ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7325/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2347 din 30 iunie 2010, Tribunalul Harghita a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.L.A., a constat caracterul politic al condamnării acestuia la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare prin Sentința penală nr. 157 din 06 septembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj pentru săvârșirea infracțiunii neprezentare la încorporare; a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească pe seama reclamantului suma de 12.000 euro în echivalent lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3), iar în sensul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în această perioadă poate solicita instanței obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În baza Sentinței penale nr. 157 din 06 septembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar de M.U.

Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, reglementată de art. 354 alin. (1) C. pen. Astfel cum rezultă din Fișa de evidență a deținutului nr. 64 din 29 august 1983, din pedeapsa la care a fost condamnat, reclamantul a executat în regim de detenție 1 an. Normele Constituționale în vigoare în aceea perioadă, prevedeau libertatea religioasă, statuând în art. 30 alin. (2) că oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă, iar libertatea exercitării cultului religios este garantată. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire si de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioada în România.

Condamnarea reclamantului are un substrat politic, drept urmare infracțiunea pentru care a fost condamnat are un caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care reglementează că „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.” Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 constituie infracțiuni săvârșite din motive politice acele infracțiuni care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Cu referire la despăgubirile solicitate de reclamant, instanța de fond a avut în vedere actele depuse la dosarul cauzei precum și probele testimoniale administrate și apreciind asupra probatoriului, instanța de fond a acordat reclamantului cu titlu de daune morale suma de 12.000 euro. Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Apelantul a susținut, în dezvoltarea motivelor de apel împrejurarea că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu are caracter politic în sensul legii, întrucât, deși Constituția garanta libertatea de conștiință religioasă aceeași lege fundamentală stabilea obligativitatea efectuării stagiului militar.

Condamnarea reclamantului nu a avut drept criteriu apartenența sa la un cult religios ci săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală iar problematica libertății religioase în contextul constituțional și legal nu trebuie legată indisolubil de regimul politic existent. Cu referire la daunele morale apelantul a apreciat ca fiind incidente în cauză prevederile O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Apelul a fost apreciat ca întemeiat numai în ceea ce privește daunele solicitate de reclamant, având în vedere următoarele considerente: Acțiunea formulată de reclamantul F.L.A. a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Astfel fiind, alături de argumentele reținute de instanța de fond, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru orice fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărarea a României. Această apreciere teoretică și practică, raportat la elementele constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Instanța de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite toate cerințele legale pentru recunoașterea caracterului politic al condamnării, astfel cum reclamantul a solicitat prin acțiune.

Cu referire la daunele morale solicitate și cuantumul acestora acordat de instanța de fond, Curtea a avut în vedere în primul rând împrejurarea că recunoașterea caracterului politic al condamnării este în măsură să acopere în plan subiectiv, cel puțin parțial, prejudiciul moral suferit. Apreciind asupra duratei și consecințelor condamnării, Curtea a procedat la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță de la suma de 12.000 euro la suma de 1.200 euro. Celelalte dispoziții din hotărârea atacată au fost menținute ca legale și temeinice. Împotriva Deciziei civile nr. 140 din 12 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 709/96/2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, au declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul F.L.A.

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a considerat decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală, având în vedere că s-au aplicat greșit dispozițiile legale incidente. Restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Prin instituirea obligației de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece legea nu prevedea nicio distincție pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze.

Se mai susține că, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Secțiile Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie conform prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Pe cale de consecință, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic, în sensul Decretului-lege nr. 118/1990, și al Legii nr. 221/2009. Recurentul F.L.A. a reținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate.

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - motiv reglementat de art. 304 art. 1 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea O.U.G. nr. 62/2010, diminuând cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de fond la suma de 12.000 euro, invocându-se în acest sens și Decizia Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010. Atunci când circumstanțele cauzei justifică acordarea unei reparații, aceasta trebuia să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut dreptul garantat de Legea nr. 221/2009 și protecția oferită de art. 5 din parag. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Instanța de fond a avut în vedere perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul și întreaga personalitate a acestuia, precum și consecințele în plan sentimental, afectiv și social. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 și urm. C. proc. civ. și Legea nr. 221/2009. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a județului Harghita este fondat pentru următoarele considerente: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză, instanțele de apel și cea de fond nu au interpretat în mod just dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constatând că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul are un caracter politic. Așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 32 din 16 noiembrie 2009, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice. Este adevărat că această decizie în interesul legii are în vedere aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu a Legii nr. 221/2009, dar nu este mai puțin adevărat că prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat cu putere obligatorie că acele condamnări pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu au caracter politic, constituind condamnări de drept comun, motiv pentru care, persoanele care au suferit astfel de condamnări nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Cum infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu se circumscrie cazurilor reglementate de art. 1 din Legea nr. 221/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurentul Statul Român, în baza art. 312 C. proc. civ., va casa decizia recurată și sentința Tribunalului Harghita și, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată.

Față de soluția de respingere a acțiunii reclamantului, criticile recurentului reclamant privind eronata cuantificare a daunelor morale acordate de instanța de apel nu pot fi primite, recursul reclamantului urmând a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Harghita împotriva Deciziei civile nr. 140A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel T'rgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Casează decizia atacată și Sentința civilă nr. 2347 din 30 iunie 2010 a Tribunalului Harghita, secția civilă și, rejudecând, respinge acțiunea. Respinge recursul declarat de reclamantul F.L.A. împotriva Deciziei civile nr. 140A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.