ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1100/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 322/2009, Tribunalul Brașov a respins acțiunea reclamantului B.N., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 a Tribunalului Militar Cluj, prin care a fost condamnat la pedeapsa de doi ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, care a fost executată prin muncă corecțională timp de un an și cinci luni, și obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 Euro despăgubiri morale. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Brașov a reținut, în esență, că prin sentința penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în dos.

nr. 104/1980, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea pedepsei să se efectueze prin muncă fără privare de libertate la întreprinderea E.C.P. Săcele, iar, pe durata prevăzută de art. 71 C. pen., acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Sentința a rămas definitivă prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta, iar în baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 109 din 12 februarie 1980. Potrivit declarațiilor martorilor M.V. și U.D., audiați la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din motive de conștiință, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”, iar pe perioada executării pedepsei și ulterior acesteia, a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situația.

Martorii au mai arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, prestând activități brute, respectiv muncă necalificată pe șantiere, deoarece acolo verificările erau mai puțin stricte cu privire la persoanele angajate; că reclamantul, absolvent al unei școli profesionale, nu a reușit să termine liceul, întrucât nu era membru P.C.R. sau U.T.C.; că reclamantul a avut dificultăți în găsirea unui loc de muncă stabil datorită condamnării care i se aplicase, și că toți membrii acestui cult religios erau convocați la Securitate, dar în special cei care fuseseră condamnați penal.

Articolul 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, care anume infracțiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), din același text de lege, invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent de drept comun capătă caracter politic.

Din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă. Infracțiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, iar obiectul juridic al infracțiunilor reglementate în acest capitol era relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

În raport cu cele arătate, s-a concluzionat că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice, în condițiile în care nu numai Statul Român, ci și alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică, au avut sau au reglementari similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.

Mai mult, obligația de apărare a țării era una de natură constituțională (în aceeași măsură ca și libertatea de conștiință, care era de asemenea prevăzută de Constituția din 1965), fiind prevăzută pentru toți cetățenii și neexistând, așadar, o discriminare pe criterii religioase, iar, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul militar alternativ pentru cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ. Serviciul militar ce a devenit facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.

A accepta ideea că simpla săvârșire a infracțiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfășurat activități de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, generează cel puțin două consecințe care nu pot fi acceptate, respectiv, pe de o parte, ar însemna că toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, indiferent de apartenența la un cult religios sau atee și indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârșească fapta, să fi săvârșit o infracțiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar, pe de altă parte, în condițiile în care serviciul militar a continuat să rămână obligatoriu și după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare să fie incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare după această dată să fi săvârșit infracțiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.

Prin decizia civilă nr. 20/Ap din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Brașov și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul declarat de reclamantul B.N., reținând, în esență, că fapta săvârșită de acesta nu a avut caracter politic, întrucât restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu obligația de executare a serviciului militar, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional ce viza organizarea acestui serviciu, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare". În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii,cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine socială”.

Ca atare, legiuitorul actual, în realizarea intenției sale, de reparare a nedreptăților comise în perioada comunistă, a adoptat criteriul subiectiv în operațiunea de a delimita infracțiunile politice de infracțiunile de drept comun, distincția fiind făcută, potrivit acestui criteriu, nu prin raportare la natura valorii sociale vătămate sau periclitate, ci în raport de elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei. In toate situațiile menționate de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist ori de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.

In perioada ulterioară adoptării Codului penal din anul 1968, faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent, determinată de apartenența la cultul religios „Martorii lui Iehova”, care interzicea portul armei și al uniformei militare), au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. și, în mod izolat, în dispozițiile art .334 C. pen. (infracțiunea de insubordonare), atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă refuza executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Aceste fapte erau și sunt reglementate în Titlul X al Codului penal - ”Infracțiuni contra capacității ele apărare a țării”, Capitolul I – „Infracțiuni săvârșite de militari” - Secțiunea I -”Infracțiuni contra ordinii si disciplinei militare”, respectiv Capitolul 111 -, ”Infracțiuni săvârșite de civili”, iar obiectul juridic comun al acestor infracțiuni a fost și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, valoare fundamentală care, la rândul său, are mai multe componente cu caracter de valori sociale precum : forțele armate ale țării privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă, ordinea și disciplina militară: comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populației; atitudinea loială și devotată față de obligațiile privind apărarea țării.

Prin urmare, nu se poate considera că scopul represiv și sancționator al reglementărilor cuprinse în art. 334 sau art. 354 C. pen., a fost determinat, strict, de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice. Constituția României adoptată în anul 1965, garanta în cuprinsul art. 30, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, iar, pe de altă parte, art. 40 instituia obligația, pentru toți cetățenii țării, de a îndeplini serviciul militar.

Din aceste perspective, s-a apreciat că pronunțarea unor condamnări pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare nu pot fi înțelese ca încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca negări și nerespectări ale drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice, deoarece Constituția garanta libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevedea și obligația executării serviciului militar pentru toți cetățenii, neexistând, așadar, o discriminare pe criterii religioase. De aceea, prin instituirea obligației de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, câtă vreme legea nu prevedea nicio distincție pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze.

Problema de drept ce stă la baza soluționării prezentei cauze a fost dezlegată prin decizia nr. 32/2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în interesul legii, a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul B.N., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat următoarele: Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării penale dispusă prin sentința penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj și obligarea Statului român la plata daunelor morale suferite prin condamnare, în temeiul Legii nr. 221/2009, art. 1 alin. (3). Instanța de apel a reținut în motivarea deciziei de respingere a apelului Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, ce viza aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.

De asemenea, s-a arătat că instanțele de fond și apel și-au fundamentat întreaga motivare pe susținerile pârâtei din întâmpinare, care califică condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun. Reclamantul a mai susținut că a refuzat să se prezinte la încorporare din cauza convingerilor sale religioase, acesta fiind membru al cultului religios „Martorii lui Iehova”, că a fost urmărit și arestat de organele de securitate, întrucât se considera că organizația „Martorii lui Iehova” urmărea schimbarea ordinii sociale existente în stat, faptele fiind considerate deosebit de grave; că în calitate de membru al cultului religios „Martorii lui Iehova”, apărându-și principiile și conștiința religioasă, făcea propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C. pen.

în vigoare la acea vreme, iar refuzul de a primi arma datorită convingerilor religioase echivala cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, și, prin urmare, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși au avut un evident caracter politic. Mai mult, prin adresa nr. 121951/2009, Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă a aprobat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentarea la încorporare. Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen.

din anul 1968 și nu pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 166 C. proc. pen., la care acesta face trimitere prin motivele de recurs, prin sentința penală nr. 107 din 31 ianuarie 1980 pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Cluj, iar prin acțiunea promovată acesta a solicitat, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări și, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, să fie obligat Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 45.000 Euro (echivalent în lei), cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Deși nu arată expres, în principal, recurentul-reclamant critică decizia recurată pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond și apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968. Această critică este nefondată, întrucât în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, așa cum au fost redate mai sus. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, al cărei obiect juridic l-a reprezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, în baza art. 354 alin. (2) C. pen. din anul 1968, nu ține strict de regimul dictatorial, comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase. Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond și apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit căreia instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, este, de asemenea, nefondată, întrucât instanța de apel a arătat pentru ce a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și, ca argument hotărâtor, a reținut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.

Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, aceeași condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de natură politică. Celelalte critici formulate de recurentul-reclamant vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs, strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant B.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 20/Ap din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2011.