ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3076/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3076/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față,constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 156 din 27 ianuarie 2010,

Tribunalul Harghita a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.M.,

a constatat caracterul politic al condamnării penale a acestuia la pedeapsa de

3 ani închisoare, prin sentința penală nr. 253 din 5 martie 1979 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să plătească, pe seama reclamantului, suma de 10.000 euro sau

echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 2.740 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

253 din data de 5 martie 1979, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea

prevăzută de art. 354 C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, din motivul

că nu s-a prezentat la unitatea militară la care a fost repartizat.

S-a reținut, în fapt,

că reclamantul nu s-a prezentat la U.M. la care C.M.J. Harghita l-a repartizat

pentru satisfacerea serviciului militar. A invocat că este adeptul credinței „M.I.”

și a refuzat să îndeplinească serviciul militar.

Potrivit art. 354 alin.

(1) C. pen. (în vigoare la data condamnării) „neprezentarea la încorporare sau

concentrare în termen de 3 zile de la încunoștințare, iar dacă termenul de

prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui

chemat de autoritatea militară”, constituie infracțiunea de neprezentare la

încorporare sau concentrare și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Reclamantul susține

că infracțiunea reținută în sarcina lui trebuie considerată ca fiind o

infracțiune politică, întrucât a fost judecat de o instanță militară, deși, la

data condamnării, era civil, iar această faptă, raportat la anul comiterii și a

regimului comunist sub imperiul căruia a fost comisă, are un vădit caracter

politic, interpretarea fiind aceea că ar fi atentat la puterea de apărare a

țării.

În raport de

apărările invocate de reclamant, urmează a se avea în vedere că normele

constituționale în vigoare, în aceea perioadă, prevedeau libertatea religioasă,

statuând, în art. 30 alin. (2), că „Oricine este liber să împărtășească sau nu

o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este

garantată.” Cu toate acestea, potrivit art. 40 din Constituția din anul 1965,

în vigoare la data condamnării reclamantului, efectuarea stagiului militar era

obligatorie. Aceasta constituia o îndatorire fundamentală a cetățenilor R.S.R.,

aspect ce rezultă și din prevederile Legii nr. 14/1972 până la data abrogării

prin Legea nr. 46/1996.

Prin aceste

dispoziții legale a fost încălcat dreptul persoanei de a-și alege religia, în

contextul în care România, prin Decretul nr. 212/1974, a ratificat Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice, care garanta,

printre altele, și libertatea religioasă.

În virtutea

dispozițiilor art. 18 pct. 3 din Pact, trebuia ca, prin legislația internă, să

se asigure respectarea atât a libertății religioase, cât și a manifestării

convingerii religioase, restricțiile și îngrădirile putând fi admisibile numai

în măsura în care asemenea măsuri ar fi fost necesare pentru ocrotirea

securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și

drepturilor fundamentale ale altora.

Din cele ce preced,

rezultă că satisfacerea stagiului militar nu intra în categoria acestor

derogări, ca atare, nu se impunea a fi aplicată nici o restricție asupra

dreptului sau libertății de religie, asemenea măsuri nefiind necesare într-o

societate democratică.

Constituția din 1965

garanta, ca și drept fundamental, libertatea conștiinței, însă, în regimul

comunist, acest drept a rămas la nivelul de declarație, fără să fie garantat în

mod real.

Garantând libertatea

de conștiință, statul trebuia să găsească forme în care persoanele aparținând

diferitelor culte religioase să își exercite, în mod liber, această convingere,

iar obligația de a efectua stagiul militar să fie, astfel, exercitat prin forme

alternative, încât să nu contravină convingerilor religioase.

Cu toate acestea,

dacă se are în vedere scopul legii penale, așa cum acesta era prevăzut în art. 1

C. pen. adoptat în anul 1968 (în vigoare la data condamnării), acesta era în

sensul de a apăra împotriva infracțiunilor, R.S.R, suveranitatea, independența

și unitatea statului, proprietatea socialistă, persoana și drepturile acesteia,

precum și întreaga ordine de drept; se poate deduce că legiuitorul din acea

vreme a acționat mai mult sau mai puțin voalat pentru apărarea securității

orânduirii statului socialist.

Privind din acest

punct de vedere, se poate considera, într-adevăr, că infracțiunea prevăzută la art.

