ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2975/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 168 din 26 februarie

2010 a Tribunalului Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 6016/117/2009, a fost respinsă

ca nefondată acțiunea civilă înaintată de reclamantul L.A., împotriva pârâtului

Statul Român (reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice), având ca obiect obligarea

pârâtului la plata sumei de 65.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri

civile.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a avut în vedere în esență următoarele:

Prin sentința penală

nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul a fost condamnat

la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare,

fiindu-i imputat faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate

militară și să preia armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar

a devenit adept al sectei religioase „M.I.” iar această credință a sa îl împiedică

să îndeplinească orice obligație de natură militară.

Fapta pentru care reclamantul

a fost condamnat penal nu se încadrează însă în prevederile art. 1 din Legea

nr. 221/2009 și nici în cele ale art. 2 alin. (1) al O.U.G. nr. 214/2009, nefiind

vorba despre o condamnare cu caracter politic. Infracțiunea săvârșită de reclamant

este una de drept comun ce vizează disciplina militară și implicit, capacitatea

de apărare a țării.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul L.A., solicitând schimbarea ei în totul, în sensul admiterii

acțiunii, deoarece:

Hotărârea primei instanțe

este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare al reclamantului, prima

instanță soluționând cauza încă de la primul termen de judecată și refuzând administrarea

probei testimoniale și a celui cu înscrisuri pentru a se dovedi caracterul politic

al condamnării. Era de avut în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea

de condamnare politică, fiind însă posibil ca instanța de judecată să stabilească,

prin hotărâre eventualele condamnări penale care au un asemenea caracter.

Cu toate că libertatea

convingerilor religioase era un drept constituțional, Statul Român a înțeles să

pedepsească penal fapta precum cea reținută în sarcina reclamantului, în loc să

ofere o alternativă la prestarea serviciului militar.

Refuzul de a primi arma

datorat convingerilor religioase a echivalat, în cazul reclamantului, cu o opunere

neechivocă la principiile statului comunist totalitar, astfel că și condamnarea

penală suferită a avut un caracter politic.

Curtea de Apel Cluj prin

decizia nr. 141/2010 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele hotărârii

a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 (ca

prevedere legală invocată de către reclamant în fundamentarea acțiunii sale), constituie

condamnare cu caracter politic, alături de acelea expres și limitativ enumerate

prin alin. (2) al art. 1 și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999.

Conform prevederilor

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, consti­tuie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva

dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere

din partea celor care au deținut puterea politică; militarea pentru democrație și

pluralism politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până

la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de

religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

S-a mai reținut că, o

condamnare precum aceea suferită de către reclamant, anume pentru săvârșirea infracțiunii

de insubordonare prin refuzul de a prelua și îmbrăca ținuta militară și de a lua

în primire armamentul, nu poate fi considerată ca având caracter politic în sensul

celor ce preced, căci fapta penală săvârșită a fost justificată de credința religioasă

pe fondul apartenenței sale la cultul religios „M.I." a reclamantului, fără

a semnifica însă opoziție față de regimul comunist totalitar înțeles ca sistem politico-statal.

Or, în lipsa unui asemenea

scop imperativ pretins prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009,

acțiunea de față apare, într-adevăr, ca neîntemeiată, făcând ca hotărârea primei

instanțe să poată fi caracterizată ca legală și temeinică.

Fără temei afirmă apelantul

că dreptul său la apărare a fost încălcat de către Tribunal ca urmare a neadministrării

probei cu înscrisuri și a celei testimoniale; căci existența la dosarul cauzei a

sentinței penale nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Militar de Mare Unitate

Cluj era suficientă soluționării legale și temeinice a acțiunii. Prin urmare, administrarea

unei probațiuni suplimentare nu apărea ca utilă, pronunțarea hotărârii la cel de-al

doilea termen de judecată neafectând calitatea judecății.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs, reclamantul invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

- Hotărârea este nelegală

întrucât a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului

garantat de art. 24 din Constituția României, astfel că s-a soluționat cauza având

în vedere strict dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul

legii, deciziei care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și

nu aplicarea Legii nr. 221/2009.

