ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2719/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 4956/117 din 10 septembrie 2009 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul H.S.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate, în temeiul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentința penală nr. 255 din 19 august 1970 a Tribunalului Militar Iași; să oblige pârâtul, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin sentința civilă nr. 40 din 14 ianuarie 2010, pronunțată în Dosar nr. 4956/117/2009 de către Tribunalul Cluj, s-a admis în parte acțiunea reclamantului și în consecință: s-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului prin sentința penală nr. 255 din 19 august 1970, pronunțată în Dosar nr. 220/1970 al Tribunalului Militar Iași; s-a dispus obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 40.000 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri; pârâtul a fost obligat la 2.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Instanța de fond a reținut faptul că infracțiunea de insubordonare, pentru care a fost condamnat reclamantul, poate fi considerată ca fiind o infracțiune politică, întrucât, refuzul de a primi arma, de a depune jurământul militar și de a participa la program în zilele de sâmbătă au fost determinate de convingerile religioase ale reclamantului, condamnarea reclamantului nefiind determinată de considerente ce țin de instrucția militară. în consecință, situația reclamantului se încadrează în textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva sentinței nr. 40 din 14 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat apel, în termen legal, solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii apelate, în principal, prin respingerea în totalitate a acțiunii reclamantului ca nefondată, întrucât condamnarea suferită de reclamant nu are caracter politic, iar în subsidiar, în situația în care instanța de apel apreciază, totuși, că această condamnare are caracter politic, să dispună reducerea cuantumului despăgubirilor și să exonereze pârâtul de plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 161/A/2010 Curtea de Apel Cluj, a admis apelul, a schimbat sentința și a respins acțiunea.

În motivarea deciziei s-a reținut că: Starea de fapt evidențiată de înscrisurile depuse la dosarul de fond releva faptul că reclamantul-intimat a fost condamnat pentru infracțiunea de insubordonare, prevăzută de art. 334 alin. (1) și (2) C. pen., motivat pe faptul că, datorită convingerilor sale religioase, respectiv, reclamantul făcea parte din secta religioasă A. de ziua a șaptea, acesta a refuzat să depună în întregime jurământul militar, a refuzat să primească arma și să se încadreze în program în zilele de sâmbătă.

Fapta pentru care reclamantul a fost condamnat este una de drept comun, vizând capacitatea de apărare a țării, iar nu una cu caracter politic, ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, având în vedere că, în decursul istoriei, diferite acte normative reglementau infracțiunile de drept comun, săvârșite de civili, cu privire la refuzul lor de a se subordona obligației de satisfacere a stagiului militar, respectiv, săvârșite de militari în perioada stagiului militar, constând în refuzul de a depune jurământul, refuzul de a pune mâna pe armă, sau în refuzul de a executa ordinele superiorilor.

Este adevărat că în art. 30 din Constituția României din 1965 se prevede o garantare a libertății de conștiință, deci implicit și libertatea conștiinței religioase, dar nu este mai puțin adevărat că art. 40 din aceeași Constituție consacră obligativitatea serviciului militar, refuzul de satisfacere a serviciului militar ori insubordonarea față de ordinele militare, reprezentând infracțiuni de drept comun, contra capacității de apărare a țării, fiind reglementate ca atare în Titlul X al C. pen. Fiind reglementate ca infracțiuni de drept comun, ce vizau capacitatea de apărare a țării, acestor infracțiuni de insubordonare, ori de refuz de prezentare la încorporare, în nici un caz nu li se poate atribui un caracter politic, și în nici un caz acestea nu pot fi asimilate unor infracțiuni politice, săvârșite ca formă de manifestare a opoziției față de regimul totalitar comunist.

Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, ori pentru care refuză să se subordoneze ordinelor militare primite după încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât și în prezent, legislația penală în domeniu reglementa infracțiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare, respectiv infracțiunea de insubordonare, ca pe infracțiuni de drept comun săvârșite de civili, respectiv de militari, cărora Constituția României le impunea obligația de a-și apăra țara.

În actuala reglementare a Constituției României obligația cetățenilor români de a-și apăra țara este consacrată expres în art. 55. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de insubordonare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată. Este adevărat că libertatea de conștiință constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 1 alin. (9) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu este mai puțin adevărat că aceasta poate face obiectul vreunei restrângeri în condițiile prevăzute de lege, adică și de acele dispoziții penale care reglementează infracțiunea de insubordonare, indiferent de motivele recrutului, deci inclusiv din motive religioase.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii serviciului militar fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției Europeane a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Johansen contra Norvegiei). Pe cale de consecință, s-a apreciat în sensul că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ținut strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

De altfel, în aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, nr. 32 din 16 noiembrie 2009, că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărarea țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motivele politice. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul H.S.Ș. criticând-o ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că soluția a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, urmare a unei analize superficiale a probatoriului administrat și a dispozițiilor legale incidente în cauză, decizia nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii vizând aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a Legii nr. 221/2009. În sprijinul argumentelor de nelegalitate au fost invocate următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările cu caracter politic, pentru orice alte condamnări instanței revenindu-i rolul de a constata caracterul politic al condamnării prin raportare la dispozițiile O.G. nr. 214/1999, respectiv la scopul urmărit la săvârșirea infracțiunii, drepturile și obligațiile prevăzute în Constituție neavând relevanță.

Săvârșirea infracțiunii de insubordonare s-a datorat convingerilor religioase și care a însemnat o apărare a principiilor și conștiinței religioase, refuzul său de a executa ordinele comandanților militari și de a se încadra în program în zilele de sâmbătă, reprezentând o apărare neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar. S-a susținut că toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999 de persoane care se află în situații identice au fost admise, opinia Comisiei de aplicare a Legii nr. 118/1990 fiind în acest sens. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Referitor la invocarea în motivarea soluției a deciziei în interesul Legii nr. 32/2009 și a faptului că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, aceasta nu reprezintă un considerent străin de natura pricinii.

Ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii a fost calificarea naturii juridice a infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și pe cale de consecință a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni. Deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept rezolvată a vizat caracterul politic sau nu al condamnărilor penale pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșită din motive de conștiință. În speță se pune aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte, în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv Legea nr. 221/2008) – nu conține o definire a acestei fapte ca fiind de natură politică.

Pentru identitate s-a reținut situația premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico-juridic, fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de secțiile unite. Fapta de insubordonare a militarului afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Așa cum a reținut și instanța de apel, obligația, prestării serviciului militar și subordonarea militară funcționau față de toți cetățenii, regăsindu-se și în legislația altor state, era prevăzută în Constituție și a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi celui profesionist.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință, astfel că și refuzul de a executa ordinele militare din motive de conștiință nu poate fi garantat. Împrejurarea că printr-o adresă a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-ar fi făcut aprecierea că asemenea fapte, ar avea caracter politic nu are nicio consecință asupra legalității soluției, caracterizarea unei asemenea fapte fiind atributul instanței de judecată. Aspectele vizând netemeinicia hotărârii nu pot face obiect de cenzură în calea de atac a recursului, nesumându-se nici un aspect de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 314 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.S.Ș. împotriva deciziei nr. 161/A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.