ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3076/2011

Asupra cauzei civile de față,constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 156 din 27 ianuarie 2010, Tribunalul Harghita a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.M., a constatat caracterul politic al condamnării penale a acestuia la pedeapsa de 3 ani închisoare, prin sentința penală nr. 253 din 5 martie 1979 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare; a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească, pe seama reclamantului, suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.740 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 253 din data de 5 martie 1979, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen., la o pedeapsă de 3 ani închisoare, din motivul că nu s-a prezentat la unitatea militară la care a fost repartizat. S-a reținut, în fapt, că reclamantul nu s-a prezentat la U.M. la care C.M.J. Harghita l-a repartizat pentru satisfacerea serviciului militar. A invocat că este adeptul credinței „M.I.” și a refuzat să îndeplinească serviciul militar. Potrivit art. 354 alin. (1) C. pen. (în vigoare la data condamnării) „neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoștințare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea militară”, constituie infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Reclamantul susține că infracțiunea reținută în sarcina lui trebuie considerată ca fiind o infracțiune politică, întrucât a fost judecat de o instanță militară, deși, la data condamnării, era civil, iar această faptă, raportat la anul comiterii și a regimului comunist sub imperiul căruia a fost comisă, are un vădit caracter politic, interpretarea fiind aceea că ar fi atentat la puterea de apărare a țării. În raport de apărările invocate de reclamant, urmează a se avea în vedere că normele constituționale în vigoare, în aceea perioadă, prevedeau libertatea religioasă, statuând, în art. 30 alin. (2), că „Oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea exercitării cultului religios este garantată.” Cu toate acestea, potrivit art. 40 din Constituția din anul 1965, în vigoare la data condamnării reclamantului, efectuarea stagiului militar era obligatorie.

Aceasta constituia o îndatorire fundamentală a cetățenilor R.S.R., aspect ce rezultă și din prevederile Legii nr. 14/1972 până la data abrogării prin Legea nr. 46/1996. Prin aceste dispoziții legale a fost încălcat dreptul persoanei de a-și alege religia, în contextul în care România, prin Decretul nr. 212/1974, a ratificat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care garanta, printre altele, și libertatea religioasă. În virtutea dispozițiilor art. 18 pct. 3 din Pact, trebuia ca, prin legislația internă, să se asigure respectarea atât a libertății religioase, cât și a manifestării convingerii religioase, restricțiile și îngrădirile putând fi admisibile numai în măsura în care asemenea măsuri ar fi fost necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.

Din cele ce preced, rezultă că satisfacerea stagiului militar nu intra în categoria acestor derogări, ca atare, nu se impunea a fi aplicată nici o restricție asupra dreptului sau libertății de religie, asemenea măsuri nefiind necesare într-o societate democratică. Constituția din 1965 garanta, ca și drept fundamental, libertatea conștiinței, însă, în regimul comunist, acest drept a rămas la nivelul de declarație, fără să fie garantat în mod real. Garantând libertatea de conștiință, statul trebuia să găsească forme în care persoanele aparținând diferitelor culte religioase să își exercite, în mod liber, această convingere, iar obligația de a efectua stagiul militar să fie, astfel, exercitat prin forme alternative, încât să nu contravină convingerilor religioase.

Cu toate acestea, dacă se are în vedere scopul legii penale, așa cum acesta era prevăzut în art. 1 C. pen. adoptat în anul 1968 (în vigoare la data condamnării), acesta era în sensul de a apăra împotriva infracțiunilor, R.S.R, suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea socialistă, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept; se poate deduce că legiuitorul din acea vreme a acționat mai mult sau mai puțin voalat pentru apărarea securității orânduirii statului socialist. Privind din acest punct de vedere, se poate considera, într-adevăr, că infracțiunea prevăzută la art. 354 C. pen. viza apărarea unor valori care aveau încărcătură politică. Aceste valori, în opinia legiuitorului socialist, au fost nesocotite de reclamant din convingeri religioase.

