ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 322/2009,

Tribunalul Brașov a respins acțiunea reclamantului B.N., în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat să se

constate caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr.

107 din 31 ianuarie 1980 a Tribunalului Militar Cluj, prin care a fost

condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare, care a fost executată prin muncă corecțională timp

de un an și cinci luni, și obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 Euro

despăgubiri morale.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul Brașov a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 107 din 31

ianuarie 1980 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în dos.

nr. 104/1980, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca

executarea pedepsei să se efectueze prin muncă fără privare de libertate la

întreprinderea E.C.P. Săcele, iar, pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.,

acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C.

pen.

Sentința a rămas definitivă prin

nerecurare, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta, iar în baza

acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 109 din 12

februarie 1980.

Potrivit declarațiilor martorilor M.V.

și U.D., audiați la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din

motive de conștiință, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”,

iar pe perioada executării pedepsei și ulterior acesteia, a fost convocat

periodic la Securitate, pentru a i se verifica situația.

Martorii au mai arătat că, ulterior

executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, prestând

activități brute, respectiv muncă necalificată pe șantiere, deoarece acolo

verificările erau mai puțin stricte cu privire la persoanele angajate; că reclamantul,

absolvent al unei școli profesionale, nu a reușit să termine liceul, întrucât

nu era membru P.C.R. sau U.T.C.; că reclamantul a avut dificultăți în găsirea

unui loc de muncă stabil datorită condamnării care i se aplicase, și că toți

membrii acestui cult religios erau convocați la Securitate, dar în special cei care fuseseră condamnați penal.

Articolul 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă

ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu

caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva

dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de

putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda

pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare

prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Spre deosebire de dispozițiile art.

1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și

limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a dispus condamnarea

persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), din

același text de lege, invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o

normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin

săvârșirea infracțiunilor respective, și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Din analiza acestei reglementări

rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita

infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în

raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul

făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau

împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent de drept comun capătă caracter

politic.

Din interpretarea logică și

gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că

forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod

evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de

contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

Infracțiunea de neprezentare la

încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracțiuni contra

capacității de apărare a țării, iar obiectul juridic al infracțiunilor

reglementate în acest capitol era relațiile sociale referitoare la capacitatea

de apărare a țării.

În raport cu cele arătate, s-a

concluzionat că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al

acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și, mai

ales, de rațiuni politice, în condițiile în care nu numai Statul Român, ci și

alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică, au avut

sau au reglementari similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără

ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea

unui anumit regim politic.

Mai mult, obligația de apărare a

țării era una de natură constituțională (în aceeași măsură ca și libertatea de

conștiință, care era de asemenea prevăzută de Constituția din 1965), fiind

prevăzută pentru toți cetățenii și neexistând, așadar, o discriminare pe

criterii religioase, iar, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a

continuat a fi o obligație legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute

de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul militar

alternativ pentru cetățenii care, din motive religioase, refuză să

îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. (1) din acest

act normativ. Serviciul militar ce a devenit facultativ abia în urma adoptării

Legii nr. 446/2006.

A accepta ideea că simpla săvârșire

a infracțiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin

sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a

desfășurat activități de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, generează cel puțin două consecințe care nu pot fi acceptate,

respectiv, pe de o parte, ar însemna că toate persoanele care au refuzat să se

prezinte la încorporare, indiferent de apartenența la un cult religios sau atee

și indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârșească fapta,

să fi săvârșit o infracțiune politică de natură a atrage o condamnare având

acest caracter, iar, pe de altă parte, în condițiile în care serviciul militar

a continuat să rămână obligatoriu și după data de 22 decembrie 1989, iar

neprezentarea la încorporare să fie incriminată, ar însemna ca toate persoanele

care au refuzat să se prezinte la încorporare după această dată să fi săvârșit

infracțiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.

Prin decizia civilă nr. 20/Ap din 23

februarie 2010, Curtea de Apel Brașov și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat de

reclamantul B.N., reținând, în esență, că fapta săvârșită de acesta nu a avut caracter

politic, întrucât restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu

obligația de executare a serviciului militar, nu ținea strict de regimul

dictatorial, ci de cadrul instituțional ce viza organizarea acestui serviciu,

cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului

militar alternativ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter

politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și

completările ulterioare".

În conformitate cu dispozițiile art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, „Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului

împotriva dictaturii,cultului personalității, terorii comuniste, precum și

abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea

sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda

pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare

prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine

socială”.

Ca atare, legiuitorul actual, în

realizarea intenției sale, de reparare a nedreptăților comise în perioada

comunistă, a adoptat criteriul subiectiv în operațiunea de a delimita

infracțiunile politice de infracțiunile de drept comun, distincția fiind

făcută, potrivit acestui criteriu, nu prin raportare la natura valorii sociale

vătămate sau periclitate, ci în raport de elementele laturii subiective,

respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei.

In toate situațiile menționate de

art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar

presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului

comunist ori de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

In perioada ulterioară adoptării

Codului penal din anul 1968, faptele persoanelor care, din motive de

conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai

frecvent, determinată de apartenența la cultul religios „Martorii lui Iehova”, care

interzicea portul armei și al uniformei militare), au fost încadrate juridic în

dispozițiile art. 354 C. pen. și, în mod izolat, în dispozițiile art .334 C.

pen. (infracțiunea de insubordonare), atunci când, deși încorporată sau recrutată,

persoana respectivă refuza executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de

serviciu.

