ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7159/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 712 din 07 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 798/117/2010 s-a respins acțiunea civilă precizată formulată de către T.D. contra pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, având ca obiect pretenții Legea nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că, prin Sentința penală nr. 199 din 10 noiembrie 1983 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosar nr. 191/1983, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, faptă prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că a refuzat să se prezinte la U.M.

01755 Galați pentru a satisface stagiul militar, declarând că face parte din secta religioasă „M.I.” ale cărei percepte îi interzic să îndeplinească obligațiile militare. Din motivarea deciziei instanța de fond reiese faptul că restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. În atare împrejurări, tribunalul a apreciat că fapta pentru care reclamantul solicită acordarea daunelor morale nu se circumscrie Legii nr. 221/2009, neconstituind o infracțiune politică, ci o infracțiune împotriva capacității de apărare a țării.

De asemenea, împotriva reclamantului nu au fost dispuse măsuri administrative cu caracter politic de către organele securității, acest lucru rezultând din împrejurarea că în arhivele C.N.S.A.S. nu s-a regăsit vreun dosar care să îl vizeze, situație în care s-a reținut că acțiunea sa este neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1), (3) și art. 4 din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul T.D. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii cu admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea apelului s-a arătat că în cauză nu se poate reține incidența Deciziei nr. 32 din 02 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, întrucât această decizie vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, decret care reglementează o procedură administrativă care se desfășoară în fața direcțiilor de muncă și solidaritate socială în vederea acordării drepturilor și beneficiilor prevăzute de lege pentru foștii deținuți politici. Se consideră că, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocare prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999. S-a analizat că, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natură ateistă, în aceste împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic. Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea de apel a apreciat că acesta nu este fondat, reținând următoarele.

Prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Chiar dacă temeiul prezentei acțiuni nu îl constituie dispozițiile din Decretul-lege nr. 118/1990 și deci nu sunt direct aplicabile, cele statuate prin Decizia nr. 32 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii, trebuie constatat că ambele acte normative au același scop, repararea în diferite moduri a prejudiciilor suferite ca urmare a unor condamnări politice, și definesc în același fel astfel de condamnări. Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală.

Condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale deoarece, în perioada de referință, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, așa cum s-a menționat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

În temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ. cât și al art. 282 și urm. C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.D. Împotriva deciziei civile a Curții de Apel Cluj, a declarat recurs reclamantul T.D. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Se consideră că, Decizia nr. 32/2009 invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării. Se consideră că, atât instanța de fond, cât și cea de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999. Este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Se învederează că infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte, fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental, cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României.

Se mai subliniază faptul ca Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situațiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii. Se invocă dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, și art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009. În mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevăd că, alături de cele expres prevăzute în art. 2 alin. (1) constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile ce au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Așa cum a reținut și instanța de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Este adevărat că această decizie în interesul legii are în vedere aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu a Legii nr. 221/2009, dar nu este mai puțin adevărat că prin această decizie în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat cu putere obligatorie că acele condamnări pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu au caracter politic, constituind condamnări de drept comun, motiv pentru care, persoanele care au suferit astfel de condamnări nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă M.I.), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică. Pentru identitate de rațiune (mutatis mutandis), situația - premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, așa cum corect au reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist. Astfel, motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant privind greșita apreciere și reținere a caracterului politic al condamnării nu se justifică.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant și în baza art. 312 C. proc. civ. și va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant T.D. împotriva Deciziei civile nr. 360/A din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2011.