Infracțiunea respectivă ar putea fi considerată, în aparență, o infracțiune de drept comun, dar, în realitate, condamnarea are un vădit caracter politic. Urmarea neprezentării celui chemat la încorporare, în termenul stabilit, la unitatea militară, în definirea conținutului constitutiv, din punct de vedere al laturii obiective a infracțiunii, a fost aceea că s-a creat o stare de pericol pentru capacitatea de apărare a țării. În contextul existent în acel moment, prin sentința de condamnare, s-a încălcat libertatea de gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de lege, fiind, astfel, încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege.

Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă, în România. Astfel, infracțiunea a devenit politică, deoarece, în vechiul regim, nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință, refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite sa suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz. Din această perspectivă, se poate considera că, în fapt, condamnarea reclamantului are un substrat politic, drept urmare, infracțiunea pentru care a fost condamnat are un caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. În privința despăgubirilor solicitate de reclamant, Tribunalul a reținut următoarele: Pentru condamnarea cu executare la locul de deținere, reclamantul a solicitat, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, suma de 40.000 euro, echivalent în lei. În acest context, urmează a se avea în vedere actul „Fișa de evidență a deținutului”, din care rezultă că reclamantul a fost încarcerat la data de 2 septembrie 1979 și a fost liberat la data de 19 iulie 1980. În dovedirea acestor pretenții a fost administrată proba testimonială.

Față de declarațiile martorilor, ținând cont de impactul social pe care l-a resimțit reclamantul prin expunerea lui la disprețul public în urma condamnării, luând în considerare caracterul, gravitatea și întindere suferințelor psihice sau fizice cauzate lui, precum și de necesitatea asigurării proporționalității între acordarea despăgubirilor, gradul în care reputația reclamantului a fost lezată și măsura în care această compensare poate aduce satisfacție echitabilă persoanei vătămate, mărimea compensației pentru prejudiciu moral a fost stabilită la suma de 10.000 Euro (echivalent în lei la data plății).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, iar prin decizia civilă nr. 47/ A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, hotărârea atacată și a redus cuantumul despăgubirilor de la 10.000 euro la 1.700 euro, menținând restul dispozițiilor hotărârii. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Apelul este întemeiat numai în ceea ce privește daunele solicitate de reclamant. Acțiunea formulată de reclamantul M.M. a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Instanța de fond a analizat temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Astfel fiind, alături de argumentele reținute de instanța de fond, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunță în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.” Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică își produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare, există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș (…) regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta, ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale, ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”. În aceeași expunere de motive s-a mai apreciat că recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă nu este satisfăcătoare. Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic.

Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat în fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecată, a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic.” Un alt argument rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, potrivit căruia „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: (…) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale.” Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărarea a României.

Această apreciere teoretică și practică, raportat la elementele constitutive ale infracțiunii, nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

În fine, Curtea a constatat că, prin adresa 121951/2009, Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a apreciat caracterul politic al hotărârilor judecătorești prin care se menționează expres că persoanele condamnate nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau nu s-au suspus ordinelor superiorilor din motive religioase, ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și practica în mod liber credința sau religia și a decis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999. Având în vedere cele de mai sus, instanța de apel a considerat că, în cauză, sunt întrunite toate cerințele legale pentru recunoașterea caracterului politic al condamnării, astfel cum reclamantul a solicitat prin acțiune.

Cu referire la daunele morale solicitate și cuantumul acestora acordat de instanța de fond, Curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurarea că recunoașterea caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv, cel puțin parțial, prejudiciul moral suferit. Injustețea unor măsuri represive, suferințele cauzate celor vizați de acestea nu pot avea aceeași unitate de măsură. Aceasta este, probabil, și rațiunea pentru care legiuitorul nu a stabilit criterii de apreciere a prejudiciului. În aceste condiții, instanța a utilizat un criteriu judiciar, a redus cuantumul despăgubirilor acordat de prima instanță la 1.700 euro și l-a stabilit prin raportare la pedeapsa efectiv executată, de un an și 5 luni închisoare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.M., solicitând admiterea căii de atac și casarea, în parte, a deciziei recurate. A susținut că decizia Curții de Apel este netemeinică sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul scăderii valorii prejudiciului moral de la 10.000 la 1.700 euro, fără să cuprindă motivele pe care instanța de apel le-a avut în vedere. În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât, solicitând respingerea recursului, deoarece condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic; suma de bani acordată nu a fost dovedită și nu s-a ținut seama, în stabilirea cuantumului, de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Ulterior, intimatul pârât a precizat întâmpinarea, arătând că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, s-a declarat neconstituționalitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a aceleiași curți, s-a statuat neconstituționalitatea prevederilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010. În concluzie, în acest moment, aplicarea dispozițiilor declarate neconstituționale este suspendată și nu există temei legal pentru soluționarea favorabilă a cererii de acordare a despăgubirilor morale, impunându-se respingerea acestui capăt de acțiune.

