ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3283/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3016 din 23 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalului Harghita în Dosarul nr. 2026/96/2009, s-a admis în parte acțiunea reclamantului G.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința penală nr. 1151 din 20 noiembrie 1978, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 1146/1978, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare. Prin aceeași hotărâre pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentința de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.

Astfel, infracțiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz. Potrivit art. 2 alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Conform jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață. Instanța a reținut că, ținând cont de impactul social negativ pe care l-a resimțit reclamantul prin expunerea lui la disprețul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea și întinderea suferințelor psihice sau fizice cauzate reclamantului, având în vedere necesitatea asigurării proporționalității între acordarea despăgubirilor și gradul în care reputația reclamantului a fost lezată și măsura în care această compensare poate aduce satisfacție echitabilă persoanei vătămate, compensația pentru prejudiciul moral fiind stabilită la suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș, solicitând schimbarea în parte a sentinței atacate și respingerea acțiunii reclamantului. În motivarea apelului s-a arătat că prima instanță a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu se poate considera că pronunțarea unor condamnări pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare pot fi înțelese ca încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca negări și nerespectări ale drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale din rațiuni politice, deoarece, așa cum s-a menționat, în perioada respectivă, Constituția garanta libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevede și obligația executării stagiului militar pentru toți cetățenii, neexistând așadar, o discriminare pe criterii religioase.

În perioada ulterioară anului 1968, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pe criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte strict determinate de norme penale, iar problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu obligația de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raționamente ce țineau de valorile comuniste, ci de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin instituirea obligației de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece legea nu prevedea nicio distincție pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, apelantul a arătat că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului pretins. În drept, apelantul a invocat dispozițiile art. 282 și urm. din C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 58/A din 04 mai 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în opinie majoritară, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Harghita și în consecință: a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins integral acțiunea formulată de reclamantul G.J. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin sentința nr. 1151 din 20 noiembrie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. Din considerentele sentinței menționate rezultă că în fața comisiei de încorporare, reclamantul a declarat că refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din cultul religios „M.I.”, fiindu-i interzis să depună jurământul militar și să pună mâna pe armă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele de la alin. (2), dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Instanța constată că textul legal menționat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii fără nicio discriminare pe criterii religioase. Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al Statului Român, aceea de a efectua stagiul militar.

Această obligație nu avea la bază raționamente care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare. Scopul Legii nr. 221/2009 este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru săvârșirea unor fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar. Astfel, în situația analizării caracterului politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menționat, trebuie să se aibă în vedere existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist.

În acest sens, ne-am fi aflat în prezența unei condamnări cu caracter politic, în situația în care sancțiunea ar fi fost aplicată pentru că reclamantul, s-ar fi împotrivit regimului totalitar luptând pentru respectarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, or statul a sancționat refuzul cetățeanului său de a-și îndeplini obligația constituțională de a efectua stagiul militar, care nu avea nicio legătură nici cu regimul comunist, nici cu conștiința religioasă. Așadar, în înțelesul Legii nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Astfel, nu se poate considera că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. În absența unui asemenea scop al incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.

În interpretarea problemei în discuție, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009). Prin urmare, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Din această perspectivă, instanța a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul G.O., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea criticilor formulate, reclamantul arată că, atât instanța de fond cât și cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, daca legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Aceasta concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat ca acest din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică lată de regimul comunist. Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în loiala opoziție cu valorile politice consacrate într-un stat democratic.

Intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind ca faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept. Prin urmare există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”.

Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivii expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist. Totodată deoarece existau cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic”.

Un alt argument rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”. Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României.

Aceasta apreciere teoretică și practică raportat la elementele constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Desigur alta ar fi fost situația dacă reclamantul nu se prezenta la încorporare pentru că nu înțelegea să participe la pregătirea militară fără ca această atitudine să fie justificată de exercițiul unui drept fundamental recunoscut de Constituție, într-o atare situație, infracțiunea și-ar fi păstrat caracterul de infracțiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental și astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii și scopul urmărit prin adoptarea acesteia. Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumera expres în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

Pentru toate considerentele arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999 de către persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la incorporare pe motiv că aparțineau cultului religios „M.I.”. Mai mult decât atât depune în cadrul probei cu înscrisuri și o decizie recentă (14 mai 2009) a Înaltei Curți de Casație și Justiție care verificând legalitatea unui certificat pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-a pronunțat în sensul celor arătate mai sus, respectiv în sensul în care se dă o expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase de către membrii cultului religios M.I.

Prin neacordarea cetățenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politicii regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.

Înalta Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul, descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative. Condamnarea cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată și care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j). Potrivit alin. (3) condamnarea cu caracter politic este și condamnarea pronunțată în aceeași perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Caracterul politic al acestor condamnări se constată, de instanța judecătorească. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru una din faptele prevăzute la art. 1 alin. (2) și (3). Înalta Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță pentru a putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

R eclamantul nu a fost condamnat pentru apartenența sa la un cult religios ci pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare, faptă considerată infracțiune potrivit C. pen. Obligația de a satisface serviciului militar era reglementată ca o obligație constituțională și nu a fost impusă de regimul comunist ca o măsură de opresiune față de persoanele care ar aparține unui anumit cult religios cu intenția de a aduce atingere libertății de conștiință a acestora. Sunt considerentele pentru care Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.J. împotriva deciziei civile nr. 58/A din 4 mai 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2011.