ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2671/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2009, reclamantul B.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Finanțelor Publice Harghita pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentința penală nr. 156 din 6 septembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Cluj, prin care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 Euro (echivalentul în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executare în detenție pe o durată de 1 an.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că infracțiunea pentru care a fost condamnat are un vădit caracter politic întrucât condamnarea la care a fost supus este o consecință a faptului că face parte din cultul religios „Martorii lui Iehova” iar convingerea sa religioasă l-a împiedicat să pună mâna pe armă, acest lucru fiind în contradicție totală cu convingerile sale religioase. A învederat că aspectul politico-religios al refuzului său de a satisface stagiul militar, rezultă atât din modul în care atât el cât și celelalte persoane aflate în situația lui au fost tratați pe durata cercetării penale și a executării pedepsei, fiind în permanență supravegheați și cercetați de organele de securitate, practică continuată și după executarea pedepsei.

A arătat că, spre deosebire de infractorii de drept comun, nu au beneficiat de instituția liberării condiționate, executând pedepsele aproape integral, dar și că după eliberare au fost privați de exercițiul tuturor drepturilor civile, inclusiv cele constituționale, cu referire specială la libertatea de religie și conștiință. Din acest motiv, în mod constant comisia constituită în cadrul Ministerului Justiției în baza O.G. 214/1999 privind acordarea calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă a stabilit caracterul politic al condamnărilor penale atât pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută și pedepsită de art. 354 C. pen., cât și pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prevăzută și sancționată de art. 503 din Codul Justiției Militar de către adepții cultului religios „Martorii lui Iehova”.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 138 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita, a admis acțiunea reclamantului B.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, constatând caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința penală nr. 156 din 6 septembrie 1983, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în dosarul nr. 1146/1978, prin care reclamantul a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare.

Prin aceeași hotărâre pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 30.000 Euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentința de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege.

Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic instaurat de dictatura comunistă în acea perioadă în România. Astfel, infracțiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz. Potrivit art. 2 alin. (1), lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte unul din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea de gândire, conștiință și religie și implicit dorința de a i se respecta dreptul de a aparține unui cult religios. Instanța a reținut că, ținând cont de durata detenției, modalitatea de desfășurare a urmăririi penale și a executării pedepsei, precum și de starea de nesiguranță și tensiune la care a fost supus reclamantul, se justifică obligarea Statului Român la plata sumei de 30.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și executarea pedepsei.

Prin decizia nr. 55 A din 4 mai 2010, Curtea de Apel Tg. Mureș a admis apelul pârâtului împotriva sentinței tribunalului care a fost schimbată în sensul respingerii acțiunii. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală (decât cele de la alin. (2), dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Instanța a constatat că textul legal menționat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii fără nicio discriminare pe criterii religioase.

Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al statului român, aceea de a efectua stagiul militar. Această obligație nu avea la bază raționamente care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare. Scopul Legii nr. 221/2009 este de a repara prejudiciile cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru săvârșirea unor fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar.

Astfel, în situația analizării caracterului politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menționat, trebuie să se aibă în vedere existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist. Așadar, în înțelesul Legii nr. 221/2009, nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist. Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de normele penale, care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Astfel, s-a conchis că nu se poate considera că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. În absența unui asemenea scop al incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic. Restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Din această perspectivă, instanța a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, acțiunea fiind respinsă ca neîntemeiată. Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 221/2009, întrucât însăși legea specială menționată face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept invocat în cerere, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999. Este lipsit de relevanță dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislației în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din redactarea textului „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999”. De asemenea, prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 condiționând măsurile reparatorii prevăzute de aceste acte normative de natura faptelor care trebuie să vizeze strict opoziția politică față de regimul comunist. Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor, beneficiare ale drepturilor ce izvorăsc din această lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ de reparație, potrivit căreia „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitare de drept”.

În această categorie, susține recurentul au fost incluse persoanele care nu au beneficiat de o minimă reparație, precum cele care au săvârșit fapte comise cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist, categorie în care se încadrează și reclamantul. A mai fost invocat ca argument de text și dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (…) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale”.

Or, infracțiunea reținută a fi săvârșită și pentru care reclamantul a fost condamnat, a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios, astfel încât, în realitate, fapta penală imputată nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Prin împiedicarea cetățenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, la alternativa de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politicii regimului comunist de a nu accepta decât doctrina atee a partidului comunist.

Iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă față de principiile statului comunist totalitar, astfel încât condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase în împrejurările menționate au un vădit caracter politic, necesar a fi constatat de instanță, cu consecința reparării prejudiciului produs prin condamnarea dispusă în condițiile menționate. Recursul nu este fondat. Instanța de apel a procedat la calificarea faptei imputată reclamantului (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova) în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, așa cum a reținut și curtea de apel, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, inexistent și în cauza dedusă judecății, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada vizată, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările dispuse în acea perioadă pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, astfel cum eronat susține recurentul, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de normele penale care vizează organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

În acest context, legal curtea de apel a reținut, raportat și la probațiunea administrată (inclusiv hotărârea de condamnare) că dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt incidente în cauză, condamnarea reclamantului dispunându-se nu pentru că ar fi luptat pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ori a celor civile, politice etc., cum stipulează textul citat, ci pentru refuzul de a îndeplini o obligație legală ce-i revenea în calitate de cetățean al țării, de a efectua stagiul militar. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.J. împotriva deciziei nr. 55A din 4 mai 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2011.