- În aprecierea caracterului

politic al condamnării, instanța nu trebuia să analizeze conținutul infracțiunii

prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare ci scopul

urmărit prin săvârșirea ei.

- Fapta penală săvârșită

de reclamant a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării

unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol, ci în mod artificial

se considera că aduce atingere capacității de apărare a României.

- Legea nr. 221/2009 enumeră

expres în art. 7 situațiile în care, persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile

instituite prin lege. Fapta de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în această

categorie.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererii de recurs, se constată nefondat recursul în considerentele

celor ce succed:

Prin sentința penală

nr. 605 din 23 iunie 1972 a Tribunalului Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa

de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare, fiindu-i imputat

faptul că în data de 30 mai 1972, fiind concentrat la o unitate militară și să preia

armamentul motivând că ulterior satisfacerii stagiului militar a devenit adept al

sectei religioase „M.I.”, iar această credință a sa îl împiedică să îndeplinească

orice obligație de natură militară.

Prin demersul judiciar

se solicită ca în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, să se constate

caracterul politic al acestei condamnări și în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a)

din același act normativ, să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 65.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

În principal, recurentul

reclamant critică decizia pentru nelegalitate, respectiv, ca fiind dată cu aplicarea

greșită a prevederilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, care fac trimitere

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, susținând că greșit instanțele de fond

și apel nu au constatat caracterul politic al condamnării sale pentru fapta pentru

care a fost condamnat.

Această critică este nefondată,

întrucât în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că reclamantul nu a

suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât scopul infracțiunii pentru care

acesta a fost condamnat nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2  alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Dimpotrivă, reclamantul

a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiunii de drept comun, al cărei obiect

juridic l-a reprezentat relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare

a țării, iar obligația de apărare a țării era una de natură constituțională, fiind

prevăzută pentru toți cetățenii, indiferent de religie, neexistând astfel o discriminare

pe criterii religioase.

Prin urmare, condamnarea

reclamantului pentru neprezentarea la încorporare, nu ține strict de regimul dictatorial

comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale,

de apărare a țării, iar prin instituirea acestei obligații pentru toți cetățenii,

nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece îndatorirea de

a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze fără

vreo discriminare pe motive religioase.

Constatând că fapta pentru

care a fost condamnat reclamantul nu a avut ca scop una din ipotezele prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, legal au reținut instanțele de fond

și apel, că acesta nu a suferit o condamnare cu caracter politic și prin urmare,

nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Critica potrivit cu care

instanța de apel greșit a respins apelul reclamantului invocând decizia nr. 32/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, deoarece aceasta

vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009,

este de asemenea nefondată, întrucât instanța de apel a arătat pentru ce a apreciat

că reclamantul nu a suferit o condamnare politică și ca argument hotărâtor, a reținut

că prin această decizie s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni

contra capacității de apărare a țării, săvârșite din motive de conștiință, nu pot

beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, în

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege

nr. 118/1990 republicat, act normativ cu caracter reparator ca și Legea nr. 221/2009.

Mai mult, ambele acte

normative vizează acordarea de despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice

în regimul comunist, astfel că nu se poate ca, în raport de unul dintre acestea,

aceeași condamnare să fie considerată ca nefiind de natură politică, iar, în raport

de celălalt act normativ, condamnarea să fie considerată ca fiind de natură politică.

Celelalte critici formulate

vizează modul de apreciere a probatoriului administrat în cauză și nu pot fi încadrate

într-unul din motivele de recurs, strict și limitativ prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., astfel că sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat,

recursul declarat de recurentul reclamant L.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul L.A. împotriva deciziei civile nr. 141 A din 14 mai 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 martie 2011.