ÎCCJ, decizie (scj.ro #81918)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81918) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind

plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3)

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar.

Cuprins pe materii

.

Drept civil. Despăgubiri

. Acțiune

privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1

alin (3) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

despăgubiri

-

serviciul militar

-

refuz

Legea nr. 221/2009: art.

1 alin. (3)

Instituirea

serviciului militar nu are la bază rațiuni specifice regimului

comunist și această reglementare a privit toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără vreo

discriminare pe motive religioase sau de altă natură, pentru

identitate de rațiune, sunt aplicabile și în interpretarea dispozițiilor

art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

O condamnare, pentru

refuzul de a îndeplini serviciul militar, astfel cum s-a reținut și

în decizia Secțiilor Unite, nu reprezintă o încălcare nici a

dispozițiilor art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință

și religie.

Ca atare, o asemenea

condamnare nu are un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. 1

din Legea nr. 221/2009 și ale OG nr.214/1999, întrucât refuzul de a primi

arma era consecința convingerilor sale religioase și nu a unor

convingeri politice, rezultat al unei opoziții față de

principiile sistemului comunist.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

6295 sin 24 noiembrie 2010

Prin cererea

înregistrată la data de 27 iulie 2009, reclamantul LE. a solicitat ca, în

conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

să se constate caracterul politic al condamnării la pedeapsa de 4 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare, dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 421

din 19 august

1970 a

Tribunalului Militar Cluj.

Reclamantul a mai

cerut ca pârâtul, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor să fie

obligat la plata sumei de 100.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, invocând incidența

dispozițiilor art. 5 alin.(1) din Legea nr.221/2009.

În

motivarea cererii, reclamantul a susținut că refuzul de a se prezenta

la încorporare s-a datorat faptului că făcea parte din cultul

religios „Martorii lui Iehova”, iar convingerea sa religioasă îl împiedica

să pună mâna pe armă, caz în are condamnarea sa penală are

un caracter politic.

Reclamantul

a mai susținut că această concluzie se impune justificat și

de împrejurarea că astfel de infracțiuni erau cercetate de organele

de securitate, că fiecare deținut era însemnat cu roșu, că

membrii cultului, mai înainte, dar și după executarea pedepsei erau

urmăriți de securitate, respectiv, justificat de faptul că

acești deținuți nu beneficiau de dispozițiile referitoare

reducerea duratei pedepsei executate la fracțiunea de 2/3 din pedeapsa

pronunțată, de care beneficiau alți condamnați.

A

mai arătat că, prin hotărârile adoptate, comisia

constituită în cadrul Ministerului Justiției în temeiul OG nr.

214/1999 a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare,

prevăzută de art. 354 Cod penal, și pentru infracțiunea de

insubordonare, prevăzută de art. 503 Codul Justiției Militare.

Prin

sentința civilă nr. 654 din 23 octombrie 2009, Tribunalul Cluj,

Secția civilă a respins cererea.

În motivarea

sentinței s-a reținut că infracțiunea pentru care

reclamantul a fost condamnat nu are un caracter politic, în sensul prevederilor

art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 și ale OG nr.214/1999, întrucât

refuzul de a primi arma era consecința convingerilor sale religioase

și nu a unor convingeri politice, rezultat al unei opoziții

față de principiile sistemului comunist.

Prima

instanță a statuat că incriminarea unor astfel de

infracțiunii nu era specifică doar regimului comunist, astfel de

fapte fiind incriminate și după anul 1989, când nu se mai poate vorbi

despre un regim totalitar, cu mențiunea că și actuala

Constituție a țării, asemeni legislațiilor altor state

europene, care nu pot fi acuzate de totalitarism, prevede obligația

cetățenilor români de a-și apăra țara.

S-a

reținut și faptul că aspectele învederate de reclamant în

legătură cu regimul de detenție impus anumitor categorii de

condamnați, printre care și cei condamnați în legătură

cu neexecutarea serviciului militar, nu sunt de natură să atragă

caracterului politic al condamnării, în sensul dispozițiilor Legii

nr. 221/2009.

