ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1159/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1159/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 6792/107/2009, reclamantul

C.l. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se

constate că a suferit o condamnare cu caracter politic; să fie obligat pârâtul

la acordarea de daune morale în cuantum de 45.000 euro, pentru suferințele

provocate.

În motivare, s-a arătat că prin

sentința penală nr. 251 din 20 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj,

reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani

închisoare, pe care a executat-o integral la locul de muncă.

Prin sentința civilă nr. 222/CA/2004 a

Tribunalului Alba s-a constatat că a fost condamnat din motive politice,

instanța i-a acordat statutul de deținut politic iar Direcția de Muncă și

Protecție Socială Alba a fost obligată să-i acorde drepturile și privilegiile

prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990.

Reclamantul a apreciat că prin

sentința civilă menționată s-a recunoscut caracterul politic al condamnării,

iar acest aspect nu mai poate fi repus în discuție, caracter care rezultă și

din faptul că a fost anchetat de organe militare, condamnat de o instanță

militară, fiindu-i încălcat și dreptul constituțional al libertății religioase.

Prin sentința civilă nr. 2323 din 6

octombrie 2010 Tribunalul Alba a respins acțiunea reclamantului, reținând că

infracțiunea de neprezentare la încorporare săvârșită pe criterii de

apartenență religioasă, reclamantul aparținând cultului „Martorii lui

Iehova", era reglementată în titlul X al Codului penal "Infracțiuni

contra capacității de apărare a României", cap. 3 "Infracțiuni

săvârșite de civili" (art. 354), scopul acestor reglementări nefiind

determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, iar în absența

unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Prin urmare, condamnarea pentru

infracțiunea menționată anterior nu a fost dispusă pentru apartenența la un

cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale, iar

problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu obligația de

satisfacere a serviciului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil

legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază

raționamente ce țineau de valorile comuniste, ci de organizarea și legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Decizia de revizuire a D.M.P.S. Alba

invocată de reclamant, nu valorează recunoașterea caracterului politic al

condamnării, ci doar calitatea de beneficiar al Decretului nr. 118/1990, iar

prin hotărârea judecătorească evocată s-a recunoscut doar faptul că reclamantul

este beneficiar al DX 118/1990, fără a fi constatat în mod expres caracterul

politic al condamnării acestuia, astfel încât nu se poate invoca faptul că

această hotărâre ar avea autoritate de lucru judecat în ceea ce privește

caracterul condamnări.

Cu privire la caracterul politic al

măsurii administrative a urmăririi de către fosta securitate, din raportul

întocmit de către fosta Miliție a județului Alba rezultă că motivul pentru care

s-a propus urmărirea sa a fost acela că a fost condamnat pentru refuzul de a se

încorpora și că era membru al Martorilor lui Iehova, iar toate notele

informative aflate la dosar relevă faptul că era vizată activitatea acestuia în

cadrul organizației. Este evident, că această măsură administrativă a fost o

consecință a condamnării sale, astfel încât nu s-a putut aprecia ca având

caracter politic, atâta timp cât, condamnarea care a generat-o a fost apreciată

ca neavând caracter politic.

Împotriva acestei soluții a declarat

apel reclamantul, arătând că instanța de fond a nesocotit principiul

autorității de lucru judecat față de sentința nr. 222/CA/2004 a Tribunalului

Alba, prin care s-a acordat statutul de deținut politic și s-a stabilit că

această condamnare este o condamnare politică.

Prin Decizia civilă nr. 74 din 4

martie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca nefondat

apelul, reținând că, prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a statuat,

cu caracter obligatoriu, că nu există caracter politic în cazul condamnării

penale pentru neprezentarea la încorporare, întrucât restrângerea libertăților

de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu

ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru neschimbat și în perioada

postcomunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a

celui profesionist.

Instanța de apel a mai reținut că

hotărârea invocată de către reclamant nu valorează recunoașterea caracterului

politic al condamnării, iar în speță nu s-a încălcat principiul autorității

lucrului judecat reglementat de art. 1201 C. civ., întrucât prin sentința

civilă nr. 222/CA/2004 pronunțată de Tribunalul Alba s-au recunoscut reclamantului

drepturile prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990, fără a fi constatat

caracterul politic al condamnării acestuia.

