ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1719/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1779/D din

24 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, s-a

respins acțiunea civilă formulată de reclamantul S.V., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru

constatarea caracterului politic al condamnării și acordarea daunelor morale,

întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că instanța este ținută de dezlegarea în drept asupra

constatării caracterului politic a condamnărilor penale ale membrilor „Martorii

lui Iehova”, stabilite prin Decizia nr. 32/2009 pronunțată în recursul în

interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie pentru instanțe.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 45 din 22

februarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a respins apelul reclamantului,

reținând în considerentele deciziei sale următoarele considerente:

În mod

corect instanța de fond a respins cererea formulată de reclamantul

S.V.,

prin care acesta a solicitat constatarea

caracterului politic al condamnării sale pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009.

Curtea a

constatat că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 389/1970 a

Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârșirea

infracțiunii de insubordonare prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., constând

în aceea că reclamantul, ca urmare a faptului că anterior incorporării, a

aderat la cultul religios „Martorii lui Iehova” și urmare a convingerilor sale

bazate pe preceptele acestei religii, a refuzat să primească arma și să se

subordoneze.

Instanța de

fond, în mod corect a apreciat că, condamnarea reclamantului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C. pen., nu are caracter politic,

necircumscriindu-se sferei de aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009. De

altfel, în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. XXXII din 16 noiembrie 2009 când a soluționat recursul în interesul

legii cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din

Decretul-lege nr. 118/1990, și când a stabilit că „persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute

de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia

de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.

Infracțiunea

prevăzută de art. 334 C. pen., a fost și este reglementată în Titlul X al

Codului penal „Infracțiuni contra capacității de apărare a României”, Capitolul

I „Infracțiuni săvârșite de militari” – Secțiunea I „Infracțiuni contra ordinii

și disciplinei militare”, toate aceste infracțiuni având ca obiect relațiile

sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării ori, iar ocrotirea unor

astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de un anumit context

politic, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea

cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații

prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

Pe de altă

parte, condamnarea pentru infracțiunea de insubordonare nu poate fi înțeleasă

nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori

ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și

culturale, deoarece în perioada în care reclamantul a fost condamnat,

Constituția garanta libertatea conștiinței, dar în același timp prevedea și

obligativitatea serviciului militar.

De altfel,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la

organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, a concluzionat că art. 9 din C.E.D.O.,

interpretat în lumina prevederilor art. 4, Paragraf 3, lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan

c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În anul

1970 (anul în care reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de

insubordonare), România nu era parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar cu

toate acestea modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință,

relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar nu era

fundamental diferită de aceea a unor state care aderaseră la această convenție.

În

consecință, condamnarea penală a reclamantului pentru infracțiunea de

insubordonare nu are caracter politic.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în

termen legal, de către reclamant, care a formulat următoarele critici:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu

interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că ambele instanțe, atât

cea de fond cât și cea de apel, au soluționat cauza din perspectiva deciziei în

interesul legii nr. 32/2009 a I.C.C.J., care însă se referă la aplicarea

Decretului nr. 118/1990, nefiind aplicabilă în cauză.

Recurentul a mai arătat că cererea

introductivă de instanță ar fi trebuit analizată din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999,

caracterul politic al unei condamnări fiind condiționat nu de natura

infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de

legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Aprecierea caracterului politic al

condamnării nu se realizează prin raportare la obligațiile constituționale sau

la legislația în vigoare, ci prin scopul urmărit prin săvârșirea acelei

infracțiuni, respectiv, opoziția fățișă la regimul comunist.

Infracțiunea săvârșită de reclamant

a vizat afirmarea, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat

de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999

prevede că reprezintă infracțiuni săvârșite din motive politice inclusiv cele

care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice,

economice, sociale și culturale, or, infracțiunea săvârșită de reclamant a

vizat afirmarea unui astfel de drept, și anume, acela de a-și exercita liber

cultul religios.

Legea nr. 221/2009 enumeră în mod

expres faptele care nu se circumscriu domeniului său de aplicare, iar fapta de

natura celei săvârșite de reclamant nu intră în această categorie.

