ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6295/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6295/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 iulie

2009, reclamantul L.E. a solicitat ca, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării la

pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare, dispusă împotriva sa prin sentința penală nr. 421 din 19 august 1970

a Tribunalului Militar Cluj.

Reclamantul a mai cerut

ca pârâtul, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor să fie obligat la plata

sumei de 100.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, invocând incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că refuzul de a se prezenta la încorporare s-a datorat

faptului că făcea parte din cultul religios „Martorii lui Iehova”, iar

convingerea sa religioasă îl împiedica să pună mâna pe armă, caz în are

condamnarea sa penală are un caracter politic.

Reclamantul a mai

susținut că această concluzie se impune justificat și de împrejurarea că astfel

de infracțiuni erau cercetate de organele de securitate, că fiecare deținut era

însemnat cu roșu, că membrii cultului, mai înainte, dar și după executarea

pedepsei erau urmăriți de securitate, respectiv, justificat de faptul că acești

deținuți nu beneficiau de dispozițiile referitoare reducerea duratei pedepsei

executate la fracțiunea de 2/3 din pedeapsa pronunțată, de care beneficiau alți

condamnați.

A mai arătat că, prin

hotărârile adoptate, comisia constituită în cadrul Ministerului Justiției în

temeiul O.G. nr. 214/1999 a stabilit caracterul politic al condamnărilor dispuse

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art.

354 C. pen., și pentru infracțiunea de insubordonare, prevăzută de art. 503 C.

Justiției Militare.

Prin sentința civilă nr.

654 din 23 octombrie 2009, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins cererea.

În motivarea

sentinței s-a reținut că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat

nu are un caracter politic, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

221/2009 și ale O.G. nr. 214/1999, întrucât refuzul de a primi arma era

consecința convingerilor sale religioase și nu a unor convingeri politice,

rezultat al unei opoziții față de principiile sistemului comunist.

Prima instanță a

statuat că incriminarea unor astfel de infracțiunii nu era specifică doar regimului

comunist, astfel de fapte fiind incriminate și după anul 1989, când nu se mai

poate vorbi despre un regim totalitar, cu mențiunea că și actuala Constituție a

țării, asemeni legislațiilor altor state europene, care nu pot fi acuzate de totalitarism,

prevede obligația cetățenilor români de a-și apăra țara.

S-a reținut și faptul

că aspectele învederate de reclamant în legătură cu regimul de detenție impus

anumitor categorii de condamnați, printre care și cei condamnați în legătură cu

neexecutarea serviciului militar, nu sunt de natură să atragă caracterului

politic al condamnării, în sensul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Prima instanță a mai

statuat și că nu poate acorda relevanță juridică hotărârilor pronunțate în sens

contrar de alte instanțe, hotărâri prin care, în interpretarea și aplicarea

dispozițiilor O.G. nr. 214/2009, s-a fost recunoscut caracterul politic al unor

astfel de condamnări, întrucât, pe de o parte, argumentele reținute nu sunt

convingătoare iar, pe de altă parte, practica judiciară nu este izvor drept și,

în fine, jurisprudența nu este unitară, existând soluții concordante cu cea adoptată

în cauză pronunțate de alte instanțe.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, susținând că hotărârea primei instanțe a

fost pronunțată cu încălcarea principiului dreptului la apărare, garantat prin art.

24 alin. (1) din Constituția României, constând în aceea că la primul termen de

judecată instanța, printr-o analiză superficială a înscrisurilor depuse odată

cu înregistrarea cererii, s-a considerat lămurită și a respins cererile de

probatorii formulate.

Reclamantul a mai susținut

că hotărârea apelată s-a întemeiat în exclusivitate pe susținerile pârâtei,

care a calificat condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun,

și pe Decizia nr. 7724/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul a

reiterat apărarea potrivit căreia a refuzat încorporarea, întrucât este membru

al cultului religios „Martorii lui Iehova” iar convingerilor sale religioase îl

împiedicau să accepte serviciul militar, refuz care echivalează, în opinia sa,

cu o opoziție neechivocă la principiile statului comunist totalitar.

În sprijinul acestei

calificări reclamantul a invocat mențiunile adresei din 2009 a Comisiei pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin care s-a statuat

cu privire la caracterul politic al condamnărilor penale dispuse pentru

neprezentarea la încorporare și nesupunerea la ordinele superiorilor din motive

religioase, apreciindu-se că aceste fapte au constituit o formă de protest față

de regimul totalitar, întrucât obligațiile impuse echivalau și cu o îngrădire a

exercitării dreptului persoanelor de a-și alege și practica în mod liber

credința sau religia. În același sens, reclamantul a invocat și decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată la data de 14 mai 2009, cu ocazia

verificării legalității unui certificat pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă.