De asemenea, instanța de apel a

constatat că prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1380/2010 publicate în M.Of. 761

din 18 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziții care prevedeau tocmai

despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare sau măsuri

administrative cu caracter politic, iar întrucât aceste texte legale și-au

încetat efectele juridice, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii

morale.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reclamantul C.I., invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

I. În mod greșit instanța de apel a

reținut inexistența autorității de lucru judecat privind constatarea

caracterului politic al condamnării pentru care se solicită daune morale,

întrucât dacă instanța de judecată n-ar fi ajuns la concluzia că este vorba de

o condamnare cu caracter politic nu ar fi acordat reclamantului drepturile

întemeiate pe Decret-lege nr. 18/1990.

Faptul că printr-un recurs în

interesul legii I.C.C.J. a statuat că o astfel de condamnare nu are caracter

politic nu influențează dreptul câștigat anterior în cadrul unui proces

finalizat cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Il. În mod greșit instanța de apel a

constatat incidența în cauză a deciziilor prin care s-au declarat

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

întrucât aceste decizii nu sunt aplicabile decât cauzelor înregistrate după

apariția lor.

A aprecia în sens contrar înseamnă a

nesocoti principiul neretroactivității legii și principiul egalității în

drepturi, întrucât, pe de o parte legea aflată în vigoare la data introducerii

cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot parcursul soluționării

cauzei, iar pe de alta parte, prin neacordarea despăgubirilor solicitate se

creează o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în raport de șansa pe

care au avut-o ca litigiul să fie soluționat mai repede, respectiv, anterior

pronunțării deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, reclamantul arată că

decizia instanței de apel încalcă dispozițiile art. 5 și art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 adițional la Convenție,

precum și jurisprudența instanței de contencios european în materie.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele motive:

În cauză, nu se poate susține că a

fost încălcată autoritatea lucrului judecat a celor statuate anterior în

legătură cu calitatea de deținut politic a reclamantului, apreciată astfel

într-un litigiu având ca temei drepturile conferite de Decret-lege nr. 118/1990.

Ulterior pronunțării hotărârii de care

se prevalează recurentul, a fost dată decizia în interesul Legii nr. 32/2009,

care, într-o interpretare obligatorie pentru instanțe, a unificat

jurisprudența, în sensul că infracțiunea de refuz la încorporare pe motiv de

conștiință religioasă nu reprezintă o infracțiune cu caracter politic.

Ca atare, solicitând în temeiul Legii nr.

221/2009, drepturile unui condamnat politic, reclamantul nu se poate folosi de

efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare, care a

statuat astfel, pro tempore, într-un cadru normativ existent la acel moment.

Astfel, refuzul satisfacerii stagiului

militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de

natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de

rezistență sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit

moment.

Obligația de satisfacere a serviciului

militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, iară nici o

discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea

neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă

expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea

cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse

de lege, regăsindu-se, dealtfel, și în legislația statelor comunitare.

În aceste condiții nu se poate

considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice

specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de

anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui

asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter

politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

În atare situație, o astfel de

condamnare nu se circumscria, nici anterior pronunțării deciziei prin care s-a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

celor pentru care acest act normativ prevedea posibilitatea acordării daunelor

morale.

Referitor la posibilitatea efectivă a

acordării daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, indiferent de natura

măsurii abuzive suferite (condamnare penală sau măsură administrativă), aceasta

a fost suprimată prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) ce constituiau temeiul juridic al

despăgubirilor arătate au fost declarate neconforme cu legea fundamentală,

fiind, astfel, lipsite de efecte juridice.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în

interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358

și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 4 martie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul

intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost

analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra

conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din

Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse.

Dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul C.l. împotriva Deciziei nr. 74 din 4 martie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

22 februarie 2012.