ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8554/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 1088 din 24 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1676/119/2009, Tribunalul Covasna a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.C.S., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant prin Sentința penală nr. 94 din 27 februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj. Drept urmare, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 6.000 euro, echivalent în lei la data plății, la cursul B.N.R., cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 94 din 27 februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se de asemenea și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., fiindu-i imputat faptul că, fiind concentrat la o unitate militară, a refuzat să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat deoarece este martor al credinței „M.I.”, iar convingerile sale, bazate pe această credință, nu-i permit satisfacerea stagiului militar.

Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat penal a avut drept scop acela de apărare a convingerii sale religioase, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios fiind garantate chiar de Constituția din 1965 în vigoare la acel moment, fapta având în esență drept scop respectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie garantat și de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, condamnarea la care a fost supus reclamantul, prin raportare la scopul faptei acestuia, se subscrie celor calificate drept condamnări politice de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/2009. Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, se referă la interpretarea și aplicarea unitară a unui alt act normativ decât cel pe care se întemeiază acțiunea formulată de reclamant, respectiv la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, statuând în ce mod se interpretează art. 1 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, care nu sunt incidente în cauză. De altfel, Legea nr. 221/2009 are o sferă mai largă de aplicare decât Decretul-Lege nr. 118/1990 și abordează în mod diferit problema despăgubirii persoanelor care au suferit persecuții politice în perioada comunistă, acest act normativ adoptat de Statul Român după 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 definind sintagma de „condamnare politică” (spre deosebire de actul normativ adoptat în anul 1990) și oferind o posibilitate de despăgubire reală persoanelor care au suferit aceste persecuții din partea statului român.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța a avut în vedere O.U.G. nr. 62/2010, prin care se modifică art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 și se stabilesc plafoanele până la care instanța poate acorda despăgubiri morale, suma de 6.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlul de daune morale reclamantului, apreciind că suma acordată reprezintă o compensație echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Prin Decizia nr. 8 din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, au fost admise apelurile declarate de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna împotriva sentinței menționate, cu consecința schimbării în tot a acesteia și respingerii acțiunii.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, în esență, că refuzul la încorporare din motive religioase nu poate echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului totalitar, nefiind o condamnare cu caracter politic. De altfel, infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu se regăsește printre cele strict și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) - i) din Legea nr. 221/2009, iar condamnările pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pe criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte determinate de norme penale. Problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu obligația de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind legată de regimul politic existent în acea perioadă.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: În mod greșit, atât instanța de apel, cât și prima instanță, au soluționat cauza având în vedere strict dispozițiile Deciziei nr. 32/2009 pronunțate în interesul legii, deși această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, în conformitate cu care instanța este ținută să administreze probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării. În aplicarea acestui act normativ, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, respectiv unul din copurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (..) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”. Infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de pericol. Aprecierea că s-a adus atingere capacității de apărare a României reprezintă o reprimare mascată a libertății religioase.

Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege; or, faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în vreuna dintre aceste categorii. S-a mai arătat că, prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, care condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist. Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept”.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurentul reclamant susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 221/2009 [ art. 1 alin. (3) ] . Înalta Curte deși constată că, deși corectă, susținerea este lipsită de finalitate în speță, date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Or, problema de drept dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost una concretă, cu directă incidență și în speța de față. Astfel, prin decizia în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”, aceasta fiind problema de drept dezlegată prin decizie. Or, recurentul a suferit o condamnare prin sentință penală definitivă pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, incriminată prin dispozițiile art. 354 C. pen., infracțiune considerată de drept comun prin decizia în interesul legii invocată, dată fiind absența scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în decizie, că incriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracțiuni sunt relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, ceea ce nu ține de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. În plus, instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. Problema de drept dezlegată prin recursul în interesul legii constituie și obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de rațiune, se impune aceeași soluție, aceea că infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen.

nu reprezintă o condamnare politică în sensul acestui text. Astfel, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede: „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.” Pe de altă parte, Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției a fost acela al existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii de neconstituționalitate, s-a arătat: „Curtea observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.” Acesta constituie un argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege, aceeași soluție).

Drept urmare, dacă cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de neprezentare a incorporare (din motive de libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu caracter politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de caracter politic.

Această soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a concluzionat că „art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan contra Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)”.

Față de considerentele, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C.S. împotriva Deciziei nr. 8 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2011.