Aceste fapte erau și sunt

reglementate în Titlul X al Codului penal - ”Infracțiuni contra capacității ele

apărare a țării”, Capitolul I – „Infracțiuni săvârșite de militari” - Secțiunea

I -”Infracțiuni contra ordinii si disciplinei militare”, respectiv Capitolul

111 -, ”Infracțiuni săvârșite de civili”, iar obiectul juridic comun al acestor

infracțiuni a fost și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la

capacitatea de apărare a țării, valoare fundamentală care, la rândul său, are

mai multe componente cu caracter de valori sociale precum : forțele armate ale

țării privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă, ordinea și

disciplina militară: comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea

morală a populației; atitudinea loială și devotată față de obligațiile privind

apărarea țării.

Prin urmare, nu se poate considera

că scopul represiv și sancționator al reglementărilor cuprinse în art. 334 sau

art. 354 C. pen., a fost determinat, strict, de orânduirea comunistă și, mai

ales, de rațiuni politice.

Constituția României adoptată în

anul 1965, garanta în cuprinsul art. 30, libertatea conștiinței și libertatea

exercitării cultului religios, iar, pe de altă parte, art. 40 instituia

obligația, pentru toți cetățenii țării, de a îndeplini serviciul militar.

Din aceste perspective, s-a apreciat

că pronunțarea unor condamnări pentru infracțiunile de insubordonare ori de

neprezentare la recrutare sau încorporare nu pot fi înțelese ca încălcări ale

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca negări și

nerespectări ale drepturilor civile și politice, economice, sociale și

culturale, din rațiuni politice, deoarece Constituția garanta libertatea

conștiinței, dar, în același timp, prevedea și obligația executării serviciului

militar pentru toți cetățenii, neexistând, așadar, o discriminare pe criterii

religioase.

De aceea, prin instituirea

obligației de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo

discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o

persecuție politică, câtă vreme legea nu prevedea nicio distincție pe acest

criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar

revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze.

Problema de drept ce stă la baza

soluționării prezentei cauze a fost dezlegată prin decizia nr. 32/2009, prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în

interesul legii, a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară

a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute

de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot

beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive

politice.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamantul B.N., criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de

recurs a arătat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării penale

dispusă prin sentința penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj și obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite

prin condamnare, în temeiul Legii nr. 221/2009, art. 1 alin. (3).

Instanța de apel a reținut în

motivarea deciziei de respingere a apelului Decizia nr. 32/2009 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, ce viza aplicarea unitară

a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit

căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării.

De asemenea, s-a arătat că

instanțele de fond și apel și-au fundamentat întreaga motivare pe susținerile

pârâtei din întâmpinare, care califică condamnarea suferită de reclamant ca

fiind una de drept comun.

Reclamantul a mai susținut că a refuzat

să se prezinte la încorporare din cauza convingerilor sale religioase, acesta fiind

membru al cultului religios „Martorii lui Iehova”, că a fost urmărit și arestat

de organele de securitate, întrucât se considera că organizația „Martorii lui

Iehova” urmărea schimbarea ordinii sociale existente în stat, faptele fiind

considerate deosebit de grave; că în calitate de membru al cultului religios „Martorii

lui Iehova”, apărându-și principiile și conștiința religioasă, făcea propagandă

împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C.

pen. în vigoare la acea vreme, iar refuzul de a primi arma datorită

convingerilor religioase echivala cu o oponență neechivocă împotriva principiilor

statului comunist totalitar, și, prin urmare, în aceste împrejurări,

condamnările suportate de credincioși au avut un evident caracter politic.

Mai mult, prin adresa nr.

121951/2009, Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența

Anticomunistă a aprobat caracterul politic al condamnărilor penale pentru

neprezentarea la încorporare.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul a fost condamnat la

pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968 și nu pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 166 C. proc. pen., la care acesta

face trimitere prin motivele de recurs, prin sentința penală nr. 107 din 31

ianuarie 1980 pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Cluj, iar prin

acțiunea promovată acesta a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări și, în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, să fie obligat Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 45.000 Euro (echivalent

în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Deși nu arată expres, în principal,

recurentul-reclamant critică decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv,

ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând

că greșit instanțele de fond și apel nu au constatat caracterul politic al

condamnării sale pentru fapta prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. din anul

1968.

Această critică este nefondată,

întrucât în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că reclamantul nu

a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru

care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, așa cum au fost redate mai sus.

Dimpotrivă, reclamantul a fost

condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, al cărei obiect

juridic l-a reprezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare

a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională,

fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel

o discriminare pe criterii religioase.

Prin urmare, condamnarea

reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, în baza art. 354 alin. (2) C.

pen. din anul 1968, nu ține strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de

apărare a țării, iar prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii,

nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea

de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze

fără vreo discriminare pe motive religioase.

Constatând că fapta pentru care a

fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond și

apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și, prin urmare,

nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit căreia instanța de

apel greșit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece

aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu a Legii

nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a arătat

pentru ce a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și, ca

argument hotărâtor, a reținut că prin această decizie s-a stabilit că

persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării,

prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință,

nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive

politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, act normativ cu caracter reparator ca

și Legea nr. 221/2009.

Mai mult, ambele acte normative

vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în

regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea,

aceeași condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în

raport de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de

natură politică.

Celelalte critici formulate de

recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în

cauză și nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs, strict și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea

este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de recurentul-reclamant B.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 20/Ap din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 februarie 2011.