ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3016 din 23

decembrie 2009 pronunțată de Tribunalului Harghita în Dosarul nr. 2026/96/2009,

s-a admis în parte acțiunea reclamantului G.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, constatându-se

caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința

penală nr. 1151 din 20 noiembrie 1978, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în

Dosarul nr. 1146/1978, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare.

Prin aceeași hotărâre

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent

în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de

3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul

existent în acel moment, prin sentința de condamnare s-a încălcat libertatea la

gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis

de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat

și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma

obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege.

Infracțiunea pentru care

reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece,

i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că

asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat

de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.

Astfel, infracțiunea a

devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului

militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult

religios sau din alte motive de conștiință refuzau executarea serviciului militar

obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest

refuz.

Potrivit art. 2 alin.

(1), lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice,

economice, sociale și culturale.

Reclamantul, prin neprezentare

la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale

și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 Convenția Europeană

a Drepturilor Omului). Conform jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg,

această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate

care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției

lor despre viață.

Instanța a reținut că,

ținând cont de impactul social negativ pe care l-a resimțit reclamantul prin expunerea

lui la disprețul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea

și întinderea suferințelor psihice sau fizice cauzate reclamantului, având în vedere

necesitatea asigurării proporționalității între acordarea despăgubirilor și gradul

în care reputația reclamantului a fost lezată și măsura în care această compensare

poate aduce satisfacție echitabilă persoanei vătămate, compensația pentru prejudiciul

moral fiind stabilită la suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării

plății.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Mureș, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate și respingerea acțiunii

reclamantului.

În motivarea apelului

s-a arătat că prima instanță a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate considera că pronunțarea

unor condamnări pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare

sau încorporare pot fi înțelese ca încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului ori ca negări și nerespectări ale drepturilor civile și politice, economice,

sociale și culturale din rațiuni politice, deoarece, așa cum s-a menționat, în perioada

respectivă, Constituția garanta libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevede

și obligația executării stagiului militar pentru toți cetățenii, neexistând așadar,

o discriminare pe criterii religioase.

În perioada ulterioară

anului 1968, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse

pe criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte strict

determinate de norme penale, iar problema libertății de conștiință și de religie

în legătură cu obligația de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată

ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece

nu are la bază raționamente ce țineau de valorile comuniste, ci de organizarea și

legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Așadar, restrângerea libertății

de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă,

până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin instituirea obligației

de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare

pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuție politică,

deoarece legea nu prevedea nicio distincție pe acest criteriu sau de altă natură,

iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți

să-l efectueze.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, apelantul a arătat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului

pretins.

În drept, apelantul a

invocat dispozițiile art. 282 și urm. din C. proc. civ.

Prin decizia civilă

nr. 58/A din 04 mai 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, în opinie majoritară, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Harghita și în consecință: a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a

respins integral acțiunea formulată de reclamantul G.J.

Pentru a dispune astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că prin sentința nr. 1151 din 20

noiembrie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută

de art. 354 alin. (2) C. pen.

Din considerentele sentinței

menționate rezultă că în fața comisiei de încorporare, reclamantul a declarat că

refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din cultul religios „M.I.”,

fiindu-i interzis să depună jurământul militar și să pună mâna pe armă.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată

în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele

de la alin. (2), dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Art. 2 alin. (1) lit.

d) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice,

sociale și culturale.

Instanța constată că textul

legal menționat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile

de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare

a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care

ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același

timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii

fără nicio discriminare pe criterii religioase.

Condamnarea reclamantului

pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și

îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al Statului Român,

aceea de a efectua stagiul militar. Această obligație nu avea la bază raționamente

care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire

care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără

nici un fel de discriminare.

Scopul Legii nr. 221/2009

este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru săvârșirea unor fapte care au avut drept

scop împotrivirea față de regimul totalitar. Astfel, în situația analizării caracterului

politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menționat, trebuie să se

aibă în vedere existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte

prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist.

În acest sens, ne-am fi aflat în prezența unei condamnări cu caracter politic, în

situația în care sancțiunea ar fi fost aplicată pentru că reclamantul, s-ar fi împotrivit

regimului totalitar luptând pentru respectarea drepturilor și libertăților sale

fundamentale, or statul a sancționat refuzul cetățeanului său de a-și îndeplini

obligația constituțională de a efectua stagiul militar, care nu avea nicio legătură

nici cu regimul comunist, nici cu conștiința religioasă.

Așadar, în înțelesul Legii

nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin

săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.

