ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6646/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 693 din 30 aprilie

2010 pronunțată în dosarul nr. 67/100/2010, Tribunalul Maramureș a respins

cererea formulată de reclamantul A.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, în esență, că prin Sentința penală nr. 137 din 25

martie 1975 a Tribunalului Militar Cluj, definitivă prin nerecurare,

reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, prevăzută de art. 354 alin. (2) C.

pen., fiindu-i imputat faptul că în data de 31 ianuarie 1975, fiind concentrat

la o unitate militară, a declarat că refuză să facă armata, să preia armamentul

și să depună jurământul militar, motivând că este adept al sectei religioase

„M.I.”, credința sa împiedicându-l să îndeplinească orice obligație de natură

militară.

Fapta pentru care

reclamantul a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1

din Legea nr. 221/2009 și nici în cele ale art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 214/1999,

nefiind vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracțiunea săvârșită

de reclamant este una de drept comun, ce vizează disciplina militară și,

implicit, capacitatea de apărare a țării.

Tribunalul a avut în

vedere Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite într-un recurs în interesul legii, care, deși a vizat un alt act

normativ cu caracter reparator decât Legea nr. 221/2009, anume Decretul-lege

nr. 118/1990, nu poate fi ignorată în ceea ce privește dezlegarea dată

aceleiași probleme de drept cu cea din prezenta cauză, în sensul că persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a

țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice.

Apelul declarat

împotriva sentinței menționate de către reclamant a fost respins ca nefondat

prin Decizia nr. 237A din 17 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Cluj,

secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia

considerentelor primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul A.V., criticând-o

pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

În mod greșit, atât

instanța de apel, cât și prima instanță, au soluționat cauza având în vedere

strict dispozițiile Deciziei nr. 32/2009 pronunțate în interesul legii, deși

această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, și nu

aplicarea Legii nr. 221/2009, în conformitate cu care instanța este ținută să

administreze probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.

În aplicarea acestui

act normativ, în aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu

trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile

constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea

ei, respectiv unul din copurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Potrivit art. 2 din

O.U.G. nr. 214/1999, „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice sociale și culturale”.

Infracțiunile

săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, acela de a-și

exercita liber cultul religios.

Cu alte cuvinte fapta

penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu

consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de

pericol.

Aprecierea că s-a

adus atingere capacității de apărare a României reprezintă o reprimare mascată

a libertății religioase.

Legea nr. 221/2009

enumeră expres, în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate nu

beneficiază de măsurile instituite prin lege; or, faptele de natura celei

săvârșite de reclamant nu intră în vreuna dintre aceste categorii.

S-a mai arătat că,

prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera

condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost

extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, care

condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul

comunist. Intenția legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale

drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului

normativ: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică

își produc în continuare efectele, dat fiind că faptele care au constituit

obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt

întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept”.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

Recurentul reclamant

susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate

prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a

prevederilor Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (3)

]

.

Înalta Curte deși

constată că, deși corectă, susținerea este lipsită de finalitate în speță, date

fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că dezlegările

date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii

pentru instanțe.

Or, problema de drept

dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost

una concretă, cu directă incidență și în speța de față.

Astfel, prin decizia

în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice”, aceasta fiind problema de

drept dezlegată prin decizie.

Or, recurentul a

suferit o condamnare prin sentință penală definitivă pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, incriminată prin dispozițiile art.

354 C. pen., infracțiune considerată de drept comun prin decizia în interesul

legii invocată, dată fiind absența scopului acestei reglementări din legea

penală de protejare a regimului politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în

decizie, că incriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni politice

specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor infracțiuni sunt

relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, ceea ce nu

ține de un anumit regim politic, ci de dreptul suveran al statului de a

reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

În plus, instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

Problema de drept

dezlegată prin recursul în interesul legii constituie și obiectul reglementării

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de

rațiune, se impune aceeași soluție, aceea că infracțiunea de neprezentare la

încorporare prevăzută de art. 354 C. pen. nu reprezintă o condamnare politică

în sensul acestui text.

Astfel, art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 prevede:

„Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.”

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de

declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr.

221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției a fost acela al

existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării

despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din

motive politice.

În considerentele

acestei decizii de neconstituționalitate, s-a arătat: „Curtea observă că - în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și

anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr.

214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.”

Acesta constituie un

argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie

între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990

și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex

esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege,

aceeași soluție).

Drept urmare, dacă

cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de neprezentare a incorporare

(din motive de libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu

caracter politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse

de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1

alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de

caracter politic.

Această soluție

legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere

în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu

încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9

din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru

refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a

concluzionat că „art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan contra Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009)”.

Față de

considerentele, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei civile nr. 237 A din

17 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2011.