ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2823/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 190 din 4 martie 2010

a Judecătoriei Cluj s-a respins acțiunea reclamantului B.I. împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect pretenții în temeiul

Legii nr. 221/2009 reținându-se următoarele considerente:

Prin sentința penală

nr. 600 din 18 noiembrie 1976 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul în temeiul

art. 254 alin. (2) C. pen. a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea

pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii

de nesupunere la încorporare, reținându-se că a refuzat încorporarea și satisfacerea

serviciului militar întrucât reclamantul (inculpat în cauza penală) făcea parte

din secta religioasă „M.I.”, sectă interzisă de lege.

Instanța de apel a reținut

că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu se încadrează în prevederile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și respectiv art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2009.

S-a mai reținut că deși

Constituția României din 1965 garanta în art. 30 libertatea Constituției și a cultului

religios, totuși prin dispozițiile art. 40 din Constituția României era instituită

obligația pentru toți cetățenii de a îndeplini serviciul militar și că de altfel

infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat există și în prezent în C.

pen., nefiind abrogată expres și că actuala Constituție prevede obligația cetățenilor

români de a apăra țara (art. 55).

Forma prin care se realizează

această obligație cuprinde și pe aceea de a desăvârși pregătirea militară și în

caz de nevoie, conflict armat, de participare la forțele armate ale statului.

Aceasta presupune inclusiv

obligația de a primi armă și a o folosi. A interpreta în alt mod această obligație

s-ar ajunge la golirea de conținut a acesteia, respectiv la o negare a sa.

Instanța de fond a mai

reținut că în orice stat, această obligație există din perspectiva atributelor esențiale

ale statului. Nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma, datorat convingerilor

religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului

comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni încă mai sunt în vigoare în C.

pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunțate și după 22

decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic

din România.

Este real că statul ar

fi putut să prevadă o alternativă la executarea acestei obligații în alt mod, însă

aceasta este la latitudinea societății. Nu se poate reproșa statului modul de edictare

și aplicare a legilor într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele

actuale ale societății umane.

Aspectele legate de modalitatea

de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi,

nu schimbă caracterul condamnării, element esențial al prevederilor art. 1

alin. (3) din această lege.

Pe de altă parte s-a pronunțat

decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

care în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat că persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de

art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de

drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, așa cum prevede

art. 1 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Este real că acest recurs

în interesul legii a fost pronunțat pentru aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu

începere de la 06 martie 1945 și condamnate pentru infracțiuni politice, însă incidența

acestui decret în aprecierea caracterului politic al condamnărilor care trebuie

avute în vedere la Legea nr. 221/2009 este clar statuată chiar de către această

lege deoarece în art. 5 al Legii nr. 221/2009 se arată faptul că la stabilirea despăgubirilor

se vor avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză

în temeiul Decretului- Lege nr. 118/1990.

În cadrul acestui recurs

în interesul legii, a cărui dezlegare în drept este obligatorie pentru instanțele

naționale potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că restrângerea libertății

de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă,

până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a acelui profesionist.

Prin urmare, condamnările penale pentru infracțiunile contra capacității de apărare

a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege

nr. 118/1990.

Așa fiind, în raport de

cele statuate mai sus, tribunalul a apreciat, contrar susținerilor reclamantului

că obligația de a satisface stagiul militar nu poate fi indisolubil legată de un

anume regim politic în vigoare într-o anumită epocă, deoarece această obligație

are legătură cu organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar

și în esență cu obligația constituțională de a apăra țara.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat în termen legal apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 167 din

10 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a respins apelul reținându-se următoarele

considerente:

Astfel, prin decizia

nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137/02.03.2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul

legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară

a disp. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările

și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354

C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate

persoanelor

persecutate din motive politice.

În considerentele acestei

decizii, Curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni

analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea

unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului

de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității

obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă

și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte

adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis,

în cele din urmă că disp. art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție

a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive

de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează

libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini

serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27

octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul

de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența

persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a concluzionat că art. 9 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive

de conștiință.

Deciziile pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii

pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare

a jurisprudenței.

Deși Înalta Curte a fost

sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema

de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de

natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept

este obligatorie pentru instanța de apel.

Nu se pune problema retroactivității,

întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii și nici măcar legile

de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puțin deciziile de interpretare,

iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenței,

de îndată și nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate

ulterior pronunțării și publicării ei în M. Of.

Instanța supremă pronunțându-se

în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354

C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter

politic, această interpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a Curții

Europene a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțată

în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul B.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.

Reclamantul susține că

instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a legii fiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care cauza a fost examinată

strict prin dispozițiile deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, și nu raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Astfel reclamantul susține

că nu i s-a acordat posibilitatea de a administra probe pentru dovedirea caracterului

politic al condamnării, cu atât mai mult cu cât recunoașterea și respectarea unui

drept fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber

cultul religios, reprezintă un drept fundamental.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Problema de drept care

a fost soluționată prin recursul în interesul legii prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, vizează stabilirea naturii infracțiunii

de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșită

din motive de conștiință religioasă și pe cale de consecință, a condamnării dispuse

pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în

perioada 6 februarie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite

ca având caracter politic sau dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Astfel prin decizia sus

evocată dată în recurs în interesul legii, (obligatoriu în temeiul art. 329 C. proc.

civ.) s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunea contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 354 și 334 C. pen., săvârșite

din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate

din motive politice.

Astfel se reține în decizia

nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite, că faptele au fost și sunt reglementate în Titlul X al C. pen. „infracțiuni

contra capacității de apărare a României, cap. 1 infracțiuni săvârșite de militari”

secțiunea I, infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare” și respectiv cap.

3 „infracțiuni săvârșite de civili” (art. 354).

Așezarea acestor texte

în titlul și în capitolele menționate, a fost făcută în mod evident, avându-se în

vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale

referitoare la capacitatea de apărare a țării.

Or, ocrotirea unor astfel

de valori prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire” ci de dreptul

suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute de legea fundamentală.

Instituirea obligației

de executare și satisfacere a serviciului militar, a vizat pe toți cetățenii apți

să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură,

astfel că nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat

de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste.

Ca atare, în absența unui

asemenea scop al incriminării nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni

cu caracter politic și pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel

de caracter.

Prin urmare condamnările

pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 C. proc. pen. nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norma

penală ce privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Restrângerea libertății

de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă până

la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Ca atare, din perspectiva

acestor aspecte, instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a legii,

reținând că reclamantul care fusese condamnat în 1976 pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. nu se încadrează în prevederile art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 nefiind incidente nici dispozițiile art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009.

Susținerile recurentului

legate de imposibilitatea administrării unor probe privind caracterul politic al

condamnării suferite, sunt prin prisma celor expuse nefondate și nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 167A din 10 iunie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2011.