ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7891/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7891/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 721 din 8 septembrie

2010 Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul M.Ș. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că prin Sentința penală nr. 771 din

17 august 1972, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 700/1972,

reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) și b) pe o durată de 2 ani pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la concentrare prevăzută de art. 354 alin. (2) C.

pen.

În cuprinsul

sentinței s-a reținut că inculpatul, sergent major în rezervă M.Ș. a fost

chemat de centrul militar al județului Cluj să se prezinte la concentrare în

data de 19 iunie 1972. La data fixată, inculpatul s-a prezentat în fața

autorităților militare, însă, în mod succesiv a fost amânat de la concentrare,

inițial până la data de 1 iulie 1972 și, în final la data de 4 iulie 1972. La

acest din urmă termen, inculpatul s-a prezentat la centrul militar și după ce a

fost găsit apt pentru serviciul militar, a fost repartizat la U.M. 01342 Turda,

însă, motivând că este adeptul sectei religioase „M.I.”, a refuzat să se

prezinte la unitatea unde a fost concentrat

Din această

perspectivă, reclamantul a considerat că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, privind acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care

au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Art. 2 alin. (1) lit.

d) și e) din O.U.G. nr. 214/1999, stabilește faptul că reprezintă infracțiuni

săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop

„respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale,

precum și înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau

de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică,

de avere sau de origine socială”.

Reclamantul se

consideră îndreptățit la daune morale, în contextul prevederilor Legii nr.

221/2009, întrucât refuzul său de a se prezenta la concentrare a constituit un

act vădit de opoziție contra regimului totalitar.

Tribunalul a apreciat

că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu are caracter politic,

situație în care nu este îndreptățit la daune morale, în condițiile Legii nr.

221/2009, pentru motivele reținute în recursul în interesul legii privind

aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr.

118/1990, în sensul că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile

contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C.

pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Astfel, s-a reținut

faptul că în toate situațiile prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999,

forma de luptă împotriva regimului totalitar, presupune o atitudine vădit

activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist ori de contestare a

legii unității puterii politice din acea perioadă.

Cu ocazia adoptării

C. pen. din anul 1968, faptele persoanelor care din motive de conștiință,

refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent

determinată de apartenența la cultul religios „M.I.” ale cărui precepte

interziceau portul armei și al uniformei militare), au fost încadrate juridic

în dispozițiile art. 354 C. pen. (infracțiunea de neprezentare la încorporare

sau concentrare) și, în mod izolat, în dispozițiile art. 334 C. pen. (infracțiunea

de insubordonare) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana

respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de

serviciu, cum este cazul în speță.

Aceste fapte erau și

sunt reglementate de actualul C. pen. în Titlul X - Infracțiuni contra

capacității de apărare a țării, Capitolul I - „Infracțiuni săvârșite de

militari” - Secțiunea I - „Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare”,

respectiv Capitolul III - „Infracțiuni săvârșite de civili”.

S-a conchis că obiectul

juridic comun al acestor infracțiuni este reprezentat de relațiile sociale

referitoare la capacitatea de apărare a țării, caz în care nu se poate

considera că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări a fost

determinat de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice.

Constituția din anul

1965, garanta libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului

religios prin art. 30 din cea de-a doua Constituție, dar impuneau, totodată,

obligația pentru toți cetățenii țării de a îndeplini serviciul militar,

potrivit dispozițiilor art. 40, fiind considerată o îndatorire de onoare.

În consecință,

condamnările pentru cele două infracțiuni nu au fost dispuse pornindu-se de la

criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte

strict determinate de normele penale, iar libertatea de conștiință și de

religie nu poate fi considerată ca indisolubil legată de regimul politic

existent în acea perioadă, neavând la bază raționamente care țineau de valorile

comuniste, ci mai degrabă de organizarea și legiferarea modului de efectuare a

stagiului militar.

