ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12 august 2009, B.A. a

solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al

condamnării la 3 ani închisoare, dispusă prin sentința penală nr. 1221 din 14

decembrie 1972 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare și obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000

euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de deținere.

Tribunalul Covasna, secția

civilă, prin sentința nr. 326 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice

Covasna. A constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art.

354 C. pen., prin sentința penală nr. 1221 din 14 decembrie 1972 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de

25.000 euro prin echivalent în lei din data plății, cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și suma de 2000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a apreciat că pedeapsa aplicată reclamantului

constituie o condamnare cu caracter politic întrucât prin săvârșirea faptei s-a

urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

mai exact alegând privarea de libertate în locul anihilării credinței sale

religioase, reclamantul, voit sau nu, a reușit să exprime un protest împotriva

dictaturii comuniste, cerând practic să-i fie respectat un drept fundamental,

respectiv acela de a avea propria credință și de a o practica.

Cu alte cuvinte,

tribunalul a considerat că fapta de neprezentare la încorporare era una care

căpăta valențe penale datorită scopului pe care îl urmărea cel care o săvârșea,

acela de a i se asigura libertatea conștiinței și credinței, putându-se vorbi

așadar de o faptă care avea ca scop respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale, art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr.

214/1999.

S-a reținut totodată

că statul comunist a fost unul ateu, în care au fost persecutați nu doar

adepții cultului „Martorii lui Iehova” ci și greco – catolicii și chiar

ortodocșii, fiind evident astfel că pedeapsa la care a fost condamnat

reclamantul nu a fost pronunțată pentru atitudinea acestuia de refuz de a apăra

țara ci în principal pentru că făcea parte dintr-un cult interzis care evita

contactul cu arma.

Referitor la Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

tribunalul a constatat că nu poate afecta considerentele de mai sus, întrucât

obligativitatea acesteia pentru instanțe se referă la dezlegarea problemei de

drept judecate, or, respectiva decizie, așa cum rezultă din dispozitivul ei,

are în vedere interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990, neputându-se socoti că

raționamentul dezvoltat se răsfrânge și asupra interpretării și aplicării

prevederilor Legii nr. 221/2009, doar pentru motivul că cele două acte

normative reglementează aceeași materie sau materii similare.

Prin decizia nr. 114/Ap

din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Covasna împotriva sentinței tribunalului

pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamant.

Instanța de apel a

constatat că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică,

însă enumeră în cuprinsul său condamnările care au de drept un conținut

politic, iar condamnarea reclamantului, ca urmare a sustragerii de la

încorporare, nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict

enumerate de art. 1 alin. (2) din lege.

Fapta reclamantului,

care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea stagiului militar obligatoriu,

determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, a

fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. Întrucât instituirea

obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără

discriminare pe motive religioase nu se poate considera că scopul respectivelor

reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii

comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu

caracter politic.

Instanța de apel a

constatat astfel că respectiva condamnare a reclamantului pentru infracțiunea

analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios ci pentru

săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a

drepturilor civile și politice, deoarece, în perioada respectivă, Constituția

garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea

serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură

cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și

legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia Europeană a

Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din

Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituire a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii acestuia fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14

octombrie 1985).

Curtea de apel a

constatat că aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența

recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova” a concluzionat că art. 9 din Convenție,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b) nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009).

De altfel, instanța

de apel a reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 32/2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a

stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, persoanele condamnate definitiv

pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334

și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de

drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În motivarea acestei

decizii se analizează natura infracțiunilor de neprezentare la încorporare sau

concentrare și a celei de insubordonare, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen.,

săvârșite din motive de conștiință religioasă, concluzionându-se în sensul că

restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului

militar obligatoriu nu ținea strict de regimul dictatorial ci de cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru

menținut și în perioada post comunistă, până la reglementarea serviciului

militar alternativ și apoi a celui profesionist.

