ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6226/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12 august 2009, B.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării la 3 ani închisoare, dispusă prin sentința penală nr. 1221 din 14 decembrie 1972 a Tribunalului Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare și obligarea pârâtului la plata sumei de 70.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu executarea pedepsei în loc de deținere. Tribunalul Covasna, secția civilă, prin sentința nr. 326 din 1 aprilie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Covasna.

A constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen., prin sentința penală nr. 1221 din 14 decembrie 1972 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 25.000 euro prin echivalent în lei din data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și suma de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că pedeapsa aplicată reclamantului constituie o condamnare cu caracter politic întrucât prin săvârșirea faptei s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, mai exact alegând privarea de libertate în locul anihilării credinței sale religioase, reclamantul, voit sau nu, a reușit să exprime un protest împotriva dictaturii comuniste, cerând practic să-i fie respectat un drept fundamental, respectiv acela de a avea propria credință și de a o practica. Cu alte cuvinte, tribunalul a considerat că fapta de neprezentare la încorporare era una care căpăta valențe penale datorită scopului pe care îl urmărea cel care o săvârșea, acela de a i se asigura libertatea conștiinței și credinței, putându-se vorbi așadar de o faptă care avea ca scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999. S-a reținut totodată că statul comunist a fost unul ateu, în care au fost persecutați nu doar adepții cultului „Martorii lui Iehova” ci și greco – catolicii și chiar ortodocșii, fiind evident astfel că pedeapsa la care a fost condamnat reclamantul nu a fost pronunțată pentru atitudinea acestuia de refuz de a apăra țara ci în principal pentru că făcea parte dintr-un cult interzis care evita contactul cu arma.

Referitor la Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, tribunalul a constatat că nu poate afecta considerentele de mai sus, întrucât obligativitatea acesteia pentru instanțe se referă la dezlegarea problemei de drept judecate, or, respectiva decizie, așa cum rezultă din dispozitivul ei, are în vedere interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990, neputându-se socoti că raționamentul dezvoltat se răsfrânge și asupra interpretării și aplicării prevederilor Legii nr. 221/2009, doar pentru motivul că cele două acte normative reglementează aceeași materie sau materii similare.

Prin decizia nr. 114/Ap din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Covasna împotriva sentinței tribunalului pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant. Instanța de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă enumeră în cuprinsul său condamnările care au de drept un conținut politic, iar condamnarea reclamantului, ca urmare a sustragerii de la încorporare, nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din lege.

Fapta reclamantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea stagiului militar obligatoriu, determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe motive religioase nu se poate considera că scopul respectivelor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic. Instanța de apel a constatat astfel că respectiva condamnare a reclamantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece, în perioada respectivă, Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituire a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii acestuia fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). Curtea de apel a constatat că aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova” a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b) nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009). De altfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia în interesul legii nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării,

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În motivarea acestei decizii se analizează natura infracțiunilor de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință religioasă, concluzionându-se în sensul că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu ținea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

S-a constatat astfel de către curtea de apel că, deși decizia este emisă pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 și nu a unui text de lege invocat în susținerea prezentei acțiuni, problema de drept dezlegată este aceeași, iar respectiva decizie devine, prin raportare la dispozițiile art. 329 C. proc. civ., obligatorie pentru instanțele de judecată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia. A arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii întrucât Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.

A precizat că instanța ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999, în raport de care caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor. A considerat astfel că este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar sau dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, atâta timp cât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. În continuare, a arătat că prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului – Lege nr. 118/1990, act normativ care condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist. A apreciat că intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ. Un alt argument a considerat că rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, arătând că infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție și anume acela de a-și exercita liber cultul religios.

Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase având evident un caracter politic. A subliniat, de asemenea, că Legea nr. 221/2009 enumeră expres la art. 7 situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celor săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Susținerea recurentului potrivit căreia instanța era ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării întrucât Decizia nr. 32/2009 vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009 nu poate fi primită.

Astfel, în faza apelului – soluționat prin decizia ce face obiect al recursului – reclamantul nu a cerut administrarea de probe suplimentare, de natură a contracara motivele de apel dezvoltate de pârâtul Statul Român. Sub acest aspect, pentru a fi vorba de o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea săvârșirii infracțiunii în scopul indicat de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, ceea ce nu s-a realizat în speță. Nu poate fi primită nici susținerea referitoare la invocarea greșită de către instanța de apel, în motivarea soluției, a Deciziei în interesul legii nr. 32/2009 care vizează aplicarea unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990.

Respectiva susținere a recurentului este una formală și fără finalitate în speța dedusă judecății, date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate (prin recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanțe. Problema de drept dezlegată prin decizia obligatorie a secțiilor unite ale Înaltei Curți a fost una concretă, cu directă incidență și în speța de față, stabilindu-se că „persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.

Or, recurentul a suferit o condamnare prin sentință penală definitivă pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, încriminată prin dispozițiile art. 354 C. pen., infracțiune relativ la care prin decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că este infracțiune de drept comun, dată fiind absența scopului acestei reglementări din legea penală de protejare a regimului politic existent la acea dată. Prin urmare, ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului – lege nr. 118/1990, noul act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009 nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația – premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico – juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de secțiile unite. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi considerată ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, așa cum corect a reținut și instanța de apel, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist, aceste aspecte prezentând relevanță în soluționarea cauzei, contrar susținerilor recurentului.

În sfârșit, această soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova" a concluzionat că „art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).” Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva deciziei nr. 114/Ap din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2011.