354 C. pen. viza apărarea unor valori care aveau încărcătură politică. Aceste

valori, în opinia legiuitorului socialist, au fost nesocotite de reclamant din

convingeri religioase. Infracțiunea respectivă ar putea fi considerată, în

aparență, o infracțiune de drept comun, dar, în realitate, condamnarea are un

vădit caracter politic. Urmarea neprezentării celui chemat la încorporare, în

termenul stabilit, la unitatea militară, în definirea conținutului constitutiv,

din punct de vedere al laturii obiective a infracțiunii, a fost aceea că s-a

creat o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a țării.

În contextul existent

în acel moment, prin sentința de condamnare, s-a încălcat libertatea de gândire

și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de

lege, fiind, astfel, încălcat un drept fundamental al reclamantului,

reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și

care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de

lege.

Infracțiunea pentru

care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice,

deoarece i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu

mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului

politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă, în România.

Astfel, infracțiunea

a devenit politică, deoarece, în vechiul regim, nu exista posibilitatea

executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin

apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință,

refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite sa suporte

rigorile legii penale, rezultate din acest refuz.

Din această

perspectivă, se poate considera că, în fapt, condamnarea reclamantului are un

substrat politic, drept urmare, infracțiunea pentru care a fost condamnat are

un caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni

săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

În privința

despăgubirilor solicitate de reclamant, Tribunalul a reținut următoarele:

Pentru condamnarea cu

executare la locul de deținere, reclamantul a solicitat, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro, echivalent în lei.

În acest context,

urmează a se avea în vedere actul „Fișa de evidență a deținutului”, din care

rezultă că reclamantul a fost încarcerat la data de 2 septembrie 1979 și a fost

liberat la data de 19 iulie 1980.

În dovedirea acestor

pretenții a fost administrată proba testimonială.

Față de declarațiile

martorilor, ținând cont de impactul social pe care l-a resimțit reclamantul

prin expunerea lui la disprețul public în urma condamnării, luând în

considerare caracterul, gravitatea și întindere suferințelor psihice sau fizice

cauzate lui, precum și de necesitatea asigurării proporționalității între

acordarea despăgubirilor, gradul în care reputația reclamantului a fost lezată

și măsura în care această compensare poate aduce satisfacție echitabilă

persoanei vătămate, mărimea compensației pentru prejudiciu moral a fost

stabilită la suma de 10.000 Euro (echivalent în lei la data plății).

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, iar prin decizia civilă nr. 47/ A

din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul pârâtului, a

schimbat, în parte, hotărârea atacată și a redus cuantumul despăgubirilor de la

10.000 euro la 1.700 euro, menținând restul dispozițiilor hotărârii.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Apelul este întemeiat

numai în ceea ce privește daunele solicitate de reclamant.

Acțiunea formulată de

reclamantul M.M. a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Instanța de fond a

analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale

invocate prin acțiune.

Potrivit temeiului de

drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura

infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de

legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Astfel fiind, alături

de argumentele reținute de instanța de fond, Curtea a constatat că, potrivit art.

1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic

condamnarea pronunțată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999.

Această concluzie se

desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunță în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală

dacă, prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.”

Intenția

legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând

din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există

o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare

efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și

astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru

reabilitarea de drept.

Prin urmare, există o

categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș (…) regimului totalitar

comunist sau care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării

unor drepturi fundamentale, ce au fost considerate amenințări la adresa

sistemului totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație

morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”.

În aceeași expunere

de motive s-a mai apreciat că recunoașterea calității de luptător în rezistența

anticomunistă nu este satisfăcătoare.

Schimbările

preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere,

potrivit expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor

consecințelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv

presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor

condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni,

infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții

regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care

condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat în

fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a

prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată,

a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic.”

Un alt argument

rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, potrivit căruia

„constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au

avut drept scop: (…) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice,

economice sociale și culturale.”

Infracțiunea

săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoașterea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de

a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a

reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința

încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci,

în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărarea a

României. Această apreciere teoretică și practică, raportat la elementele

constitutive ale infracțiunii, nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată

a libertății religioase.

Mai trebuie subliniat

faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care

persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele

de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

În fine, Curtea a

constatat că, prin adresa 121951/2009, Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă a apreciat caracterul politic al

hotărârilor judecătorești prin care se menționează expres că persoanele

condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau

nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase, ca formă de

protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și practica

în mod liber credința sau religia și a decis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999.

Având în vedere cele

de mai sus, instanța de apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite toate

cerințele legale pentru recunoașterea caracterului politic al condamnării,

astfel cum reclamantul a solicitat prin acțiune.