Prin Decizia civilă nr.

52/ A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei

s-a reținut că în mod corect prima instanță a statuat că hotărârea de

condamnare penală a reclamantului nu poate fi calificată ca având un caracter

politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Aceasta, întrucât condamnarea nu a fost dispusă pe criteriul apartenenței reclamantului

la cultul religios „Martorii lui Iehova”, adică pentru motive de conștiință

religioasă, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și care

nu poate fi calificată ca fiind o opoziție la regimul comunist, și anume, refuzul

de a satisface stagiul militar.

În justificarea

concluziei enunțate, instanța de apel a evocat practica Comisiei Europene a

Drepturilor Omului, precum și mențiunile în același sens ale Deciziei nr. 32/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în

interesul legii, prin care s-a intervenit în vederea unificării jurisprudenței

neunitare ivite în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul Lege nr. 118/1990, referitor la acest aspect, al lipsei

caracterului politic al condamnărilor pentru infracțiunile contra capacității

de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din

motive de conștiință.

În fine, instanța de

apel a reținut că soluția se impune chiar dacă, potrivit mențiunilor adresei din

2009, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă ar fi acordat o astfel de calitate - de luptător în rezistența

anticomunistă - și unor membrii ai cultului „Martorii lui Iehova” și,

respectiv, chiar dacă unele instanțe s-au pronunțat în sens contrar, motivat de

faptul că astfel de certificate sau hotărâri nu sunt obligatorii, instanța

fiind obligată să analizeze probatoriile administrate și să se pronunțe asupra

cererii deduse în concret judecății.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul L.E., invocând incidența dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul susține că instanțele de fond nu i-au respectat dreptul

la apărare, prevăzut de art. 24 alin. (1) din Constituția României, prin aceea

că au analizat superficial înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată

și au respins încuviințarea probei testimoniale și cu alte înscrisuri, respectiv,

au acordat relevanță doar apărărilor invocate de pârât prin întâmpinare și

mențiunilor Deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curții de Casație și Jutiție,

prin care se interpretează texte de drept din Decretul - Lege nr. 118/1990.

Reclamantul afirmă că

prin dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu se definește noțiunea de condamnare

politică, ci doar se enumeră acele condamnări penale care au, prin efectul

legii, caracter politic, pentru celelalte condamnări recunoscându-se instanței

de judecată competența de a aprecia cu privire la caracterul politic în

condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, pe baza probelor

administrate, aspect ignorat în prezenta cauză, prin respingerea probatoriilor

solicitate.

Reclamantul a mai

susținut și că în mod greșit instanțele de fond au statuat că refuzul de a

primi arma nu reprezintă o formă de protest la regimul politic totalitar, în

condițiile în care cereri similare, formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999, au concluzionat

în sens contrar.

Analizând criticile formulate de reclamant, care se încadrează în

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

După anul

1989, Statul Român a adoptat mai multe acte normative în vederea reparării

prejudiciilor cauzate persoanelor persecutate din punct de vedere politic în

perioada regimului comunist și, în scopul clarificării problematicii de drept

supusă analizei în prezenta cauză, se impune exemplificarea următoarelor:

- Decretul

- Lege nr.

118

din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; potrivit art. 1

alin. (1) lit. a): „Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la

stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de

vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive

politice, a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri

judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui

mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice.

- O.U.G. nr.

214 din 29 decembrie 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice,

măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la

acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist

instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare

; potrivit art. 1 alin. (1): „Prin prezenta ordonanță de urgență

se recunoaște calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse din

motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 -

14 decembrie 1989”; potrivit art. 2 alin. (1): „

Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului

politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie

1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; 1) acțiunea de împotrivire

cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială.

În acest

context legislativ, a fost adoptată

Legea nr. 221/2009

privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396 din

11 iunie 2009; potrivit

art.

1 alin. (3):

„

Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.”

În speța

supusă analizei, reclamantul L.E., invocând apartenența sa la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova”- a investit instanțele de fond cu judecata unei

cereri întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

solicitând să se constatate caracterul politic al condamnării penale dispuse

împotriva sa prin sentința penală nr. 421 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Cluj.

