei cereri întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009,

solicitând să se constatate caracterul politic al condamnării penale dispuse împotriva sa prin sentința penală nr. 421 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Cluj.

Potrivit hotărârii penale mai sus arătate, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. 2 Cod penal, refuz determinat, potrivit declarației sale, întrucât „credința ce o are nu-i îngăduie a-și îndeplini obligațiile militare.” Or, problema de drept supusă analizei prin cererea dedusă judecății, ivită în aplicarea și interpretarea prevederilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 – anume, stabilirea caracterul politic al condamnărilor penale dispuse împotriva unei persoane pentru săvârșirea infracțiunilor contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință -, a fost clarificată prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 137 din 2 martie 2010. Intervenția Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de ivirea unei jurisprudențe neunitare în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul – lege nr. 118/1990, care impuneau, la rândul lor,

instanțelor judecătorești să stabilească caracterul politic al hotărârilor judecătorești rămase definitive în baza cărora o persoană a executat o pedeapsă privativă de libertate sau al infracțiunilor pentru care s-a emis un mandat de arestare preventivă în baza cărora o persoană a fost lipsită de libertate, condiții impuse de acest text de lege . Prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus arătată, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.” Argumentația reținută în considerentele deciziei mai sus arătate, chiar dacă este justificată, ca analiză, prin necesitatea de a unifica jurisprudența ivită în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul–lege nr. 118/1990, se constată că este aplicabilă, pentru identitate de reglementare legală, și cererilor întemeiate pe art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/ 1999, respectiv, cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

În acest context al analizei este de menționat și faptul că prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care instituiau un nou drept de despăgubire în favoarea persoanelor persecutate politic, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Unul din argumentele reținute în justificarea neconstituționalității a fost faptul că „în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.” În concluzie,

Înalta Curte a constatat că instanțele de fond au interpretat și aplicat în mod corect raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 și ale deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care critica formulată de reclamant sub acest aspect se dovedește a fi nefondată. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, argumentele reținute în decizia Secțiilor Unite, potrivit cărora, instituirea serviciului militar nu are la bază rațiuni specifice regimului comunist și această reglementare a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase sau de altă natură, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile și în interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

O astfel de condamnare, pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, astfel cum s-a reținut și în decizia Secțiilor Unite, nu reprezintă o încălcare nici a dispozițiilor art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie. Totodată, Înalta Curte a constatat că nu poate primi argumentul referitor la jurisprudența neunitară a instanțelor de contencios administrativ la nivelul anului 2009, întrucât este vorba de jurisprudență anterioară deciziei de unificare mai sus arătată. Referitor la jurisprudența instanțelor civile, se constată că reclamantul invocă soluțiile în sens contrar adoptate de Tribunalul Harghita, prin două hotărâri pronunțate în primă instanță, hotărâri care nu sunt definitive și irevocabile în sensul legii.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu poate primi nici critica privind greșita apreciere de către instanțele de fond a caracterului suficient al probatoriului administrat, critică nedezvoltată în condițiile legii, întrucât se constituie într-o critică de netemeinicie, la adresa aprecierii făcută de judecătorul fondului cu privire la oportunitatea suplimentării probatoriile deja administrate. Refuzul judecătorului de a suplimenta, la cererea părților, un probatoriu nu conduce, în mod obligatoriu, la concluzia invocată de reclamant, aceea de încălcare a dreptului la apărare. În fundamentarea unei astfel de concluzii, partea are a arăta care sunt dispozițiile legale relative la administrarea probatoriilor care ar fi fost încălcate de judecătorii fondului, ceea ce în cauză nu s-a invocat sau demonstrat..

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul dedus judecății ca nefondat.