ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6873/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Sentința civilă

nr. 683 din 30 aprilie  2010 a Tribunalului Maramureș s-a respins acțiunea

introdusă de reclamantul B.V. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

sentința penală de condamnare a reclamantului la 3 ani închisoare pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare nu constituie o condamnare cu

caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul, apel ce a fost respins prin Decizia nr. 248/A din 17 septembrie

20102010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie.

Respingând apelul,

Curtea a reținut că refuzul la încorporare datorită apartenenței la cultul

religios Martorii lui Iehova nu echivalează cu o oponentă neechivocă împotriva

principiilor statului comunist. În acest sens este și Decizia nr. 32/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, potrivit

căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de

apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice.

În termen legal,

reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând modificarea

deciziei recurate, admiterea apelului și admiterea acțiunii așa cum a fost

formulată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului

a susținut că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la Decizia 32/2009,

care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea

Legii nr. 221/2009, că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au analizat

temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin

acțiune, caracterul politic al unei condamnări nefiind condiționat de natura

infracțiunii, ci de scopul urmărit la săvârșirea ei, scop expres definit de

legiuitor prin O.U.G. nr. 214/1999. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic

și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă față de prevederile

Decretului-Lege nr. 118/1990. Susține că infracțiunea pentru care a fost

condamnat a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber

cultul religios. Or, condamnarea în speță reprezintă o reprimare mascată a

libertății religioase, având în mod cert caracter politic. Un alt argument este

dedus din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 7 din Legea nr.

221/2009, care enumera expres situațiile în care o persoană nu beneficiază de

măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei pe care le-a

săvârșit nu intră în această categorie.

Analizând recursul,

în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat,

urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Confirmând situația

de fapt reținută de prima instanță, în sensul că fapta pentru care a fost

condamnat reclamantul este infracțiunea de neprezentare la încorporare, curtea

de apel a apreciat corect că această condamnare a vizat capacitatea de apărare

a țării și disciplina militară, neavând nimic în comun cu împotrivirea față de

regimul totalitar.

Într-adevăr, Legea

nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumera

condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări

pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a

urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă,

atribuția constatării caracterului politic al condamnărilor, în condițiile

prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, revine instanței de judecată.

Analizând motivul

condamnării reclamantului, instanțele au apreciat că acesta nu se circumscrie

niciuneia dintre faptele definite de O.U.G. nr. 214/1999 ca fiind infracțiuni

de natură politică.

Astfel, infracțiunea

de nesupunere la încorporare prevăzută în art. 354 C. pen. din 1968, intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1969 este o infracțiune de drept comun și nu una

politică, motivul refuzului de încorporare reprezentându-l, în speță,

convingerile religioase ale condamnatului, la care s-a făcut referire prin

acțiune.

Reclamantul recurent

a invocat faptul că prin Constituția din 1965 se prevedea libertatea

conștiinței și libertatea cultului religios, susținând că statul comunist a

sancționat penal exercitarea unui drept constituțional.

Nu este lipsită de

relevanță împrejurarea că aceeași constituție prevede, totodată, și obligația

cetățenilor români de a îndeplini serviciul militar.

Motivul pentru care

reclamantul a refuzat încorporarea s-a datorat convingerilor sale religioase,

neputând fi calificat ca echivalând cu o oponentă neechivocă împotriva

principiilor statului comunist totalitar.

Înalta Curte va

constata că, în mod corect, instanțele de fond și apel au avut în vedere și

Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

publicată în M. Of. 137/2.03.2010, prin care, deși s-a soluționat recursul în

interesul legii vizând aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, s-a dezlegat problema de drept a

caracterului politic sau nepolitic al unor condamnări penale pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de

conștiință, de natura celei de care se prevalează și reclamantul în prezenta

cauză.

De altfel, problema

compatibilității libertății de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului

militar a făcut obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a

Consiliului Europei.

Comisia Europeană a

decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil

de substituție a serviciului militar pentru cetățenii care nu sunt în măsură să

îl satisfacă din motive de conștiință, Curtea Europeană concluzionând cu

referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența

persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", că art. 9

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul de a refuza

serviciul militar obligatoriu din motivele menționate.

Pentru toate aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca

nefondat recursul reclamantului B.V..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 248 A din 17

septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.