ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6873/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Sentința civilă nr. 683 din 30 aprilie 2010 a Tribunalului Maramureș s-a respins acțiunea introdusă de reclamantul B.V. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că sentința penală de condamnare a reclamantului la 3 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost respins prin Decizia nr. 248/A din 17 septembrie 20102010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Respingând apelul, Curtea a reținut că refuzul la încorporare datorită apartenenței la cultul religios Martorii lui Iehova nu echivalează cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist. În acest sens este și Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, potrivit căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În termen legal, reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că în mod greșit instanța de apel s-a raportat la Decizia 32/2009, care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea Legii nr. 221/2009, că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, caracterul politic al unei condamnări nefiind condiționat de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit la săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin O.U.G. nr. 214/1999. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă față de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990.

Susține că infracțiunea pentru care a fost condamnat a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Or, condamnarea în speță reprezintă o reprimare mascată a libertății religioase, având în mod cert caracter politic. Un alt argument este dedus din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, care enumera expres situațiile în care o persoană nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei pe care le-a săvârșit nu intră în această categorie. Analizând recursul, în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Confirmând situația de fapt reținută de prima instanță, în sensul că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul este infracțiunea de neprezentare la încorporare, curtea de apel a apreciat corect că această condamnare a vizat capacitatea de apărare a țării și disciplina militară, neavând nimic în comun cu împotrivirea față de regimul totalitar. Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumera condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, atribuția constatării caracterului politic al condamnărilor, în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, revine instanței de judecată. Analizând motivul condamnării reclamantului, instanțele au apreciat că acesta nu se circumscrie niciuneia dintre faptele definite de O.U.G. nr. 214/1999 ca fiind infracțiuni de natură politică. Astfel, infracțiunea de nesupunere la încorporare prevăzută în art. 354 C. pen. din 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 este o infracțiune de drept comun și nu una politică, motivul refuzului de încorporare reprezentându-l, în speță, convingerile religioase ale condamnatului, la care s-a făcut referire prin acțiune.

Reclamantul recurent a invocat faptul că prin Constituția din 1965 se prevedea libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, susținând că statul comunist a sancționat penal exercitarea unui drept constituțional. Nu este lipsită de relevanță împrejurarea că aceeași constituție prevede, totodată, și obligația cetățenilor români de a îndeplini serviciul militar. Motivul pentru care reclamantul a refuzat încorporarea s-a datorat convingerilor sale religioase, neputând fi calificat ca echivalând cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar. Înalta Curte va constata că, în mod corect, instanțele de fond și apel au avut în vedere și Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

137/2.03.2010, prin care, deși s-a soluționat recursul în interesul legii vizând aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, s-a dezlegat problema de drept a caracterului politic sau nepolitic al unor condamnări penale pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de conștiință, de natura celei de care se prevalează și reclamantul în prezenta cauză. De altfel, problema compatibilității libertății de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a făcut obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Comisia Europeană a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cetățenii care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, Curtea Europeană concluzionând cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motivele menționate. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantului B.V.. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 248 A din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.