Cu referire la

daunele morale solicitate și cuantumul acestora acordat de instanța de fond,

Curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurarea că recunoașterea

caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv,

cel puțin parțial, prejudiciul moral suferit. Injustețea unor măsuri represive,

suferințele cauzate celor vizați de acestea nu pot avea aceeași unitate de

măsură.

Aceasta este,

probabil, și rațiunea pentru care legiuitorul nu a stabilit criterii de apreciere

a prejudiciului.

În aceste condiții,

instanța a utilizat un criteriu judiciar, a redus cuantumul despăgubirilor

acordat de prima instanță la 1.700 euro și l-a stabilit prin raportare la

pedeapsa efectiv executată, de un an și 5 luni închisoare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.M., solicitând admiterea căii de atac

și casarea, în parte, a deciziei recurate.

A susținut că decizia

Curții de Apel este netemeinică sub aspectul cuantumului despăgubirilor

acordate, în sensul scăderii valorii prejudiciului moral de la 10.000 la 1.700

euro, fără să cuprindă motivele pe care instanța de apel le-a avut în vedere.

În dosar a depus

întâmpinare intimatul pârât, solicitând respingerea recursului, deoarece

condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter

politic; suma de bani acordată nu a fost dovedită și nu s-a ținut seama, în

stabilirea cuantumului, de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Ulterior, intimatul

pârât a precizat întâmpinarea, arătând că, prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a declarat neconstituționalitatea

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010 a aceleiași curți, s-a statuat

neconstituționalitatea prevederilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010.

În concluzie, în

acest moment, aplicarea dispozițiilor declarate neconstituționale este

suspendată și nu există temei legal pentru soluționarea favorabilă a cererii de

acordare a despăgubirilor morale, impunându-se respingerea acestui capăt de

acțiune.

La termenul de

astăzi, 1 aprilie 2011, reprezentanta intimatului pârât a invocat și decizia în

interesul Legii nr. 32/2009, conform căreia persoanele condamnate definitiv

pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334

și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de

drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Analizând decizia

atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în

raport de apărările formulate de intimatul pârât în scris și cu ocazia

concluziilor orale, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

precizat că, în absența recursului declarat de pârât împotriva hotărârii

instanței de apel, recurentului reclamant nu i se poate face, în propria cale

de atac, o situație mai grea decât cea avută potrivit deciziei recurate; prin

urmare, nu i se poate înlătura dreptul la daune morale și nici nu se poate

reduce cuantumul acestora, astfel cum a fost stabilit de către Curtea de Apel.

Potrivit principiului

„non reformatio in pejus” – „nereformarea în rău”, hotărârea judecătorească

atacată nu poate fi reformată decât în favoarea părții care exercită calea de

atac și nu în defavoarea ei.

Principiul este pe

deplin aplicabil și în recurs, conform art. 316 cu referire la art. 296 teza a

II-a C. proc. civ., și are rolul de a înlătura temerea părților de a exercita

calea de atac, deoarece, în absența lui, chiar dacă hotărârea ar fi nelegală

sau netemeinică, existând riscul, pentru părți, de a pierde și ceea ce au

obținut în fazele procesuale anterioare, acestea, deși interesate să modifice

hotărârea respectivă, ar fi prea puțin dispuse să-și agraveze situația atacând

acea hotărâre.

Principiul operează

în mod efectiv când doar o parte a atacat hotărârea, ceea ce este cazul în

speță, reclamantul fiind singurul care a exercitat un astfel de demers

împotriva deciziei pronunțate de Curte.

Cu toate acestea,

apărările intimatului pârât formulate în scris și cu ocazia concluziilor orale,

în legătură cu cele două decizii ale Curții Constituționale și cu cea

pronunțată în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu sunt

lipsite de efecte în soluționarea recursului și, ca atare, vor fi analizate în

cele ce urmează.

Din perspectiva

principiului în discuție, cum s-a arătat, reclamantul nu poate pierde, în

propriul recurs, ceea ce a obținut deja prin decizia recurată.

Pe de altă parte, în

cazul în care apărările formulate de intimat sunt întemeiate, și, în

consecință, recurentul nu ar fi putut obține, în fazele procesuale anterioare,

o soluție favorabilă, astfel cum este și ipoteza de față pentru argumentele ce

se vor arăta în cele ce urmează, această parte nu poate câștiga, urmare a

recursului declarat, modificarea hotărârii instanței de apel în sensul dorit de

ea.