La termenul de astăzi, 1 aprilie 2011, reprezentanta intimatului pârât a invocat și decizia în interesul Legii nr. 32/2009, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Analizând decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și în raport de apărările formulate de intimatul pârât în scris și cu ocazia concluziilor orale, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie precizat că, în absența recursului declarat de pârât împotriva hotărârii instanței de apel, recurentului reclamant nu i se poate face, în propria cale de atac, o situație mai grea decât cea avută potrivit deciziei recurate; prin urmare, nu i se poate înlătura dreptul la daune morale și nici nu se poate reduce cuantumul acestora, astfel cum a fost stabilit de către Curtea de Apel. Potrivit principiului „non reformatio in pejus” – „nereformarea în rău”, hotărârea judecătorească atacată nu poate fi reformată decât în favoarea părții care exercită calea de atac și nu în defavoarea ei.

Principiul este pe deplin aplicabil și în recurs, conform art. 316 cu referire la art. 296 teza a II-a C. proc. civ., și are rolul de a înlătura temerea părților de a exercita calea de atac, deoarece, în absența lui, chiar dacă hotărârea ar fi nelegală sau netemeinică, existând riscul, pentru părți, de a pierde și ceea ce au obținut în fazele procesuale anterioare, acestea, deși interesate să modifice hotărârea respectivă, ar fi prea puțin dispuse să-și agraveze situația atacând acea hotărâre. Principiul operează în mod efectiv când doar o parte a atacat hotărârea, ceea ce este cazul în speță, reclamantul fiind singurul care a exercitat un astfel de demers împotriva deciziei pronunțate de Curte.

Cu toate acestea, apărările intimatului pârât formulate în scris și cu ocazia concluziilor orale, în legătură cu cele două decizii ale Curții Constituționale și cu cea pronunțată în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu sunt lipsite de efecte în soluționarea recursului și, ca atare, vor fi analizate în cele ce urmează. Din perspectiva principiului în discuție, cum s-a arătat, reclamantul nu poate pierde, în propriul recurs, ceea ce a obținut deja prin decizia recurată. Pe de altă parte, în cazul în care apărările formulate de intimat sunt întemeiate, și, în consecință, recurentul nu ar fi putut obține, în fazele procesuale anterioare, o soluție favorabilă, astfel cum este și ipoteza de față pentru argumentele ce se vor arăta în cele ce urmează, această parte nu poate câștiga, urmare a recursului declarat, modificarea hotărârii instanței de apel în sensul dorit de ea.

În esență, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în apărare, că, urmare a pronunțării deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu ar mai exista temei juridic pentru acțiunea în daune morale formulată în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009; a invocat și decizia nr. 1354 a contenciosului constituțional, fără să facă, însă, vreo referire concretă la relevanța acestei hotărâri pentru cauza de față; a mai menționat și decizia în interesul Legii nr. 32/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, importantă în ceea ce privește stabilirea naturii condamnării pentru infracțiuni ca cea pentru care a fost condamnat reclamantul, cu consecințe asupra incidenței actului normativ în discuție în litigiul de față.

Dintre toate cele trei chestiuni, Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, problema consecințelor produse de decizia în interesul legii sus-menționată asupra soluționării litigiului de față, deoarece, doar în măsura în care se reține că natura condamnării suferite de reclamant este politică, mai prezintă utilitate a se verifica dacă, în prezent, pentru o astfel de condamnare, Legea nr. 221/2009 mai poate servi ca fundament al pretențiilor deduse judecății, în urma declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ, prin decizia nr. 1358/2010.

Conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, temei juridic invocat de reclamant în susținerea cererii de constatare a caracterului politic al condamnării sale, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Instanța este cea care constată caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3), în condițiile prevăzute la art. 4 din aceeași lege. Prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 32/2009, în urma admiterii recursului în interesului legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, că: „Persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice”.

În considerentele aceste decizii s-a arătat, cu referire specială la Organizația Religioasă „M.I.”, că „condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate – cele prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. – nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990”. S-a reținut că problema de drept care se cere a fi soluționată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Înalta Curte a arătat că ocrotirea valorilor legate de capacitatea de apărare a țării, prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință a legii, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Înalta Curte a făcut referire, în cuprinsul deciziei, și la poziția instituțiilor europene în legătură cu problema în discuție.

Astfel, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau, de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Deși, în acea perioadă, statul român nu era parte la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (B. c/a A., Hotărârea din 27 octombrie 2009). În speță, se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă „M.I.”), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia prezentei instanțe nu poate fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite, în sensul că infracțiunea prevăzută de art. 354 C. pen. nu are natură politică și nici condamnarea dispusă pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de modalitatea în care Înalta Curte a dezlegat problema de drept în discuție, prin decizia nr. 32/2009, determinat de faptul că examinarea recursului în interesul legii s-a realizat din perspectiva aplicării art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, iar nu a art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Aceasta deoarece argumentele avute în vedere la pronunțarea deciziei nr. 32/2009 au relevanță și în stabilirea naturii condamnării prin raportare la scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din Ordonanță. Cu alte cuvinte, nu se poate susține, astfel cum a procedat Curtea de Apel, cu ignorarea deciziei în interesul legii sus-menționate, că, condamnarea reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 C. pen. are caracter politic deoarece, prin fapta comisă, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce, mai departe, ar atrage incidența art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și i-ar conferi reclamantului dreptul la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a). Cum s-a menționat în precedent, Înalta Curte a arătat, în decizia pronunțată în interesul legii, că „Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40)”.

Or, această interpretare exclude concluzia Curții de Apel în sensul că, prin fapta săvârșită de reclamant, acesta a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, mai precis afirmarea și recunoașterea dreptului la exercițiul liber al cultului religios. În consecință, pentru considerentele arătate, nu se poate reține că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, prin decizia penală nr. 253 din 5 martie 1979, prevăzută de art. 354 C. pen., are natură politică sau că, prin comiterea ei, s-a urmărit un scop politic, astfel încât nici condamnarea pronunțată nu poate avea o asemenea natură.

Ca atare, art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt incidente în speță, neputând servi ca temei juridic al pretențiilor deduse judecății Față de constatarea instanței în sensul de mai sus, nu mai prezintă relevanță, în soluționarea cauzei, deciziile pronunțate de către instanța de contencios constituțional, invocate de intimatul pârât, astfel încât nu vor fi analizate de Înalta Curte, în cadrul recursului de față. Revenind la principiul non reformatio in pejus, deși, pentru considerentele arătate în precedent, acțiunea formulată de reclamant ar fi trebuit să fie respinsă, condamnarea suferită de el neavând caracter politic, în absența exercitării recursului de către intimatul pârât sau de Parchet, recurentului reclamant nu i se poate face o situație mai grea în propria cale de atac, ceea ce înseamnă că decizia atacată nu poate fi reformată în defavoarea lui.

Pe de altă parte, cum deja s-a arătat, recurentul reclamant nu poate obține modificarea deciziei nici în favoarea sa, ceea ce înseamnă că recursul este nefondat, indiferent de criticile formulate. Așadar, Înalta Curte nu va mai analiza aceste critici, urmând a dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea recursului, ca nefondat, ca o consecință a înlăturării incidenței Legii nr. 221/2009, dar în limitele aplicării principiului „neagravării situației în propria cale de atac”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 47/ A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 aprilie 2011.