ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5827/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea formulată

și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 03 februarie 2010, reclamantul

M.Z. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, pronunțarea unei hotărâri

prin care să se dispună obligarea acestuia să constate caracterul politic al condamnării

sale prin sentința penală nr. 249/1967 a Tribunalului Militar Timișoara și să îi

achite suma de 15.000 EURO în echivalent RON cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Prin sentința civilă nr. 138 din 29 aprilie 2010,

Tribunalul Brașov a respins acțiunea formulată de reclamantul M.Z. cu domiciliul

ales la Cabinet avocat C.E.A. din București, str. C.G., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brașov cu sediul în

Brașov, B-dul M.K. ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamantul M.Z., arătând că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea

de condamnare politică ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter

politic.

Din sentința penală de

condamnare rezultă că reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare din cauza

convingerilor sale religioase, acesta fiind membru al cultului religios M.I.

Refuzul de a primi arma

datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist totalitar.

Condamnările suportate

de credincioși ai diverselor culte religioase care și-au exprimat în mod fraudulos

convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale au un evident caracter

politic.

Intimatul Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Brașov a formulat în cauză întâmpinare, considerând apelul

neîntemeiat.

Curtea de Apel Brașov,

prin decizia nr. 115 din 28 septembrie 2010 a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei

s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică,

însă enumeră în conținutul său condamnările care au de drept un conținut politic.

Condamnarea apelantului

reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic

și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009.

Fapta apelantului, care

din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu

determinat de apartenența la organizația religioasă M.I. a fost încadrată juridic

în dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea obligației

de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe

motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat

de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune

problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic.

Condamnarea apelantului

pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios

ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru infracțiunea

de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece

în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea

la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății

de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

Decizia nr. 32/2009 invocată

de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului vizează aplicarea

unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009 potrivit

cu care, instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării.

Aprecierea caracterului

politic al condamnării nu trebuia să se analizeze prin raportare la obligațiile

constituționale sau legislația în vigoare ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Schimbările preconizate

de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere ștergerea ope

legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui

obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor

referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost

utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist.

Infracțiunile săvârșite

de reclamant au vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental garantat de Constituție acela de a-și exercita liber cultul religios.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată nefondat recursul în considerentele

celor ce succed.

Referitor la raportarea,

în motivarea soluției instanței de apel, la considerentele deciziei în interesul

Legii nr. 32/2009, de aplicare unitară a Decretului – Lege nr. 118/1990, aceasta

nu reprezintă o interpretare sau aplicare greșită a legii și nu exclude analiza

pretențiilor reclamantului din perspectiva actelor normative indicate ca temei juridic,

și anume, Legea nr. 221/2009 și OUG nr. 214/1999.

Prin evocarea considerentelor

deciziei în interesul legii arătate, s-a reținut calificarea naturii infracțiunii

de refuz la încorporare pe motiv de conștiință religioasă, respectiv, a condamnări9i

dispuse pentru această infracțiune, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu

definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură politică și s-a făcut

aplicarea principiului conform căruia în situații identice și soluțiile trebuie

să fie identice.

Astfel, refuzul satisfacerii

stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent

de natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență

sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere

a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți care îl efectuează fără

nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii

acesteia nu este aferentă unei orânduiri anume, ci reprezintă expresia dreptului

suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații impuse de lege, regăsindu-se de altfel

și în legislația statelor comunitare.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice

specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite

fapte a regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui asemenea scop

nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter politic și pe cale de

consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

Condamnarea pentru refuzul

la încorporare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale, cum eronat susține reclamantul, întrucât nu a fost dispusă pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de legea

penală care privește organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului

militar, iar practica comunitară în materie a stabilit că „art. 9 din C.E.D.O.,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b) nu garantează dreptul

de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință” (Bayotyan contra

României Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Problemele de practică

judiciară evocate de reclamant nu constituie argumente viabile în conturarea soluției

din prezenta cauză, iar constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

într-o procedură administrativă, în speța dedusă judecății, sau în orice altă speță

similară, nu influențează legalitatea hotărârii unei asemenea fapte este atributul

organului judiciar, căruia îi revine obligația, conform legii, de a face propriile

verificări și a statua în drept asupra aspectelor deduse judecății.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul M.Z. împotriva deciziei civile nr. 115 Ap din 28 septembrie 2010

a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 07 iulie 2011.