Prin urmare, condamnarea

reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă

nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența

la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale,

care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Astfel, nu se poate considera

că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat

de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu

a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

În absența unui asemenea

scop al incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei

infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.

În interpretarea problemei

în discuție, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile

art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă

un serviciu civil de substituție a serviciului militar, pentru cei care nu sunt

în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie

1985).

De asemenea, Comisia a

stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea

de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul

militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului

Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive

de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath

c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției,

9 mai 1984).

Aceeași orientare a Comisiei

se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei

la Organizația Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4

parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu

din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009).

Prin urmare, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu,

nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până

la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Din această perspectivă,

instanța a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat

nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.O., criticând-o pentru nelegalitate

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea criticilor

formulate, reclamantul arată că, atât instanța de fond cât și cea de apel ar fi

trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor

legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la

O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări

este condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit prin săvârșirea

ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Este absolut irelevant

dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar,

daca legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel

de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea

faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cu alte cuvinte, în aprecierea

caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul

infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare

ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Aceasta concluzie se desprinde neechivoc din

formularea textului de lege constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic

și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice

alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit

unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin dispozițiile legale

cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu

caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare

la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat ca acest

din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică

lată de regimul comunist. Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns

legată de regimul comunist situat în loiala opoziție cu valorile politice consacrate

într-un stat democratic.

Intenția evidentă a legiuitorului

de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă

și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane

ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind

ca faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de

legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare există o categorie

de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au

fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale

ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar și care nu au beneficiat

până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale

ale condamnărilor lor”.

Schimbările preconizate

de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivii expunerii

de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor

cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări

cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale

de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima

opozanții regimului totalitar comunist. Totodată deoarece existau cazuri în care

condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt

condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și

posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări

drept condamnări cu caracter politic”.

Un alt argument rezidă

din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracțiuni

săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”.

Infracțiunea săvârșită

de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul

religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării

unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care

nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere

capacității de apărare a României. Aceasta apreciere teoretică și practică raportat

la elementele constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare

mascată a libertății religioase. Desigur alta ar fi fost situația dacă reclamantul

nu se prezenta la încorporare pentru că nu înțelegea să participe la pregătirea

militară fără ca această atitudine să fie justificată de exercițiul unui drept fundamental

recunoscut de Constituție, într-o atare situație, infracțiunea și-ar fi păstrat

caracterul de infracțiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit

respectarea unui drept fundamental și astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile

legii și scopul urmărit prin adoptarea acesteia.

Mai trebuie subliniat

faptul că Legea nr. 221/2009 enumera expres în art. 7, situațiile în care persoanele

condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura

celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

Pentru toate considerentele

arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999

de către persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost

condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la

incorporare pe motiv că aparțineau cultului religios „M.I.”. Mai mult decât atât

depune în cadrul probei cu înscrisuri și o decizie recentă (14 mai 2009) a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care verificând legalitatea unui certificat pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-a pronunțat în sensul

celor arătate mai sus, respectiv în sensul în care se dă o expresie politică condamnărilor

suferite din motive religioase de către membrii cultului religios M.I. Prin neacordarea

cetățenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze

serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta

acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni

penale, s-a dat în fapt expresie politicii regimului comunist de a nu se accepta

decât doctrina partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a primi arma

datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări

condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident

caracter politic.

Înalta

Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul, descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita

instanței de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii,

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect

al măsurilor administrative.

Condamnarea

cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit

alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după

această dată și care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat

la 6 martie 1945.

Constituie

de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute

la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j).

Potrivit

alin. (3) condamnarea cu caracter politic este și condamnarea pronunțată în aceeași

perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999.

Caracterul

politic al acestor condamnări se constată, de instanța judecătorească.

Din

interpretarea acestor dispoziții, rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru

ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 și anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru una din faptele

prevăzute la art. 1 alin. (2) și (3).

Înalta

Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau

o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță pentru a

putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009.

R

eclamantul nu a fost condamnat

pentru apartenența sa la un cult religios ci pentru infracțiunea de nesupunere la

încorporare, faptă considerată infracțiune potrivit C. pen. Obligația de a satisface

serviciului militar era reglementată ca o obligație constituțională și nu a fost

impusă de regimul comunist ca o măsură de opresiune față de persoanele care ar aparține

unui anumit cult religios cu intenția de a aduce atingere libertății de conștiință

a acestora.

Sunt considerentele pentru

care Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.J. împotriva deciziei civile nr. 58/A din 4

mai 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 aprilie 2011.