ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6834/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 11 ianuarie 2010, cu nr. 297/117/2010, pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul M.M. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate caracterul politic al condamnării sale la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzute de art. 354 alin. (2) C. pen., pedeapsă aplicată prin Sentința penală nr. 40 din 17 martie 1983 a Tribunalului Militar Cluj; să oblige pârâtul la plata sumei în valoare de 45.000 euro, în echivalent lei, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare; cu plata cheltuielilor de judecată determinate în proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 363 din 20 aprilie 2010, Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantului M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a stabilit, în esență, faptul că reclamantul M.M. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 40 din 17 martie 1983 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă, la 3 de ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, în temeiul art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare, săvârșită prin refuzul inculpatului de a fi încorporat, întrucât face parte din cultul „M.I.”, credință care îl împiedică să îndeplinească obligațiile militare.

Condamnarea suportată de reclamant nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, care enumeră infracțiunile săvârșite din motive politice. Tribunalul a arătat că refuzul de a primi arma datorită convingerilor religioase nu echivalează cu oponența împotriva principiilor statului comunist totalitar. În raport cu toate aceste criterii de apreciere, tribunalul a respins acțiunea reclamantului, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009. Împotriva Sentinței civile nr. 363 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj a declarat apel, în termenul legal, reclamantul M.M., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința admiterii acțiunii, întrucât: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă instanței de judecată îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor, în baza probelor administrate.

Reclamantul-apelant a arătat faptul că din cauza apartenenței sale la cultul religios „M.I.” a fost urmărit și cercetat de către organele de securitate, autoritățile din acea perioadă considerând că această organizație, urmărea schimbarea ordinii sociale existente în stat, precum și faptul că se făcea propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă care la acea dată era prevăzută și sancționată de art. 166 C. pen. Verificând hotărârea atacată, în limitele devoluțiunii stabilite prin declarația de apel a pârâtului, Curtea a apreciat că apelul este nefondat. Examinarea prevederile legale ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și ale art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, precum și a aceleia cu valoare de principiu cuprinsă în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, conform căreia „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 19845 - 22 decembrie 1983, pentru fapte (...) care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945”, trimite la concluzia că pentru a se putea socoti că o condamnare are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 este necesar ca aceasta să fi fost dispusă pentru fapte care, neechivoc, aveau semnificația opoziției față de regimul comunist.

Astfel fiind, s-a reținut că o condamnare precum aceea suferită de către reclamant, anume pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prin refuzul preluării armamentului și a depunerii jurământului militar, nu poate fi considerată ca având caracter politic în sensul celor ce preced, căci fapta penală săvârșită a fost justificată de credința religioasă pe fondul apartenenței la cultul religios „M.I.” a reclamantului, fără a semnifica însă opoziție față de regimul comunist totalitar înțeles ca sistem politico-statal. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată.

În baza prevederilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul reclamantului ca nefondat. Împotriva Deciziei civile nr. 240/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamantul M.M. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Se susține că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii fiind incident art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. Se conchide că, atât instanța de fond cât și cea de au soluționat cauza având în vedere strict dispozițiile Deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretul-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009.

Se mai susține că ambele instanțe ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009 sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretul-Lege nr. 118/1990.

Se conchide de către recurent că, fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 și urm. C. proc. civ. și Legea nr. 221/2009. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 2 alin. (1) O.U.G. nr. 214/1999, și art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009. În mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevăd că, alături de cele expres prevăzute în art. 2 alin. (1) constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 prevăd că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile ce au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Așa cum a reținut și instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Este adevărat că această decizie în interesul legii are în vedere aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, iar nu a Legii nr. 221/2009, dar nu este mai puțin adevărat că prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat cu putere obligatorie că acele condamnări pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu au caracter politic, constituind condamnări de drept comun, motiv pentru care, persoanele care au suferit astfel de condamnări nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Ceea ce a reținut instanța invocând decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă M.I.), în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația-premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, așa cum corect au reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist. Astfel, motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant privind greșita apreciere și reținere a caracterului politic al condamnării nu se justifică.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant și în baza art. 312 C. proc. civ. și va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva Deciziei civile nr. 240 A din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.