Prima

instanță a mai statuat și că nu poate acorda

relevanță juridică hotărârilor pronunțate în sens

contrar de alte instanțe, hotărâri prin care, în interpretarea

și aplicarea dispozițiilor OG nr. 214/2009, s-a fost recunoscut

caracterul politic al unor astfel de condamnări, întrucât, pe de o parte,

argumentele reținute nu sunt convingătoare iar, pe de altă parte,

practica judiciară nu este izvor drept și, în fine,

jurisprudența nu este unitară, existând soluții concordante cu

cea adoptată în cauză pronunțate de alte instanțe.

Împotriva

acestei sentințe a declarat

apel

reclamantul, susținând că

hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

încălcarea principiului dreptului la apărare, garantat prin art. 24

alin.1 din Constituția României, constând în aceea că la primul

termen de judecată instanța, printr-o analiză superficială

a înscrisurilor depuse odată cu înregistrarea cererii, s-a considerat

lămurită și a respins cererile de probatorii formulate.

Reclamantul

a mai susținut că hotărârea apelată s-a întemeiat în

exclusivitate pe susținerile pârâtei, care a calificat condamnarea

suferită de reclamant ca fiind una de drept comun, și pe decizia

nr.7724/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul

a reiterat apărarea potrivit căreia a refuzat încorporarea, întrucât

este membru al cultului religios „Martorii lui Iehova” iar convingerilor sale

religioase îl împiedicau să accepte serviciul militar, refuz care

echivalează, în opinia sa, cu o opoziție neechivocă la

principiile statului comunist totalitar.

În

sprijinul acestei calificări reclamantul a invocat mențiunile adresei

nr.121951/2009 a Comisiei pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă, prin care s-a statuat cu

privire la

caracterul politic al

condamnărilor penale dispuse pentru neprezentarea la încorporare și

nesupunerea la ordinele superiorilor din motive religioase, apreciindu-se

că aceste fapte au constituit o formă de protest față de

regimul totalitar, întrucât obligațiile impuse

echivalau și cu o îngrădire a

exercitării dreptului persoanelor de a-și alege și practica în

mod liber credința sau religia. În același sens, reclamantul a

invocat și decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată la data de 14 mai 2009, cu ocazia

verificării legalității unui certificat pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin

decizia civilă nr.52/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj,

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie, a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în mod corect prima instanță a statuat

că hotărârea de condamnare penală a reclamantului nu poate fi

calificată ca având un caracter politic, în sensul dispozițiilor art.

1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009. Aceasta, întrucât condamnarea nu a fost

dispusă pe criteriul apartenenței reclamantului la cultul religios

„Martorii lui Iehova”, adică pentru motive de conștiință

religioasă, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de

legea penală și care nu poate fi calificată ca fiind o

opoziție la regimul comunist, și anume, refuzul de a satisface

stagiul militar.

În justificarea concluziei

enunțate, instanța de apel a evocat practica Comisiei Europene a

Drepturilor Omului, precum și mențiunile în același sens ale

deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, prin care s-a

intervenit în vederea unificării jurisprudenței neunitare ivite în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din

Decretul Lege nr. 118/1990, referitor la acest aspect, al lipsei caracterului

politic al condamnărilor pentru infracțiunile contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art.

334 și art. 354 Cod penal, săvârșite din motive de

conștiință.

În fine, instanța

de apel a reținut că soluția se impune chiar dacă, potrivit

mențiunilor adresei nr. 121951/2009, Comisia pentru constatarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă ar

fi acordat o astfel de calitate

- de

luptător în rezistența anticomunistă - și unor membrii ai

cultului „Martorii lui Iehova” și, respectiv, chiar dacă unele

instanțe s-au pronunțat în sens contrar, motivat de faptul că

astfel de certificate sau hotărâri nu sunt obligatorii, instanța

fiind obligată să analizeze probatoriile administrate și să

se pronunțe asupra cererii deduse în concret judecății.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs

reclamantul,

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură

civilă.