În ceea ce privește

cererea de constatare a caracterului politic al măsurilor de urmărire și

cercetare dispuse de organele de securitate și de miliție pentru săvârșirea

faptei de „propagandă împotriva orânduirii socialiste” în perioada 1971 - 1980,

instanța a apreciat că dosarul informativ al reclamantului M.Ș., depus în copie

de la C.N.S.A.S., nu a confirmat existența unor atare măsuri, considerent

pentru care și cererea formulată de reclamant ca întregire la acțiune, a fost

respinsă.

Cererea de acordare a

despăgubirilor pentru daunele morale, fiind accesorie cererilor principale, a

fost, de asemenea, respinsă.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamantul, arătând că, în condițiile în care Legea

nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, instanței îi revine

rolul de a constata caracterul politic al unor condamnări, în baza probelor

administrate, urmând să aprecieze calitatea de luptător în rezistența anticomunistă,

iar, în prezenta cauză, nu au fost încuviințate probele pe care le-a solicitat,

nici măcar cea cu înscrisuri, nesolicitându-se punctul de vedere al Asociației

F.D.P., astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces

echitabil.

Reclamantul a mai

arătat că a refuzat satisfacerea serviciului militar datorită convingerilor

sale religioase, care îi interziceau acest lucru, libertatea religiei fiind un

drept constituțional. Statul nu a acordat cetățenilor care, datorită convingerilor

religioase nu puteau presta serviciul militar prin încorporare în unități

militare, posibilitatea de a presta acest serviciu în alte forme, ci,

dimpotrivă, le-a aplicat sancțiuni penale, dând expresie politică regimului

comunist de neacceptare a altei doctrine decât aceea a Partidului comunist de

natură ateistă. De aceea, refuzul la încorporare datorat convingerilor

religioase echivalează cu o opoziție neechivocă față de principiile statului

comunist totalitar, condamnarea pentru această faptă având, astfel, un caracter

politic.

În baza acestor

considerente, au fost admise cereri formulate de alte persoane aflate în

situații identice, împrejurare dovedită prin adresa de răspuns nr. 121.951/2009

a Comisiei pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența

Anticomunistă, comisie ce exprimă un punct de vedere, în sensul că, astfel de

condamnări penale au un caracter politic.

Decizia nr. 32/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă la interpretarea Decretului-Lege

nr. 118/1990, care reglementează o procedură administrativă, în timp ce Legea

nr. 221/2009 conferă instanțelor atributul exclusiv de a stabili care

condamnări au avut un caracter politic.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea apelului, pe motiv că infracțiunea pentru care a fost condamnat

reclamantul nu echivalează cu o opoziție fără echivoc împotriva statului

totalitar, neavând un caracter politic.

Prin Decizia civilă

nr. 352/A din 9 decembrie 2010 Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ca nefondat apelul

reclamantului, reținând că prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii

promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr.

118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că

persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din

motive politice.

Deciziile pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt

obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având

rol de uniformizare a jurisprudenței.

Deși Înalta Curte a

fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr.

118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor

condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel

că, dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.

Instanța supremă, pronunțându-se

în interpretarea obligatorie a legii, în sensul că o condamnare în temeiul art.

354 C. pen., precum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o

condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă și cu

jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea

reclamantului nu poate fi primită.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul M.Ș., prevalându-se de dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că cele statuate de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii,

nu erau incidente speței.

Astfel, atât instanța

de fond cât și cea de apel erau ținute să analizeze cererea dedusă judecății

prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv, Legea nr.

221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de

drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura

infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de

legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Recurentul mai

învederează că din acest punct de vedere este irelevant dacă dispozițiile

constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația

comunistă sau post comunistă sancționa penal săvârșirea unor asemenea fapte,

întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea

faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Așa fiind, instanța

nu trebuia să analizeze caracterul politic al condamnării prin raportare la

obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci la scopul urmărit

prin săvârșirea ei.

Prin dispozițiile

Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (2) și

(3)

]

, sfera condamnărilor

cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin

raportare la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția evidentă a

legiuitorului fiind de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor

izvorând din lege, ceea ce rezultă și din expunerea de motive a actului

normativ.

