ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7658/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7658/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4945/F din 20

septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost respinsă, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul K.Z. împotriva pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut că reclamantul K.Z. a fost condamnat

prin Sentința penală nr. 115 din 2 februarie 1973 dată de Tribunalul Militar

Cluj la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen.,

fiind încarcerat în penitenciarul Oradea, din data de 10 ianuarie 1973 până la

9 aprilie 1975.

Pretenția dedusă judecății,

aceea de a se constata în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

caracterul politic al condamnării sale, precum și al măsurilor de urmărire și

cercetare la care a fost supus în perioada 1973 - 1980, toate în legătură cu

apartenența sa la cultul religios „Martorii lui Iehova” și, pe cale de

consecință, obligarea pârâtului la despăgubiri cuantificate la suma de 70.000

euro pentru prejudiciul moral suferit, a fost apreciată ca nefondată de către

Tribunal, care a considerat că se impune a se da relevanță Deciziei nr. 32 din

16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege

nr. 118/1990, republicat, potrivit căreia nu pot beneficia de drepturile

persoanelor persecutate din motive politice acele persoane care au fost

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a

țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință.

Dezlegând o problemă

de drept comună atât Decretului-lege nr. 118/1990, cât și Legii nr. 221/2009,

ambele acte normative vizând același scop reparator al abuzurilor săvârșite

asupra persoanelor cu caracter politic pronunțate după 1945 pentru fapte de

împotrivire față de regimul totalitar, este evident că și situația

reclamantului se circumscrie celei tranșate de instanța supremă, prin recursul

în interesul legii, conform căreia pedepsele aplicate pentru infracțiunile

contra capacității de apărare a țării săvârșite din motive de conștiință, cel

mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui

Iehova”, nu au fost dispuse pentru aderarea la un cult religios, ci pentru

săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și

legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, în nevoia de ocrotire a

relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, în

exercitarea dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea tuturor

cetățenilor apți, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă

natură la îndeplinirea unor obligații prevăzute prin legea fundamentală, și că,

prin urmare, condamnările penale pentru cele două infracțiuni nu au caracter

politic.

Fiind cert că

săvârșirea infracțiunii pentru comiterea căreia a fost condamnat reclamantul

(neprezentare la încorporare) a fost determinată de apartenența la Organizația

Religioasă „Martorii lui Iehova”, însă pedeapsa a fost aplicată pentru

săvârșirea faptei penale ce privește încălcarea reglementărilor legale vizând

modul de efectuare a stagiului militar, deci în legătură cu capacitatea de

apărare a țării, și nu pentru aderarea ori apartenența la cultul religios, este

exclus a fi împărtășită aserțiunea reclamantului referitoare la caracterul

politic al condamnării, situația sa circumscriindu-se în realitate celei

tranșate de decizia în interesul legii înainte evocată.

Nici pretenția de

acordare a daunelor morale pentru invocatele măsuri abuzive de urmărire și

cercetare la care a fost supus înainte și după condamnarea prin Sentința penală

nr. 115/1973 nu a fost considerată fondată. Textul legal invocat în

argumentarea pretenției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

condiționează acordarea lor de existența unei condamnări cu caracter politic

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, condiție neîndeplinită în

cauză. Cât timp legiuitorul nu a instituit posibilitatea acordării

despăgubirilor decât în ipoteza arătată, nu și pentru situația măsurilor

administrative, nu este posibil a se adăuga la lege în sensul dorit de

reclamant, respectiv al extinderii aplicării art. 5 alin. (1) lit. a) altor

situații decât cele stabilite de legiuitor.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul K.Z.

Prin Decizia civilă

nr. 361/A din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant, cu următoarea motivare:

Primul motiv de apel

invocat de recurent este acela că instanței îi revine rolul să constate

caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză. După

cum corect a reținut instanța de fond, reclamantul a fost condamnat prin

Sentința penală nr. 115 din 2 februarie 1973 de către Tribunalul Militar Cluj

la 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și

b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 354 C. pen., neprezentarea la încorporare.

Într-adevăr,

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanței

obligația de a statua dacă condamnările pentru alte infracțiuni decât cele

prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate.

Verificând dosarul

reclamantului trimis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității, Curtea a constatat că refuzul la încorporare datorită apartenenței

la cultul religios Martorii lui Iehova a fost păstrat pe toată durata

încarcerării reclamantului și din notele informative depuse rezultă că

preocupările reclamantului au fost de natură religioasă și nu aveau niciun fel

de discuții la adresa poliției partidului și statului. Așadar, susținerea

apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor

religioase ale reclamantului ar echivala cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist, este contrazisă de dosarul trimis de Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În ceea ce privește

Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a

apreciat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este aplicabilă

și în prezenta acțiune.

Prin Decizia nr. 32

din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat

de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu

pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive

politice.

În considerentele

acestei decizii, Curtea a reținut că, în realitate, condamnările pentru cele

două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult

religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care

privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar,

încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință

cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția

instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de

Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele

din urmă că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil

de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din

Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la

Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor

art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar

obligatoriu din motive de conștiință.

Deciziile pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt

obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având

rol de uniformizare a jurisprudenței.

Deși Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale

Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul

politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează

și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța

de apel.

Instanța supremă,

pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare

în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu

reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare este conformă

și cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum

rezultă din considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii.