În

motivarea recursului, reclamantul susține că instanțele de

fond

nu i-au respectat dreptul la

apărare, prevăzut de art. 24 alin.1 din Constituția României,

prin aceea că au analizat superficial înscrisurile atașate cererii de

chemare în judecată și au respins încuviințarea probei

testimoniale și cu alte înscrisuri, respectiv, au acordat

relevanță doar apărărilor invocate de pârât prin

întâmpinare și mențiunilor deciziei nr.32/2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin care se interpretează texte de

drept din Decretul - lege nr.118/1990.

Reclamantul

afirmă că prin dispozițiile Legii nr.221/2009 nu se

definește noțiunea de condamnare politică, ci doar se

enumeră acele condamnări penale care au, prin efectul legii, caracter

politic, pentru celelalte condamnări recunoscându-se instanței de

judecată competența de a aprecia cu privire la caracterul politic în

condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr.221/2009, pe baza probelor

administrate, aspect ignorat în prezenta cauză, prin respingerea

probatoriilor solicitate.

Reclamantul

a mai susținut și că în mod greșit instanțele de fond

au statuat că refuzul de a primi arma nu reprezintă o formă de

protest la regimul politic totalitar, în condițiile în care cereri

similare, formulate în temeiul OG nr.214/1999, au concluzionat în sens contrar.

Analizând criticile formulate de reclamant, care se

încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod

procedură civilă, Înalta Curte constată că nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

După anul 1989, Statul Român a adoptat mai multe acte

normative în vederea reparării prejudiciilor cauzate persoanelor

persecutate din punct de vedere politic

în perioada regimului comunist și, în scopul clarificării

problematicii de drept supusă analizei în prezenta cauză, se impune

exemplificarea următoarelor:

- Decretul – Lege n

r. 118 din 30

martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri;

potrivit art. 1 alin. 1 lit. a:

„Constituie

vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei

și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în

muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe

motive politice, a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza

unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a

fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă

pentru infracțiuni politice.

-

OUG nr. 214 din 29 decembrie 1999

privind

acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au

fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum

și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme

și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat

în România,

aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare

; potrivit art. 1 alin. 1: „Prin prezenta

ordonanță de urgență se recunoaște calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din

motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie

1945 - 14 decembrie

1989”

;

potrivit art. 2 alin. 1: „

Constituie

infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile

care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii,

cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea

principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda

pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta; c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin

forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de

naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de

apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială.

În acest context legislativ, a fost

adoptată

Legea nr. 221/2009

privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 11 iunie 2009; potrivit

art. 1 alin.

3:

„

Constituie, de asemenea, condamnare cu

caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care

au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare

prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare.”

În speța supusă analizei, reclamantul Luca

Eugen, invocând apartenența sa

la Organizația

Religioasă

„Martorii lui Iehova”- a investit

instanțele de fond cu judecata unei cereri întemeiată pe

dispozițiile art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, solicitând să se

constatate caracterul politic al condamnării penale dispuse împotriva sa

prin sentința penală nr. 421 din 19 august

1970 a

Tribunalului Militar

Cluj.

Potrivit hotărârii penale mai sus arătate,

reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare,

prevăzută de art. 354 alin. 2 Cod penal, refuz determinat, potrivit

declarației sale, întrucât „credința ce o are nu-i îngăduie

a-și îndeplini obligațiile militare.”

Or, problema de

drept supusă analizei prin cererea dedusă judecății,

ivită în aplicarea și interpretarea prevederilor art. 1 alin. 3 din

Legea nr. 221/2009 – anume, stabilirea caracterul politic al condamnărilor

penale dispuse împotriva unei persoane pentru săvârșirea

infracțiunilor contra capacității de apărare a

țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal,

săvârșite din motive de conștiință -, a fost

clarificată prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie

2009 a

Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 137 din 2 martie 2010.