Potrivit

hotărârii penale mai sus arătate, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare,

prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., refuz determinat, potrivit declarației

sale, întrucât „credința ce o are nu-i îngăduie a-și îndeplini obligațiile

militare.”

Or, problema

de drept supusă analizei prin cererea dedusă judecății, ivită în aplicarea și

interpretarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - anume, stabilirea

caracterul politic al condamnărilor penale dispuse împotriva unei persoane

pentru săvârșirea infracțiunilor contra capacității de apărare a țării,

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință -, a

fost clarificată prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 137

din 2 martie 2010.

Intervenția

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost determinată de

ivirea unei jurisprudențe neunitare în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1)

lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, care impuneau, la rândul lor,

instanțelor judecătorești să stabilească caracterul politic al

hotărârilor

judecătorești rămase definitive în baza cărora o persoană a executat o pedeapsă

privativă de libertate sau al infracțiunilor pentru care s-a emis un mandat de

arestare preventivă în baza cărora o persoană a fost lipsită de libertate,

condiții impuse de acest text de lege.

Prin

decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus

arătată, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că „persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute

de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot

beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.”

Argumentația

reținută în considerentele deciziei mai sus arătate, chiar dacă este

justificată, ca analiză, prin necesitatea de a unifica jurisprudența ivită în

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990,

se constată că este aplicabilă, pentru identitate de reglementare legală, și cererilor

întemeiate pe art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214 din 29 decembrie 1999,

respectiv, cererilor

întemeiate

pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

În acest

context al analizei este de menționat și faptul că

prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, care instituiau un nou drept de despăgubire în

favoarea persoanelor persecutate politic, au fost declarate neconstituționale

prin

Decizia

nr.

1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761

ddin 15 noiembrie 2010.

Unul din

argumentele reținute în justificarea neconstituționalității a fost faptul că

„în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări

paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu

modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”

În

concluzie, Înalta Curte constată că instanțele de fond au interpretat și

aplicat în mod corect raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și ale Deciziei nr. 32 din 16 noiembrie

2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care

critica formulată de reclamant sub acest aspect se dovedește a fi nefondată.

Aceasta,

întrucât, astfel cum s-a arătat, argumentele reținute în decizia secțiilor

unite, potrivit cărora, instituirea serviciului militar nu are la bază rațiuni

specifice regimului comunist și această reglementare a privit toți cetățenii

apți să îl efectueze, fără vreo discriminare pe motive religioase sau de altă

natură, pentru identitate de rațiune, sunt aplicabile și în interpretarea

dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

O astfel

de condamnare, pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, astfel cum s-a

reținut și în decizia secțiilor unite, nu reprezintă o încălcare nici a dispozițiilor

art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea

de gândire, conștiință și religie.

Totodată,

Înalta Curte constată că nu poate primi argumentul referitor la jurisprudența

neunitară a instanțelor de contencios administrativ la nivelul anului 2009 -

fila 22 dosar primă instanță și fila 15 - apel - întrucât este vorba de

jurisprudență anterioară deciziei de unificare mai sus arătată.

Referitor

la jurisprudența instanțelor civile, se constată că reclamantul invocă soluțiile

în sens contrar adoptate de Tribunalul Harghita, prin două hotărâri pronunțate

în primă instanță, hotărâri care nu sunt definitive și irevocabile în sensul

legii.

Înalta

Curte constată, de asemenea, că nu poate primi nici critica privind greșita

apreciere de către instanțele de fond a caracterului suficient al probatoriului

administrat, critică nedezvoltată în condițiile legii, întrucât se constituie

într-o critică de netemeinicie, la adresa aprecierii făcută de judecătorul

fondului cu privire la oportunitatea suplimentării probatoriile deja

administrate.

Refuzul

judecătorului de a suplimenta, la cererea părților, un probatoriu nu conduce,

în mod obligatoriu, la concluzia invocată de reclamant, aceea de încălcare a

dreptului la apărare. În fundamentarea unei astfel de concluzii, partea are a arăta

care sunt dispozițiile legale relative la administrarea probatoriilor care ar

fi fost încălcate de judecătorii fondului, ceea ce în cauză nu s-a invocat sau

demonstrat.

Așa fiind,

pentru considerentele arătate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul L.E. împotriva Deciziei civile nr. 52/ A din

24 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 noiembrie 2010.