Prin urmare, Curtea a

constatat că Tribunalul a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 221/2009 și a

interpretat corect Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din considerentele

reținute în Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reiese

că nici motivele de apel vizând caracterul politic al condamnării decurgând din

împrejurarea că refuzul reclamantului de a se prezenta la încorporare a derivat

din exercitarea de către acesta a libertății religioase, care în cazul său nu

îi permitea să pună mâna pe armă și nici cele potrivit cărora art. 7 din Legea

nr. 221/2009 nu exclude infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul

din cele potențial cu caracter politic, nu sunt fondate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul K.Z.

Decizia nr. 32/2009,

invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului,

vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii

nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg

probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, astfel încât

hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009.

Atât instanța de

fond, cât și cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii

reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv

Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit

temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu

de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres

definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Este absolut

irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea

stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal

săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar

scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cu alte cuvinte, în

aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să

analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale

sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Această concluzie se

desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă

prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999”.

Prin dispozițiile

legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera

condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost

extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. În acest

sens, trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiționa măsurile

reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist.

Intenția

legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând

din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ, astfel „există

o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în

continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor

sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru

reabilitarea de drept.

Prin urmare, există o

categorie de persoane care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau

care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării unor drepturi

fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar,

și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în

ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”.

Schimbările preconizate

de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit

expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor

condamnărilor cu caracter politic”. Atingerea acestui obiectiv presupune

calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor

referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au

fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar

comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte

infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor

persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea

calificării la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări drept

condamnări cu caracter politic.

Un alt argument

rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, potrivit căruia

„constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au

avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice,

economice sociale și culturale”.

Infracțiunile

săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, recunoașterea și respectarea unui

drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita

liber cultul religios.

Fapta penală a

reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința

încălcării unei obligații cetățenești, care nu crea niciun fel de pericol, ci,

în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a

României. Această apreciere teoretică și practică raportat la elementele

constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a

libertății religioase.

Legea nr. 221/2009

enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu

beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârșite

de reclamant nu intră în aceste categorii.

Pentru toate

considerentele arătate mai sus, au fost admise toate cererile formulate în

temeiul O.U.G. nr. 214/1999, de către persoane care se aflau în situații

absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea

infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv că

aparțineau cultului religios „Martorii lui Iehova”.

Prin neacordarea

cetățenilor, care, datorită convingerilor religioase, nu doresc și nu pot să

presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a

posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față

de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului

comunist, de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natura

ateistă. Iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a

echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist

totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de

credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.

Intimatul pârât nu a

depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Conform art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare”.

Instanța este cea

care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în

condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege.

Prin Decizia

pronunțată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în

interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că:

„Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice”.

În considerentele

aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă

„Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile

analizate - cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. - nu au caracter

politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990”.

S-a reținut că

problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul

legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare

sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință

religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni

prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter

politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat

că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace

de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui

stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a

legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același

timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare,

condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme

penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului

militar.

Înalta Curte a făcut

referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în

legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9

din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost

recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o

aveau, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de

conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale

(Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A.

c/a Elveției, 9 mai 1984).

Deși, în acea

perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare

juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a

satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor

state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a

Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de

îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de

apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui

Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor

omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu

garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de

conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În speță, se pune

aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (neprezentare la

încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la

Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”), în condițiile în care, la fel ca

și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv,

Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune

de natură politică.

Pentru identitate de

rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în

realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei

instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în

sensul că infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu are natură politică, și

nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, nu

se poate face abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat

problema de drept în discuție, prin Decizia nr. 32/2009, determinat de faptul

că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva

aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Aceasta deoarece

argumentele avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 32/2009 au relevanță și

în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art.

2 alin. (1) din Ordonanță.

Cu alte cuvinte, nu

se poate susține, astfel cum procedează recurentul, că, condamnarea acestuia

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. pen. are caracter

politic, deoarece, prin fapta comisă, a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage

incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și i-ar conferi reclamantului

dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a).

Cum s-a menționat în

precedent, Înalta Curte a arătat, în decizia pronunțată în interesul legii, că

„Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la

încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care

ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în

același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului

militar (art. 40)”.

Or, această

interpretare exclude concluzia recurentului în sensul că, prin fapta săvârșită

de el, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999, mai precis afirmarea și recunoașterea dreptului la

exercițiul liber al cultului religios.

De asemenea, Legea

nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar

susținerilor recurentului.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Prin urmare,

susținerile recurentului, în sensul că cei care au fost condamnați pentru

aceeași infracțiune ca și el au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute în

acte normative de reparație anterioare și, astfel, acestor persoane trebuie să

li se recunoască și dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, sunt

nefondate.

De asemenea, faptul

că infracțiunea pentru care a fost condamnat recurentul nu face parte dintre

cele enumerate în art. 7 din Legea nr. 221/2009 și care exclud incidența

acestei legi, nu înseamnă că acest act normativ devine aplicabil în cauză.

Pentru considerentele

arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost condamnat

reclamantul, prin Sentința penală nr. 115/1973, prevăzută de art. 354 C. pen.,

are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic,

astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea o asemenea natură.

Ca atare, art. 1

alin. (3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente

în speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății,

fiind în mod corect înlăturate, în speță, de instanțele anterioare.

În consecință, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca

nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul K.Z. împotriva Deciziei nr. 361/A

din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 octombrie 2011.