În esență, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în apărare, că, urmare a

pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu ar mai exista

temei juridic pentru acțiunea în daune morale formulată în condițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009; a invocat și decizia nr. 1354 a

contenciosului constituțional, fără să facă, însă, vreo referire concretă la

relevanța acestei hotărâri pentru cauza de față; a mai menționat și decizia în

interesul Legii nr. 32/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

importantă în ceea ce privește stabilirea naturii condamnării pentru

infracțiuni ca cea pentru care a fost condamnat reclamantul, cu consecințe

asupra incidenței actului normativ în discuție în litigiul de față.

Dintre toate cele

trei chestiuni, Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, problema

consecințelor produse de decizia în interesul legii sus-menționată asupra

soluționării litigiului de față, deoarece, doar în măsura în care se reține că

natura condamnării suferite de reclamant este politică, mai prezintă utilitate

a se verifica dacă, în prezent, pentru o astfel de condamnare, Legea nr. 221/2009

mai poate servi ca fundament al pretențiilor deduse judecății, în urma

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ,

prin decizia nr. 1358/2010.

Conform art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea

cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare”.

Instanța este cea

care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în

condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege.

Prin decizia

pronunțată în interesul Legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în

interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că:

„Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice”.

În considerentele

aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „M.I.”,

că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate – cele

prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. – nu au caracter politic în sensul

Decretului-lege nr. 118/1990”.

S-a reținut că

problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul

legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare

sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință

religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste

infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca

având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat

că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace

de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui

stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a

legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același

timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).

Prin urmare,

condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de

norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a

stagiului militar.

Înalta Curte a făcut

referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în

legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9

din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost

recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau,

de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de

conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale

(Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A.

c/a Elveției, 9 mai 1984).

Deși, în acea

perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare

juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a

satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor

state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a

Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de

îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de

apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.", a

concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (B. c/a

A., Hotărârea din 27 octombrie 2009).

În speță, se pune

aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de

încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la

Organizația Religioasă „M.I.”), în condițiile în care, la fel ca și în situația

Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009)

nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de

rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în

realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei

instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în

sensul că infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu are natură politică și

nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Pe de altă parte, nu

se poate face abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat

problema de drept în discuție, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul

că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva

aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Aceasta deoarece

argumentele avute în vedere la pronunțarea deciziei nr. 32/2009 au relevanță și

în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art.

2 alin. (1) din Ordonanță.

Cu alte cuvinte, nu

se poate susține, astfel cum a procedat Curtea de Apel, cu ignorarea deciziei

în interesul legii sus-menționate, că, condamnarea reclamantului pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. pen. are caracter politic

deoarece, prin fapta comisă, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute

în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage

incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și i-ar conferi reclamantului

dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a).

Cum s-a menționat în

precedent, Înalta Curte a arătat, în decizia pronunțată în interesul legii, că

„Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la

încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care

ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în

același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului

militar (art. 40)”.

Or, această

interpretare exclude concluzia Curții de Apel în sensul că, prin fapta

săvârșită de reclamant, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, mai precis afirmarea și recunoașterea

dreptului la exercițiul liber al cultului religios.

În consecință, pentru

considerentele arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost

condamnat reclamantul, prin decizia penală nr. 253 din 5 martie 1979, prevăzută

de art. 354 C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit

un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea o

asemenea natură.

Ca atare, art. 1 alin.

(3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în

speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății

Față de constatarea

instanței în sensul de mai sus, nu mai prezintă relevanță, în soluționarea

cauzei, deciziile pronunțate de către instanța de contencios constituțional,

invocate de intimatul pârât, astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte,

în cadrul recursului de față.

Revenind la

principiul non reformatio in pejus, deși, pentru considerentele arătate în

precedent, acțiunea formulată de reclamant ar fi trebuit să fie respinsă,

condamnarea suferită de el neavând caracter politic, în absența exercitării

recursului de către intimatul pârât sau de Parchet, recurentului reclamant nu i

se poate face o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce înseamnă că

decizia atacată nu poate fi reformată în defavoarea lui.

Pe de altă parte, cum

deja s-a arătat, recurentul reclamant nu poate obține modificarea deciziei nici

în favoarea sa, ceea ce înseamnă că recursul este nefondat, indiferent de

criticile formulate.

Așadar, Înalta Curte

nu va mai analiza aceste critici, urmând a dispune, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat, ca o consecință a

înlăturării incidenței Legii nr. 221/2009, dar în limitele aplicării

principiului „neagravării situației în propria cale de atac”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 47/ A

din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 aprilie 2011.