ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2772/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 219 din 2 februarie 2010 a Tribunalului Harghita, pronunțată în Dosarul nr. 2024/96/2009 s-a admis în parte acțiunea reclamantului P.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința penală nr. 53 din 8 aprilie 1985, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 48/1985, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare. Prin aceeași hotărâre pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 15.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentința de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de lege (,,M.I.”) fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.

Astfel, infracțiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu există posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz. Potrivit art. 2 alin. (1), lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Conform jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață. Ținând cont de impactul social negativ pe care l-a resimțit reclamantul prin expunerea lui la disprețul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea și întinderea suferințelor psihice sau fizice cauzate reclamantului, având în vedere necesitatea asigurării proporționalității între acordarea despăgubirilor și gradul în care reputația reclamantului a fost lezată și măsura în care această compensare poate aduce satisfacție echitabilă persoanei vătămate, compensația pentru prejudiciul moral a fost stabilită la suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății.

Prin decizia nr. 46 A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie s-a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Mureș și s-a schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate de reclamantul P.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele de la alin. (2), dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Textul legal menționat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii fără nicio discriminare pe criterii religioase.

Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al Statului Român, aceea de a efectua stagiul militar. Această obligație nu avea la bază raționamente care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare. În înțelesul Legii nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Astfel, s-a considerat că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. În absența scopului incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.

În interpretarea problemei în discuție, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009). Prin urmare, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Din această perspectivă, s-a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva deciziei pronunțate în apel reclamantul P.I. a declarat recurs prin care a solicitat modificarea deciziei recurate, respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut următoarele: Instanța de apel a soluționat superficial cauza având în vedere strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunțate în recursul în interesul legii, deoarece această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990. S-a arătat astfel că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept caracter politic, iar în raport de prevederile art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din lege. Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel că, pentru aplicarea Legii nr. 221/2009, instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin raportare la dispozițiile legale invocate în acțiune - Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit acestor ultime dispoziții legale, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele O.U.G.

nr. 214/1999. Este irelevant că dispozițiile constituționale stabileau ca obligații efectuarea stagiului militar și că legislația comunistă și postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuia să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din dispozițiile art. 1 alin. (3) din lege.

Prin dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția legiuitorului în acest sens rezultând și din expunerea de motive a actului normativ de reparație. Fapta imputată recurentului a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție – dreptul de a-și exercita liber cultul religios, fiind consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința reținerii încălcării unei obligații cetățenești ce nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, era considerată a aduce atingere capacității de apărare a țării.

Această apreciere teoretică și practică a faptei reținută în sarcina recurentului raportat la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase, ceea ce face ca aceasta să se înscrie în categoria infracțiunilor vizate de textul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, iar condamnarea pentru săvârșirea sa în categoria celor cuprinse în câmpul de aplicațiune al Legii nr. 221/2009, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalând cu oponența împotriva principiilor statului comunist totalitar. Recursul nu este fondat și se va respinge pentru următoarele considerente: În principal, recurentul reclamant critică decizia pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond și apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta pentru care a fost condamnat. Prin decizia nr. 32/2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.

Critica referitoare la greșita invocare, de către instanța de apel, a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009 este nefondată, deoarece s-a arătat pentru ce s-a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și ca argument hotărâtor, s-a reținut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.

Practic deși aparent decizia se referă la un alt act normativ decât cel care formează temeiul juridic al acțiunii de față, în realitate problema de drept este aceeași cu cea de care depinde soluționarea prezentei cauze. În mod legal a apreciat instanța de apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiunii de drept comun, al cărei obiect juridic l-au reprezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare nu ține strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase. Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal a reținut instanța de apel că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei nr. 46 A din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2011.