ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7658/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4945/F din 20 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul K.Z. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că reclamantul K.Z.

a fost condamnat prin Sentința penală nr. 115 din 2 februarie 1973 dată de Tribunalul Militar Cluj la pedeapsa de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 C. pen., fiind încarcerat în penitenciarul Oradea, din data de 10 ianuarie 1973 până la 9 aprilie 1975. Pretenția dedusă judecății, aceea de a se constata în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării sale, precum și al măsurilor de urmărire și cercetare la care a fost supus în perioada 1973 - 1980, toate în legătură cu apartenența sa la cultul religios „Martorii lui Iehova” și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la despăgubiri cuantificate la suma de 70.000 euro pentru prejudiciul moral suferit, a fost apreciată ca nefondată de către Tribunal, care a considerat că se impune a se da relevanță Deciziei nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, potrivit căreia nu pot beneficia de drepturile persoanelor persecutate din motive politice acele persoane care au fost condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării,

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință.

Dezlegând o problemă de drept comună atât Decretului-lege nr. 118/1990, cât și Legii nr. 221/2009, ambele acte normative vizând același scop reparator al abuzurilor săvârșite asupra persoanelor cu caracter politic pronunțate după 1945 pentru fapte de împotrivire față de regimul totalitar, este evident că și situația reclamantului se circumscrie celei tranșate de instanța supremă, prin recursul în interesul legii, conform căreia pedepsele aplicate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării săvârșite din motive de conștiință, cel mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, nu au fost dispuse pentru aderarea la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, în nevoia de ocrotire a relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, în exercitarea dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea tuturor cetățenilor apți, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură la îndeplinirea unor obligații prevăzute prin legea fundamentală, și că, prin urmare, condamnările penale pentru cele două infracțiuni nu au caracter politic.

Fiind cert că săvârșirea infracțiunii pentru comiterea căreia a fost condamnat reclamantul (neprezentare la încorporare) a fost determinată de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, însă pedeapsa a fost aplicată pentru săvârșirea faptei penale ce privește încălcarea reglementărilor legale vizând modul de efectuare a stagiului militar, deci în legătură cu capacitatea de apărare a țării, și nu pentru aderarea ori apartenența la cultul religios, este exclus a fi împărtășită aserțiunea reclamantului referitoare la caracterul politic al condamnării, situația sa circumscriindu-se în realitate celei tranșate de decizia în interesul legii înainte evocată. Nici pretenția de acordare a daunelor morale pentru invocatele măsuri abuzive de urmărire și cercetare la care a fost supus înainte și după condamnarea prin Sentința penală nr. 115/1973 nu a fost considerată fondată.

Textul legal invocat în argumentarea pretenției, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condiționează acordarea lor de existența unei condamnări cu caracter politic dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, condiție neîndeplinită în cauză. Cât timp legiuitorul nu a instituit posibilitatea acordării despăgubirilor decât în ipoteza arătată, nu și pentru situația măsurilor administrative, nu este posibil a se adăuga la lege în sensul dorit de reclamant, respectiv al extinderii aplicării art. 5 alin. (1) lit. a) altor situații decât cele stabilite de legiuitor. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul K.Z.

Prin Decizia civilă nr. 361/A din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, cu următoarea motivare: Primul motiv de apel invocat de recurent este acela că instanței îi revine rolul să constate caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză. După cum corect a reținut instanța de fond, reclamantul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 115 din 2 februarie 1973 de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 354 C. pen., neprezentarea la încorporare.

Într-adevăr, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanței obligația de a statua dacă condamnările pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate. Verificând dosarul reclamantului trimis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Curtea a constatat că refuzul la încorporare datorită apartenenței la cultul religios Martorii lui Iehova a fost păstrat pe toată durata încarcerării reclamantului și din notele informative depuse rezultă că preocupările reclamantului au fost de natură religioasă și nu aveau niciun fel de discuții la adresa poliției partidului și statului. Așadar, susținerea apelantului că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase ale reclamantului ar echivala cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist, este contrazisă de dosarul trimis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În ceea ce privește Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a apreciat că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este aplicabilă și în prezenta acțiune. Prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 137/2.03.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reținut că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.

Instanța supremă, pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare este conformă și cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțate în recurs în interesul legii. Prin urmare, Curtea a constatat că Tribunalul a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 221/2009 și a interpretat corect Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din considerentele reținute în Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reiese că nici motivele de apel vizând caracterul politic al condamnării decurgând din împrejurarea că refuzul reclamantului de a se prezenta la încorporare a derivat din exercitarea de către acesta a libertății religioase, care în cazul său nu îi permitea să pună mâna pe armă și nici cele potrivit cărora art. 7 din Legea nr. 221/2009 nu exclude infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul din cele potențial cu caracter politic, nu sunt fondate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul K.Z.

Decizia nr. 32/2009, invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, astfel încât hotărârea atacată este dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009. Atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G.

nr. 214/1999. Este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999”. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990. În acest sens, trebuie remarcat că acest din urmă act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist. Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ, astfel „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”. Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic”. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist.

Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic. Un alt argument rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, potrivit căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”. Infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința încălcării unei obligații cetățenești, care nu crea niciun fel de pericol, ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României. Această apreciere teoretică și practică raportat la elementele constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii. Pentru toate considerentele arătate mai sus, au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999, de către persoane care se aflau în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv că aparțineau cultului religios „Martorii lui Iehova”. Prin neacordarea cetățenilor, care, datorită convingerilor religioase, nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist, de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natura ateistă. Iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.

Intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Instanța este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege.

Prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că: „Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”. În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate - cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen.

- nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990”. S-a reținut că problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun. Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Deși, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). În speță, se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (neprezentare la încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen.

nu are natură politică, și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuție, prin Decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 32/2009 au relevanță și în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanță. Cu alte cuvinte, nu se poate susține, astfel cum procedează recurentul, că, condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. pen.

are caracter politic, deoarece, prin fapta comisă, a urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și i-ar conferi reclamantului dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a). Cum s-a menționat în precedent, Înalta Curte a arătat, în decizia pronunțată în interesul legii, că „Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40)”.

Or, această interpretare exclude concluzia recurentului în sensul că, prin fapta săvârșită de el, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, mai precis afirmarea și recunoașterea dreptului la exercițiul liber al cultului religios. De asemenea, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor recurentului.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Prin urmare, susținerile recurentului, în sensul că cei care au fost condamnați pentru aceeași infracțiune ca și el au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute în acte normative de reparație anterioare și, astfel, acestor persoane trebuie să li se recunoască și dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, sunt nefondate.

De asemenea, faptul că infracțiunea pentru care a fost condamnat recurentul nu face parte dintre cele enumerate în art. 7 din Legea nr. 221/2009 și care exclud incidența acestei legi, nu înseamnă că acest act normativ devine aplicabil în cauză. Pentru considerentele arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin Sentința penală nr. 115/1973, prevăzută de art. 354 C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea o asemenea natură. Ca atare, art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății, fiind în mod corect înlăturate, în speță, de instanțele anterioare.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.Z. împotriva Deciziei nr. 361/A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2011.