ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3922/2011

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

P

rin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 17 septembrie 2009, reclamanta G.L.E. în contradictoriu cu

pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat instanței să se constate

caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 218 din 26

iunie 1980 de către Tribunalul Militar Cluj și prin care soțul său, G.V., a

fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la incorporare și să fie obligat Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 35.000 Euro sau echivalentul în lei cu

titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin sentința penală anterior

menționată soțul său a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la incorporare, pedeapsă pe care a

executat-o, deținut fiind, timp de un an și două luni. A apreciat că

infracțiunea pentru care a fost condamnat are caracter politic, întrucât

condamnarea la care a fost supus este consecința faptului că a făcut parte din

cultul religios „Martorii lui Iehova”, iar convingerea sa religioasă l-a

împiedicat să pună mâna pe armă-aspect ce a fost în contradicție totală cu convingerile

sale religioase.

Prin

sentința civilă nr. 126 din 24 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad,

secția civilă, în dosarul nr. 4866/108/2009, respinge ca nefondată acțiunea

civilă exercitată de reclamanta G.L.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad, având ca obiect pretenții bănești în temeiul Legii nr.

221/2009.

Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul Arad a

reținut următoarele:

Prin

sentința penală nr. 218 din 26 iunie 1980, fostul soț al reclamantei, defunctul

G.V. a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsa fiind executată în loc de

deținere vreme de 1 an și 2 luni.

Totodată, conform art. 3 din Legea nr. 221/2009,

„constituie, de asemene, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.214 /1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor, condamnate

pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

Chestiunea esențială de care depinde soluționarea

justă a prezentei cauze, este de a se stabili în ce măsură, condamnarea

pronunțată pentru comiterea infracțiunii de neprezentare la încorporare ori

concentrare, reprezintă o condamnare cu caracter politic pentru a se

circumscrie prevederilor legii.

Această problemă a fost deja tranșată prin decizia nr.

32/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în

interesul legii. Prin această decizie care este obligatorie, conform art. 329 C.

proc. civ., cu privire la problemele de drept dezlegate, s-a stabilit că

persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării, prev. de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice, conform Decretului nr. 118/1990.

Împotriva sentinței civile nr. 126 din 24 februarie 2010,

pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4866/108/2009 a declarat apel

reclamanta G.L.E., solicitând schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii

și constatării caracterului politic al condamnării soțului său G.V. la 2 ani și

6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare, dispusă prin sentința penală nr. 218 din 26 iunie 1980, pronunțată

de către Tribunalul Militar Cluj și obligarea Statului Român la plata daunelor

morale.

În motivarea apelului s-a arătat că scopul Legii nr.

221/2009 este acela de a repara prejudiciul moral cauzat de către fostul stat

comunist tuturor persoanelor care s-au opus într-un fel sau altul dictaturii

comuniste.

Soțul reclamantei fiind membru al cultului religios

„Martorii lui Iehova”, a refuzat să satisfacă serviciul militar, impus de

autoritățile vremii.

Pe acest argument reclamanta apelantă susține că este

îndreptățită la beneficiul Legii nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 227/A din 17

iunie 2010 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, acțiunea

reclamantei își are izvorul în hotărârea penală de condamnare a soțului său G.V.,

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare.

Condamnarea s-a realizat prin sentința penală nr. 218

din 26 iunie 1980 pronunțată de către Tribunalul Militar Cluj.

Infracțiunea pentru care a fost condamnat, la aceea

vreme, în anul 1980, soțul reclamantei este o infracțiune legată de modul în

care Statul Român avea organizată strategia de apărare și de satisfacere a

stagiului militar.

Această politică de apărare națională își are izvorul în

constituția națională, iar Constituția României, din anul 1980, prevedea

stagiul militar obligatoriu pentru persoanele apte să îndeplinească serviciul

militar.

Opunerea la îndeplinirea serviciului militar, în

condițiile în care aceasta nu era permisă de către reglementările speciale,

echivalează cu o neîndeplinire a obligației constituționale care este în

sarcina tuturor cetățenilor țării și nu poate fi asimilată ca un gest cu

caracter politic, de condamnare a regimului socialist.