Intervenția Secțiilor Unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost determinată de

ivirea unei jurisprudențe neunitare în aplicarea dispozițiilor art. 1

alin. 1 lit. a din Decretul – lege nr. 118/1990, care impuneau, la rândul lor,

instanțelor judecătorești să stabilească caracterul

politic al

hotărârilor judecătorești

rămase definitive în baza cărora o persoană a executat o

pedeapsă privativă de libertate sau al infracțiunilor pentru

care s-a emis un mandat de arestare preventivă în baza cărora o

persoană a fost lipsită de libertate,

condiții impuse de acest text de lege

.

Prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție mai sus arătată, s-a statuat,

cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiuni contra capacității de apărare a

țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal,

săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.”

Argumentația reținută în considerentele

deciziei mai sus arătate, chiar dacă este justificată, ca

analiză, prin necesitatea de a unifica jurisprudența ivită în

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a din Decretul–lege nr.

118/1990, se constată că este aplicabilă, pentru identitate de

reglementare legală, și cererilor întemeiate pe art. 2 alin. 1 din

OUG nr. 214/ 1999, respectiv, cererilor

întemeiate pe

dispozițiile art. 1

alin. 3 din

Legea nr. 221/2009.

În acest context al analizei este de menționat

și faptul că

prevederilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care instituiau un nou drept de

despăgubire în favoarea persoanelor persecutate politic, au fost declarate

neconstituționale prin

Decizia nr.

1358 din 21 octombrie

2010

a

Curții Constituționale, publicată în

Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Unul din argumentele reținute

în justificarea neconstituționalității a fost faptul că „în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă - există

reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare,

iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.”

În concluzie, Înalta Curte a constatat că

instanțele de fond au interpretat și aplicat în mod corect raportului

juridic dedus judecății în prezenta cauză dispozițiile art.

1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 și ale deciziei nr. 32 din 16 noiembrie

2009 a

Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care

critica formulată de reclamant sub acest aspect se dovedește a fi

nefondată.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, argumentele

reținute în decizia Secțiilor Unite, potrivit cărora, instituirea

serviciului militar nu are la bază rațiuni specifice regimului

comunist și această reglementare a privit toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără vreo

discriminare pe motive religioase sau de altă natură, pentru

identitate de rațiune, sunt aplicabile și în interpretarea

dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

O astfel de condamnare, pentru refuzul de a îndeplini

serviciul militar, astfel cum s-a reținut și în decizia

Secțiilor Unite, nu reprezintă o încălcare nici a

dispozițiilor art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință

și religie.

Totodată, Înalta Curte a constatat că nu poate

primi argumentul referitor la jurisprudența neunitară a

instanțelor de contencios administrativ la nivelul anului 2009,

întrucât este vorba de

jurisprudență anterioară deciziei de unificare mai sus

arătată.

Referitor la jurisprudența instanțelor civile,

se constată că reclamantul invocă soluțiile în sens contrar

adoptate de Tribunalul Harghita, prin două hotărâri pronunțate

în primă instanță, hotărâri care nu sunt definitive și

irevocabile în sensul legii.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu poate

primi nici critica privind greșita apreciere de către instanțele

de fond a caracterului suficient al probatoriului administrat, critică

nedezvoltată în condițiile legii, întrucât se constituie într-o

critică de

netemeinicie, la adresa

aprecierii făcută de judecătorul fondului cu privire la

oportunitatea suplimentării probatoriile deja administrate.

Refuzul judecătorului de a suplimenta, la cererea

părților, un probatoriu nu conduce, în mod obligatoriu, la concluzia

invocată de reclamant, aceea de încălcare a dreptului la

apărare. În fundamentarea unei astfel de concluzii, partea are a

arăta care sunt dispozițiile legale relative la administrarea

probatoriilor care ar fi fost încălcate de judecătorii fondului, ceea

ce în cauză nu s-a invocat sau demonstrat..

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art.

312 alin. 1 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul

dedus judecății ca nefondat.