ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8554/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8554/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă nr. 1088 din 24

septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 1676/119/2009, Tribunalul Covasna a

admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.C.S., Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a constatat caracterul politic

al condamnării suferite de reclamant prin Sentința penală nr. 94 din 27

februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj.

Drept urmare, a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

către reclamant a sumei de 6.000 euro, echivalent în lei la data plății, la

cursul B.N.R., cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 94 din 27

februarie 1975 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la

pedeapsa închisorii de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se de

asemenea și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., fiindu-i

imputat faptul că, fiind concentrat la o unitate militară, a refuzat să se

prezinte la unitatea la care a fost repartizat deoarece este martor al

credinței „M.I.”, iar convingerile sale, bazate pe această credință, nu-i

permit satisfacerea stagiului militar.

Fapta pentru care

reclamantul a fost condamnat penal a avut drept scop acela de apărare a

convingerii sale religioase, libertatea conștiinței și libertatea exercitării

cultului religios fiind garantate chiar de Constituția din 1965 în vigoare la

acel moment, fapta având în esență drept scop respectarea unui drept

fundamental, respectiv dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie

garantat și de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință,

condamnarea la care a fost supus reclamantul, prin raportare la scopul faptei

acestuia, se subscrie celor calificate drept condamnări politice de art. 2

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (1) lit. e) din

O.U.G. nr. 214/2009.

Decizia nr. 32/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul

legii, se referă la interpretarea și aplicarea unitară a unui alt act normativ

decât cel pe care se întemeiază acțiunea formulată de reclamant, respectiv la

dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, statuând în ce mod se interpretează

art. 1 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, care nu sunt incidente în

cauză.

De altfel, Legea nr.

221/2009 are o sferă mai largă de aplicare decât Decretul-Lege nr. 118/1990 și

abordează în mod diferit problema despăgubirii persoanelor care au suferit

persecuții politice în perioada comunistă, acest act normativ adoptat de Statul

Român după 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 definind sintagma de

„condamnare politică” (spre deosebire de actul normativ adoptat în anul 1990)

și oferind o posibilitate de despăgubire reală persoanelor care au suferit

aceste persecuții din partea statului român.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța a avut în vedere O.U.G. nr. 62/2010, prin

care se modifică art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 și se stabilesc

plafoanele până la care instanța poate acorda despăgubiri morale, suma de 6.000

euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlul de daune

morale reclamantului, apreciind că suma acordată reprezintă o compensație

echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant.

Prin Decizia nr. 8

din 20 ianuarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, au fost admise

apelurile declarate de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna împotriva sentinței

menționate, cu consecința schimbării în tot a acesteia și respingerii acțiunii.

Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul reclamantului împotriva

aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat, în esență, că refuzul la încorporare din motive

religioase nu poate echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor

statului totalitar, nefiind o condamnare cu caracter politic.

De altfel,

infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu se regăsește printre cele strict

și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) - i) din Legea nr. 221/2009,

iar condamnările pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pe criteriul

apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte determinate

de norme penale. Problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu

obligația de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind

legată de regimul politic existent în acea perioadă.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

În mod greșit, atât

instanța de apel, cât și prima instanță, au soluționat cauza având în vedere

strict dispozițiile Deciziei nr. 32/2009 pronunțate în interesul legii, deși

această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, și nu

aplicarea Legii nr. 221/2009, în conformitate cu care instanța este ținută să

administreze probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.

În aplicarea acestui

act normativ, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu

trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile

constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea

ei, respectiv unul din copurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Potrivit art. 2 din

O.U.G. nr. 214/1999, „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop (..) d) respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice sociale și culturale”.

Infracțiunile

săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și

exercita liber cultul religios.

Cu alte cuvinte fapta

penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu

consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de

pericol.

Aprecierea că s-a

adus atingere capacității de apărare a României reprezintă o reprimare mascată

a libertății religioase.

Legea nr. 221/2009

enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu

beneficiază de măsurile instituite prin lege; or, faptele de natura celei

săvârșite de reclamant nu intră în vreuna dintre aceste categorii.

S-a mai arătat că,

prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera

condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost

extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, care

condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul

comunist. Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale

drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului

normativ: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică

își produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit

obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt

întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept”.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Recurentul reclamant

susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate

prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin. (1)

lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a

prevederilor Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (3)

]

.

Înalta Curte deși

constată că, deși corectă, susținerea este lipsită de finalitate în speță, date

fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările

date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt

obligatorii pentru instanțe.

Or, problema de drept

dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost

una concretă, cu directă incidență și în speța de față.

Astfel, prin decizia

în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice”, aceasta fiind problema

de drept dezlegată prin decizie.

Or, recurentul a

suferit o condamnare prin sentință penală definitivă pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, incriminată prin dispozițiile art.

354 C. pen., infracțiune considerată de drept comun prin decizia în interesul

legii invocată, dată fiind absența scopului acestei reglementări din legea

penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în

decizie, că incriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor

infracțiuni sunt relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a

țării, ceea ce nu ține de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al

statului de a reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

În plus, instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

Problema de drept

dezlegată prin recursul în interesul legii constituie și obiectul reglementării

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de

rațiune, se impune aceeași soluție, aceea că infracțiunea de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 C. pen. nu reprezintă o condamnare politică

în sensul acestui text.

Astfel, art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 prevede:

„Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.”

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de

declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr.

221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției a fost acela al

existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării

despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din

motive politice.

În considerentele acestei

decizii de neconstituționalitate, s-a arătat: „Curtea observă că - în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume,

pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”

Acesta constituie un

argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie

între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990

și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex

esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege,

aceeași soluție).

Drept urmare, dacă

cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de neprezentare a incorporare

(din motive de libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu

caracter politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse

de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1

alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită

de caracter politic.

Această soluție

legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere

în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu

încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9

din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru

refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a

concluzionat că „art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan contra Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)”.

Față de

considerentele, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C.S. împotriva Deciziei nr. 8 din

20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 decembrie 2011.