ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1159/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 6792/107/2009, reclamantul C.l. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate că a suferit o condamnare cu caracter politic; să fie obligat pârâtul la acordarea de daune morale în cuantum de 45.000 euro, pentru suferințele provocate. În motivare, s-a arătat că prin sentința penală nr. 251 din 20 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pe care a executat-o integral la locul de muncă.

Prin sentința civilă nr. 222/CA/2004 a Tribunalului Alba s-a constatat că a fost condamnat din motive politice, instanța i-a acordat statutul de deținut politic iar Direcția de Muncă și Protecție Socială Alba a fost obligată să-i acorde drepturile și privilegiile prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990. Reclamantul a apreciat că prin sentința civilă menționată s-a recunoscut caracterul politic al condamnării, iar acest aspect nu mai poate fi repus în discuție, caracter care rezultă și din faptul că a fost anchetat de organe militare, condamnat de o instanță militară, fiindu-i încălcat și dreptul constituțional al libertății religioase.

Prin sentința civilă nr. 2323 din 6 octombrie 2010 Tribunalul Alba a respins acțiunea reclamantului, reținând că infracțiunea de neprezentare la încorporare săvârșită pe criterii de apartenență religioasă, reclamantul aparținând cultului „Martorii lui Iehova", era reglementată în titlul X al Codului penal "Infracțiuni contra capacității de apărare a României", cap. 3 "Infracțiuni săvârșite de civili" (art. 354), scopul acestor reglementări nefiind determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, iar în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

Prin urmare, condamnarea pentru infracțiunea menționată anterior nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale, iar problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu obligația de satisfacere a serviciului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raționamente ce țineau de valorile comuniste, ci de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Decizia de revizuire a D.M.P.S.

Alba invocată de reclamant, nu valorează recunoașterea caracterului politic al condamnării, ci doar calitatea de beneficiar al Decretului nr. 118/1990, iar prin hotărârea judecătorească evocată s-a recunoscut doar faptul că reclamantul este beneficiar al DX 118/1990, fără a fi constatat în mod expres caracterul politic al condamnării acestuia, astfel încât nu se poate invoca faptul că această hotărâre ar avea autoritate de lucru judecat în ceea ce privește caracterul condamnări. Cu privire la caracterul politic al măsurii administrative a urmăririi de către fosta securitate, din raportul întocmit de către fosta Miliție a județului Alba rezultă că motivul pentru care s-a propus urmărirea sa a fost acela că a fost condamnat pentru refuzul de a se încorpora și că era membru al Martorilor lui Iehova, iar toate notele informative aflate la dosar relevă faptul că era vizată activitatea acestuia în cadrul organizației.

Este evident, că această măsură administrativă a fost o consecință a condamnării sale, astfel încât nu s-a putut aprecia ca având caracter politic, atâta timp cât, condamnarea care a generat-o a fost apreciată ca neavând caracter politic. Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamantul, arătând că instanța de fond a nesocotit principiul autorității de lucru judecat față de sentința nr. 222/CA/2004 a Tribunalului Alba, prin care s-a acordat statutul de deținut politic și s-a stabilit că această condamnare este o condamnare politică.

Prin Decizia civilă nr. 74 din 4 martie 2011 Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins, ca nefondat apelul, reținând că, prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că nu există caracter politic în cazul condamnării penale pentru neprezentarea la încorporare, întrucât restrângerea libertăților de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru neschimbat și în perioada postcomunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Instanța de apel a mai reținut că hotărârea invocată de către reclamant nu valorează recunoașterea caracterului politic al condamnării, iar în speță nu s-a încălcat principiul autorității lucrului judecat reglementat de art. 1201 C. civ., întrucât prin sentința civilă nr. 222/CA/2004 pronunțată de Tribunalul Alba s-au recunoscut reclamantului drepturile prevăzute de Decret-lege nr. 118/1990, fără a fi constatat caracterul politic al condamnării acestuia. De asemenea, instanța de apel a constatat că prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1380/2010 publicate în M.Of. 761 din 18 noiembrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziții care prevedeau tocmai despăgubirile pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare sau măsuri administrative cu caracter politic, iar întrucât aceste texte legale și-au încetat efectele juridice, nu se mai pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul C.I., invocând următoarele aspecte de nelegalitate: I. În mod greșit instanța de apel a reținut inexistența autorității de lucru judecat privind constatarea caracterului politic al condamnării pentru care se solicită daune morale, întrucât dacă instanța de judecată n-ar fi ajuns la concluzia că este vorba de o condamnare cu caracter politic nu ar fi acordat reclamantului drepturile întemeiate pe Decret-lege nr. 18/1990. Faptul că printr-un recurs în interesul legii I.C.C.J. a statuat că o astfel de condamnare nu are caracter politic nu influențează dreptul câștigat anterior în cadrul unui proces finalizat cu o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Il. În mod greșit instanța de apel a constatat incidența în cauză a deciziilor prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât aceste decizii nu sunt aplicabile decât cauzelor înregistrate după apariția lor. A aprecia în sens contrar înseamnă a nesocoti principiul neretroactivității legii și principiul egalității în drepturi, întrucât, pe de o parte legea aflată în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot parcursul soluționării cauzei, iar pe de alta parte, prin neacordarea despăgubirilor solicitate se creează o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în raport de șansa pe care au avut-o ca litigiul să fie soluționat mai repede, respectiv, anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale.

În acest sens, reclamantul arată că decizia instanței de apel încalcă dispozițiile art. 5 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, precum și jurisprudența instanței de contencios european în materie. Recursul este nefondat, pentru următoarele motive: În cauză, nu se poate susține că a fost încălcată autoritatea lucrului judecat a celor statuate anterior în legătură cu calitatea de deținut politic a reclamantului, apreciată astfel într-un litigiu având ca temei drepturile conferite de Decret-lege nr. 118/1990. Ulterior pronunțării hotărârii de care se prevalează recurentul, a fost dată decizia în interesul Legii nr. 32/2009, care, într-o interpretare obligatorie pentru instanțe, a unificat jurisprudența, în sensul că infracțiunea de refuz la încorporare pe motiv de conștiință religioasă nu reprezintă o infracțiune cu caracter politic.

Ca atare, solicitând în temeiul Legii nr. 221/2009, drepturile unui condamnat politic, reclamantul nu se poate folosi de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii anterioare, care a statuat astfel, pro tempore, într-un cadru normativ existent la acel moment. Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, iară nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse de lege, regăsindu-se, dealtfel, și în legislația statelor comunitare. În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

În atare situație, o astfel de condamnare nu se circumscria, nici anterior pronunțării deciziei prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, celor pentru care acest act normativ prevedea posibilitatea acordării daunelor morale. Referitor la posibilitatea efectivă a acordării daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, indiferent de natura măsurii abuzive suferite (condamnare penală sau măsură administrativă), aceasta a fost suprimată prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) ce constituiau temeiul juridic al despăgubirilor arătate au fost declarate neconforme cu legea fundamentală, fiind, astfel, lipsite de efecte juridice.

Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 4 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, respectiv, prevalenta reglementărilor internaționale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituție, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituțională asupra conformității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituție, și nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.l. împotriva Deciziei nr. 74 din 4 martie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 februarie 2012.