ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2975/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 168 din 26 februarie 2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 6016/117/2009, a fost respinsă ca nefondată acțiunea civilă înaintată de reclamantul L.A., împotriva pârâtului Statul Român (reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice), având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 65.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere în esență următoarele: Prin sentința penală nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, fiindu-i imputat faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate militară și să preia armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar a devenit adept al sectei religioase „M.I.” iar această credință a sa îl împiedică să îndeplinească orice obligație de natură militară. Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici în cele ale art. 2 alin. (1) al O.U.G.

nr. 214/2009, nefiind vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracțiunea săvârșită de reclamant este una de drept comun ce vizează disciplina militară și implicit, capacitatea de apărare a țării. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.A., solicitând schimbarea ei în totul, în sensul admiterii acțiunii, deoarece: Hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, prima instanță soluționând cauza încă de la primul termen de judecată și refuzând administrarea probei testimoniale și a celui cu înscrisuri pentru a se dovedi caracterul politic al condamnării. Era de avut în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, fiind însă posibil ca instanța de judecată să stabilească, prin hotărâre eventualele condamnări penale care au un asemenea caracter.

Cu toate că libertatea convingerilor religioase era un drept constituțional, Statul Român a înțeles să pedepsească penal fapta precum cea reținută în sarcina reclamantului, în loc să ofere o alternativă la prestarea serviciului militar. Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat, în cazul reclamantului, cu o opunere neechivocă la principiile statului comunist totalitar, astfel că și condamnarea penală suferită a avut un caracter politic. Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 141/2010 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele hotărârii a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (ca prevedere legală invocată de către reclamant în fundamentarea acțiunii sale), constituie condamnare cu caracter politic, alături de acelea expres și limitativ enumerate prin alin. (2) al art. 1 și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, consti­tuie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; militarea pentru democrație și pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

S-a mai reținut că, o condamnare precum aceea suferită de către reclamant, anume pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare prin refuzul de a prelua și îmbrăca ținuta militară și de a lua în primire armamentul, nu poate fi considerată ca având caracter politic în sensul celor ce preced, căci fapta penală săvârșită a fost justificată de credința religioasă pe fondul apartenenței sale la cultul religios „M.I." a reclamantului, fără a semnifica însă opoziție față de regimul comunist totalitar înțeles ca sistem politico-statal. Or, în lipsa unui asemenea scop imperativ pretins prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, acțiunea de față apare, într-adevăr, ca neîntemeiată, făcând ca hotărârea primei instanțe să poată fi caracterizată ca legală și temeinică.

Fără temei afirmă apelantul că dreptul său la apărare a fost încălcat de către Tribunal ca urmare a neadministrării probei cu înscrisuri și a celei testimoniale; căci existența la dosarul cauzei a sentinței penale nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj era suficientă soluționării legale și temeinice a acțiunii. Prin urmare, administrarea unei probațiuni suplimentare nu apărea ca utilă, pronunțarea hotărârii la cel de-al doilea termen de judecată neafectând calitatea judecății. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de art. 24 din Constituția României, astfel că s-a soluționat cauza având în vedere strict dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii, deciziei care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009. - În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuia să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. - Fapta penală săvârșită de reclamant a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacității de apărare a României.

- Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situațiile în care, persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege. Fapta de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în această categorie. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele celor ce succed: Prin sentința penală nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, fiindu-i imputat faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate militară și să preia armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar a devenit adept al sectei religioase „M.I.”, iar această credință a sa îl împiedică să îndeplinească orice obligație de natură militară.

Prin demersul judiciar se solicită ca în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al acestei condamnări și în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 65.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În principal, recurentul reclamant critică decizia pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond și apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta pentru care a fost condamnat.

Această critică este nefondată, întrucât în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că reclamantul nu a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiunii de drept comun, al cărei obiect juridic l-a reprezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare pe criterii religioase.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ține strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, de apărare a țării, iar prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze fără vreo discriminare pe motive religioase. Constatând că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond și apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit cu care instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece aceasta vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009, este de asemenea nefondată, întrucât instanța de apel a arătat pentru ce a apreciat că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și ca argument hotărâtor, a reținut că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.

Mai mult, ambele acte normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea, aceeași condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de natură politică. Celelalte critici formulate vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu pot fi încadrate într-unul din motivele de recurs, strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant L.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei civile nr. 141 A din 14 mai 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.