ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5875/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 222 din 12 martie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 214/117/2010,

a fost respinsă acțiunea civilă înaintată de reclamantul F.A., în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect obligarea

pârâtului la plata sumei de 500.000 euro (echivalent în RON) cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic în perioada

comunistă.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în

vedere, în esență, următoarele:

Prin sentința penală

nr. 337 din 09 iulie 1970 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost condamnat

la pedeapsa de 5 ani închisoare și interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru infracțiunea de neprezentare

încorporare, fiindu-i imputat faptul că în data de 25 iunie 1970, a refuzat să se

prezinte la unitatea militară la care a fost repartizat, motivând că este adept

al cultului religios M.L.I., credința sa împiedicându-l să îndeplinească orice obligație

de natură militară.

De asemenea, prin sentința

penală nr. 77 din 19 aprilie 1966 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul F.A.

a mai fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru aceeași infracțiune, constatându-se

starea acestuia de recidivă, potrivit art. 37 lit. a) C. pen.

Fapta pentru care reclamantul

a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1 din Legea

nr. 221/2009 și nici în cele ale art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 214/1999, nefiind

vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracțiunea săvârșită de reclamant

este una de drept comun ce vizează disciplina militară și implicit, capacitatea

de apărare a țării.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul F.A. iar prin decizia civilă nr. 239 din 17 septembrie

2010 a Curții de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele

motive:

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (ca prevedere legală invocată de către reclamant

în fundamentarea acțiunii sale), constituie condamnare cu caracter politic, alături

de acelea expres și limitativ enumerate prin alin. (2) al art. 1, și condamnarea

pronunțată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte

prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Conform prevederilor

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie

infracțiuni săvârșite

din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) militarea pentru democrație

și pluralism politic;

c) propaganda pentru răsturnarea

ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii

față de aceasta;

d) respectarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de

religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Examinarea tuturor acestor

prevederi legale, precum și a aceleia cu valoare de principiu cuprinsă în art. 1

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, conform căreia „constituie condamnare cu caracter

politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată

în perioada 06 martie 1984 - 22 decembrie 1983, pentru fapte (…) care au avut drept

scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945”, trimite la concluzia că pentru a se putea socoti că o condamnare are caracter politic în sensul

Legii nr. 221/2009 este necesar ca aceasta să fi fost dispusă pentru fapte care,

neechivoc, aveau semnificația opoziției față de regimul comunist.

O asemenea opoziție poate

fi constatată de către instanța de judecată, în sensul prevederilor art. 4

alin. (1) din Legea nr. 221/2009, numai sub condiția ca faptele ce au atras condamnarea

penală să fi fost săvârșite în considerarea cel puțin a unuia dintre scopurile arătate

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, sus-evocat.

Astfel fiind, instanța

de apel a reținut că o condamnare precum aceea suferită de către reclamant, anume

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare prin refuzul prezentării

acestuia la unitatea militară

,

nu

poate fi considerată ca având caracter politic în sensul celor ce preced, căci fapta

penală săvârșită a fost justificată de credința religioasă pe fondul apartenenței

la cultul religios M.L.I. a reclamantului, fără a semnifica însă opoziție față de

regimul comunist totalitar înțeles ca sistem politico-statal.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul F.A. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și pe cale de consecință modificarea hotărârii instanței de apel în sensul

admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Astfel, recurentul susține

că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, întrucât

refuzul de a primi arma în vederea satisfacerii serviciului militar a echivalat

practic cu o apreciere neechivocă la principiile statului comunist totalitar care

nu oferea alternativă la prestarea serviciului militar, fapta de neprezentare la

încorporare fiind practic împotrivirea față de regimul comunist.

Reclamantul mai învederează

că i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, iar instanța

a omis să se pronunțe cu privire la existența unui drept câștigat în urma pronunțării

unor hotărâri judecătorești irevocabile în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Din această perspectivă,

susține recurentul, nu sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr. 32/ dată în recurs

în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Instituirea serviciului

militar nu are la bază rațiuni specifice regimului comunist și această reglementare

a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără vreo discriminare pe motive

religioase sau de altă natură.

O condamnare pentru refuzul

de a îndeplini serviciul militar, astfel cum a reținut și în decizia nr. 32/dată

în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

nu reprezintă o încălcare nici a dispozițiilor art. 9 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie.

Refuzul de a primi arma

și de a satisface serviciul militar era o consecință a convingerilor religioase

și nu a unor convingeri politice.

Astfel restrângerea libertății

de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial comunist ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă,

până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi ca profesionist.

Astfel din perspectiva

celor expuse, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare

la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică cât timp

motivul represiunii nu s-a datorat opoziției reclamantului față de regimul comunist,

în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci numai convingerilor

sale religioase.

Refuzul satisfacerii stagiului

militar obligatoriu, afecta capacitatea de operare a țării, indiferent de natura

regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act

de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de

satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze,

fără nici o discriminare pe motive de ordin religios, se regăsește de altfel și

în legislația altor state, și reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire

a unor astfel de obligații nu avea legătură cu regimul dictatorial.

Prin decizia nr. 32/2009

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară

a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990 republicat,

cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiune contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Condamnarea reclamantului

la pedeapsa de 5 ani închisoare, prin sentințele penale nr. 77 din 19 aprilie 1966

și nr. 377 din 29 iulie 1970 ale Tribunalului Militar Cluj a vizat infracțiunea

de neprezentare la încorporare prevăzut de art. 354 C. pen.

Or, fapta pentru care

reclamantul a fost condamnat nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea

nr. 221/2009 și nici în cele ale art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 nefiind

o condamnare cu caracter politic.

Din perspectiva celor

expuse, susținerile recurentului sunt nefondate și întrucât nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul F.A. împotriva deciziei nr. 239/A din 17 septembrie

2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iulie 2011.