Această idee derivă și din normele dreptului

internațional care lasă, la latitudinea statelor, modul de reglementare a

stagiului militar, prin constituțiile interne fiind prevăzute reglementări

precise în acest sens.

De altfel, nici din perspectiva principiului echității

nu poate fi acceptată acțiunea reclamantei, pentru că nu se poate face o

diferențiere între majoritatea tinerilor care aveau vârsta de satisfacere a

stagiului militar obligatoriu, și au realizată această obligație

constituțională, la aceea vreme deși aveau poate diferite concepții religioase,

și poziția soțului acesteia care a refuzat îndeplinirea unei îndatoririi

constituționale, pe motive religioase.

Acesta este și sensul deciziei nr. 32/2009, pronunțată

în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție București, care

a statuat că obligațiile de apărare a țării nu au legătură directă cu o anumită

orânduire socială ci derivă din dreptul suveran al statului de a reglementa

participarea cetățenilor săi la îndeplinirea unor obligații constituționale,

cum este aceea a satisfacerii obligatori a stagiului militar.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs

reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte:

- Hotărârea ce face obiectul recursului a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, în sensul că la pronunțarea hotărârii s-a avut în

vedere strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunțată în Recursul în

Interesul Legii, deși această decizie, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege

nr. 118/1990.

Cererea reclamantului trebuia analizată prin prisma

dispozițiilor legale aplicabile respectiv Legea nr. 221/2009, fiind irelevante

dispozițiile constituționale care stabileau ca obligație efectuarea stagiului

miliar.

- Infracțiunea săvârșită de soțul decedat a vizat

afirmarea respectiv, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental

garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios,

iar art. 7 din Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situațiile în care

persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege iar

fapta de natura celei săvârșite de reclamant nu se încadrează în aceste

categorii.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii

de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed:

Prin demersul judiciar reclamanta a solicitat în

temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 să se constate caracterul

politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 218 din 26 iunie

1980 de către Tribunalul Militar Cluj în baza căruia soțul reclamantei a fost

condamnat la doi ani și șase luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

neprezentare la încorporare.

Instanța fondului a respins acțiunea, iar soluția

pronunțată a fost păstrată prin respingerea apelului exercitat de reclamantă.

În recurs, nemulțumirile recurentei vizează aplicarea

greșită a Deciziei în Interesul Legii nr. 33/2009, susținând constant, că,

dispozițiile acestei decizii sunt aplicabile Decretului-lege nr. 118/1990 și,

greșit au fost extinse și altor legi și anume Legea nr. 221/2009 care

constituie temeiul de drept al speței supusă analizei.

Contrar acestor susțineri, prin evocarea

considerentelor deciziei în interesul legii arătate, s-a reținut calificarea

naturii infracțiunii de refuz de încorporare pe motiv de conștiință religioasă,

respectiv, a condamnării dispusă pentru această infracțiune, în condițiile în

care Legea nr. 221/2009, nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de

natură politică și s-a făcut aplicarea principiului conform căruia în situații

identice și soluția trebuie să fie identică.

Refuzul satisfacerii stagiului miliar obligatoriu

afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de natura regimului politic

și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență sau de constatare a

legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere a serviciului miliar subzistă

față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive

religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii acesteia nu este

aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului suveran al unui

stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații impuse de lege, regăsindu-se de altfel și în

legislația statelor comunitare.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul

acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice, că și ceea ce s-a

urmărit nu a fost protejarea de numite fapte a regimului politic existent la

acea dată, iar în absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei

infracțiuni cu caracter politic și pe cale de consecință a unei condamnări cu

un asemenea caracter.

Condamnarea pentru refuzul la incorporare nu poate fi

înțeles nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, cum eronat

susține reclamantul, întrucât nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult

religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, care

privește organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar,

iar practica comunitară în materie a stabilit că, art. 9 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3

lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul miliar obligatoriu din

motive de conștiință.

Așadar, susținerile recurentului fiind nefondate,

Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta G.L.E. împotriva

deciziei civile nr. 227 A din 17 iunie 2010 Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 mai 2011.