Recurentul a mai arătat că toate

cererile similare formulate în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 au fost admise,

astfel încât și cererea sa trebuie soluționată în același sens.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor

care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin

forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare”.

Instanța este cea care

constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în

condițiile prevăzute la art. 4

din aceeași

lege.

Prin decizia nr. 32/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, de aplicare

unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a reținut că infracțiunea de refuz la

încorporare pe motiv de conștiință religioasă, respectiv condamnarea dispusă

pentru această infracțiune, nu are caracter politic, iar în condițiile în care

Legea nr. 221/2009 nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură

politică, este aplicabil principiul conform căruia în situații identice și

soluțiile trebuie să fie identice.

În considerentele aceste

decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”, că „condamnările penale pronunțate pentru

infracțiunile analizate – cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. – nu

au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990”.

S-a reținut că problema

de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează

stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare

și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și,

pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter

politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat că

ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de

drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat

de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea obligației

de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl

efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții, nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a

legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același

timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare,

condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de

norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a

stagiului militar.

Înalta Curte a făcut

referire în cuprinsul deciziei și la poziția instituțiilor europene în legătură

cu problema în discuție.

Astfel, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9

din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost

recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o au,

de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de

conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale

(Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A.

c/a Elveției, 9 mai 1984).

Deși, în acea perioadă,

statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a

obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului

militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale

Consiliului Europei.

Aceeași orientare a

Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de

îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de

apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În speță, se pune

aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de

încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”), în condițiile în care, la fel ca și în

situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009)

nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de rațiune,

situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului

logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită

de interpretarea dată de Secțiile Unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de

art. 334 C. pen. nu are natură politică și nici condamnarea dispusă pentru

săvârșirea acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, nu se poate face

abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în

discuție, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea

recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Aceasta deoarece argumentele avute

în vedere la pronunțarea deciziei nr. 32/2009 au relevanță și în stabilirea

naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din Ordonanță.

Art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999

la care face trimitere reclamantul prevede că, constituie infracțiuni săvârșite

din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c

1

) acțiunea

de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale sau culturale;

e) înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau de opinie politică, de avere ori de origine

socială.

Spre deosebire de

dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod

expres și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni au caracter politic,

textul legal evocat de reclamant reprezintă o normă de trimitere, ce face

referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective.

Din interpretarea logică

și gramaticală a textului art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, rezultă că forma de

luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine activă, de implicare

în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii

politice din acea perioadă.

Or, așa cum dealtfel

susține și reclamantul, singurul motiv al neprezentării la încorporare a fost

acela dictat de convingerile sale religioase, care interziceau adepților

acestui cult să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară și nicidecum

o atitudine activă de apărare a unor drepturi sau principii încălcate de

regimul comunist, astfel încât condițiile impuse de textul legal arătat nu sunt

îndeplinite prin raportare la Legea nr. 221/2009.

Pe de altă parte,

refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de

apărare a țării indiferent de natura regimului politic și nu poate fi apreciat

drept o manifestare de rezistență sau de contestare a legitimității puterii

politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere

a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze,

fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar

sancționarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci

reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea

cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse

de lege, regăsindu-se, dealtfel, și în legislația statelor comunitare.

În aceste condiții, nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în

absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu

caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări cu un asemenea

caracter.

Problemele de practică

judiciară evocate de reclamant, în sensul că cereri similare întemeiate pe un

alt act normativ de reparație, respectiv, O.U.G. nr. 214/1999, au fost admise,

nu constituie argumente viabile în conturarea soluției din prezenta cauză și nu

influențează legalitatea hotărârii pronunțate de instanță, întrucât verificarea

și stabilirea caracterului unei asemenea fapte este atributul organului

judiciar, căruia îi revine obligația, conform legii, de a face propriile

verificări și a statua în drept asupra aspectelor deduse judecății.

Pentru considerentele arătate,

criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul

S.V.

împotriva

deciziei nr. 45/A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2012.