Recurentul arată,

totodată, că infracțiunea pe care a săvârșit-o a vizat afirmarea și, respectiv,

recunoașterea dreptului fundamental garantat de Constituție, anume, exercitarea

liberă a cultului religios.

Recursul formulat

este nefondat, în cauză nefiind întrunite cerințele presupuse de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Recurentul reclamant

susține, în primul rând, greșita aplicare la speța de față a celor statuate

prin Decizia nr. 32/2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin care s-a dat o interpretare unitară dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, iar nu în aplicarea unitară a

prevederilor Legii nr. 221/2009

[

art. 1 alin. (3)

]

.

Înalta Curte deși

constată că deși riguroasă susținerea, ea rămâne una formală și fără finalitate

în speța dedusă judecății, date fiind dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., care prevăd că dezlegările date problemelor de drept judecate (prin

recursul în interesul legii) sunt obligatorii pentru instanțe.

Or, problema de drept

dezlegată prin decizia obligatorie a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți a fost

una concretă, cu directă incidență și în speța de față.

Astfel, prin decizia

în interesul legii s-a stabilit că „persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate persoanelor persecutate din motive politice”, ceea ce reprezintă

problema de drept dezlegată prin decizie.

Or, recurentul cauzei

a suferit o condamnare printr-o sentință penală definitivă pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, încriminată prin dispozițiile art.

354 alin. (2) C. pen., infracțiune

relativ

la

care prin decizia în interesul legii invocată, s-a apreciat că reprezintă o

infracțiune de drept comun, dată fiind absența scopului acestei reglementări

din legea penală, anume, de opoziție la regimul politic existent la acea dată.

S-a mai reținut în

decizie, că încriminarea acestor fapte nu a fost determinată de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, ci obiectul juridic al acestor

infracțiuni a fost reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea

de apărare a țării, ceea ce nu ține de un anumit regim politic, ci de dreptul

suveran al statului de a reglementa participarea cetățenilor săi ca și formele

de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea

fundamentală.

În plus, astfel cum

deja instanțele de fond au menționat din considerentele aceleiași decizii în

interesul legii, instituirea obligației de executare a serviciului militar a

privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive

religioase sau de altă natură.

Plecând de la această

problemă de drept dezlegată prin recursul în interesul legii, se constată că

aceeași problemă de drept face și obiectul reglementării art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, astfel că, pentru identitate de rațiune, se impune aceeași

soluție: infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354

alin. (2) C. pen., nu poate fi reținută ca generând o condamnare politică în

sensul acestui text.

Astfel, art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 prevede:

„Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare.”

Pe de altă parte,

Înalta Curte reține că și prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 de

declarare a neconstituționalității art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr.

221/2009 argumentul esențial în soluția de admitere a excepției, a fost acela

al existenței unor reglementări paralele în această materie a acordării

despăgubirilor pentru daunele morale persoanelor care au fost persecutate din

motive politice.

În considerentele

acestei decizii de neconstituționalitate, s-a arătat:

“Or, Curtea observă

că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor

persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări

paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, și

O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.“

Acesta constituie un

argument în plus în aplicarea regulii de interpretare logică prin analogie

între cele două texte: art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990

și art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 - ubi eadem est ratio, eadem lex

esse debet (unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicată aceeași lege,

aceeași soluție).

Drept urmare, dacă

cele două reglementări sunt paralele și dacă în contextul art. 1 alin. (1) lit.

a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 infracțiunea de insubordonare (din motive de

libertate a conștiinței religioase) nu constituie infracțiune cu caracter

politic, tot astfel, aceeași infracțiune, în cadrul analizei presupuse de art.

1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (care o dublează pe cea de la art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990), este, de asemenea, lipsită de

caracter politic.

În sfârșit, această

soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de

apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan

național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

aplicarea art. 9 din Convenție care, cu referire la o condamnare dispusă în

anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de

conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă

"M.I.", a concluzionat că „art. 9 din Convenția europeană a

drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b),

nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de

conștiință (Bayatyan c. Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).”

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul M.Ș., împotriva Deciziei nr. 352/A din 9

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.