S-a constatat astfel

de către curtea de apel că, deși decizia este emisă pentru interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990

și nu a unui text de lege invocat în susținerea prezentei acțiuni, problema de

drept dezlegată este aceeași, iar respectiva decizie devine, prin raportare la

dispozițiile art. 329 C. proc. civ., obligatorie pentru instanțele de judecată.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.A., întemeiat pe motivul de

nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat

admiterea acestuia.

A arătat că decizia

atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât

Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990

și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să

administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al

condamnării.

A precizat că

instanța ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin

prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009

care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999, în raport de care caracterul

politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii ci de

scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor.

A considerat astfel

că este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca

obligație efectuarea stagiului militar sau dacă legislația comunistă sau

postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, atâta timp cât

legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu

referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În continuare, a

arătat că prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la

măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului –

Lege nr. 118/1990, act normativ care condiționa măsurile reparatorii strict de

opoziția politică față de regimul comunist.

A apreciat că

intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale

drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului

normativ.

Un alt argument a

considerat că rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, arătând că

infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv

recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție și

anume acela de a-și exercita liber cultul religios. Refuzul de a primi arma

datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste

împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte

religioase având evident un caracter politic.

A subliniat, de

asemenea, că Legea nr. 221/2009 enumeră expres la art. 7 situațiile în care

persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar

faptele de natura celor săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Susținerea

recurentului potrivit căreia instanța era ținută să administreze întreg

probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării întrucât

Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990

și nu aplicarea Legii nr. 221/2009 nu poate fi primită.

Astfel,

în faza apelului – soluționat prin decizia ce face obiect al recursului –

reclamantul nu a cerut administrarea de probe suplimentare, de natură a

contracara motivele de apel dezvoltate de pârâtul Statul Român.

Sub

acest aspect, pentru a fi vorba de o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi

trebuit să conducă la demonstrarea săvârșirii infracțiunii în scopul indicat de

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, ceea ce nu s-a realizat în speță.

Nu poate

fi primită nici susținerea referitoare la invocarea greșită de către instanța

de apel, în motivarea soluției, a Deciziei în interesul legii nr. 32/2009 care

vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990.

Respectiva susținere

a recurentului este una formală și fără finalitate în speța dedusă judecății,

date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora

dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul

legii) sunt obligatorii pentru instanțe.

Problema de drept

dezlegată prin decizia obligatorie a secțiilor unite ale Înaltei Curți a fost

una concretă, cu directă incidență și în speța de față, stabilindu-se că

„persoanele condamnate definitiv

pentru infracțiunile contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor

persecutate din motive politice”.

Or,

recurentul a suferit o condamnare prin sentință penală definitivă pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, încriminată prin

dispozițiile art. 354 C. pen., infracțiune relativ la care prin decizia în

interesul legii invocată, s-a apreciat că este infracțiune de drept comun, dată

fiind absența scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a

regimului politic existent la acea dată.

Prin

urmare, ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii

menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la

încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive

de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse

pentru aceste infracțiuni.

Or, în

speță se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte

(refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de

apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condiții în

care, la fel ca și în situația Decretului – lege nr. 118/1990, noul act

normativ, respectiv Legea nr. 221/2009 nu conține o definire a acestei fapte ca

fiind infracțiune de natură politică.

Pentru

identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația – premisă de la care se

pornește în realizarea raționamentului logico – juridic fiind aceeași, concluzia

instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de secțiile unite.

Într-adevăr,

refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de

apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi

considerată ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de

orânduirea de la acea vreme.

Faptul

că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin

religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în

plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură

strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă,

așa cum corect a reținut și instanța de apel, prestarea unui asemenea serviciu

viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații

constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul

reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist, aceste

aspecte prezentând relevanță în soluționarea cauzei, contrar susținerilor

recurentului.

În

sfârșit, această soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja

sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale

în plan național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

în aplicarea art. 9 din Convenție care,

cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova" a concluzionat că „art. 9 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art.

4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar

obligatoriu din motive de conștiință (

Bayatyan c/a

Armeniei,

Hotărârea din 27 octombrie 2009).”

Pentru aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 114/Ap

din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 septembrie 2011.