ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2823/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 190 din 4 martie 2010 a Judecătoriei Cluj s-a respins acțiunea reclamantului B.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009 reținându-se următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 600 din 18 noiembrie 1976 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul în temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de nesupunere la încorporare, reținându-se că a refuzat încorporarea și satisfacerea serviciului militar întrucât reclamantul (inculpat în cauza penală) făcea parte din secta religioasă „M.I.”, sectă interzisă de lege.

Instanța de apel a reținut că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și respectiv art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009. S-a mai reținut că deși Constituția României din 1965 garanta în art. 30 libertatea Constituției și a cultului religios, totuși prin dispozițiile art. 40 din Constituția României era instituită obligația pentru toți cetățenii de a îndeplini serviciul militar și că de altfel infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat există și în prezent în C. pen., nefiind abrogată expres și că actuala Constituție prevede obligația cetățenilor români de a apăra țara (art. 55). Forma prin care se realizează această obligație cuprinde și pe aceea de a desăvârși pregătirea militară și în caz de nevoie, conflict armat, de participare la forțele armate ale statului.

Aceasta presupune inclusiv obligația de a primi armă și a o folosi. A interpreta în alt mod această obligație s-ar ajunge la golirea de conținut a acesteia, respectiv la o negare a sa. Instanța de fond a mai reținut că în orice stat, această obligație există din perspectiva atributelor esențiale ale statului. Nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma, datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.

Este real că statul ar fi putut să prevadă o alternativă la executarea acestei obligații în alt mod, însă aceasta este la latitudinea societății. Nu se poate reproșa statului modul de edictare și aplicare a legilor într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele actuale ale societății umane. Aspectele legate de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element esențial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege.

Pe de altă parte s-a pronunțat decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, așa cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Este real că acest recurs în interesul legii a fost pronunțat pentru aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945 și condamnate pentru infracțiuni politice, însă incidența acestui decret în aprecierea caracterului politic al condamnărilor care trebuie avute în vedere la Legea nr. 221/2009 este clar statuată chiar de către această lege deoarece în art. 5 al Legii nr. 221/2009 se arată faptul că la stabilirea despăgubirilor se vor avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului- Lege nr. 118/1990.

În cadrul acestui recurs în interesul legii, a cărui dezlegare în drept este obligatorie pentru instanțele naționale potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a acelui profesionist. Prin urmare, condamnările penale pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Așa fiind, în raport de cele statuate mai sus, tribunalul a apreciat, contrar susținerilor reclamantului că obligația de a satisface stagiul militar nu poate fi indisolubil legată de un anume regim politic în vigoare într-o anumită epocă, deoarece această obligație are legătură cu organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar și în esență cu obligația constituțională de a apăra țara. Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 167 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj s-a respins apelul reținându-se următoarele considerente: Astfel, prin decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137/02.03.2010, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a disp.

art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. În considerentele acestei decizii, Curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară.

Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință. Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței. Deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel.

Nu se pune problema retroactivității, întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii și nici măcar legile de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puțin deciziile de interpretare, iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenței, de îndată și nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate ulterior pronunțării și publicării ei în M. Of. Instanța supremă pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte. Reclamantul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care cauza a fost examinată strict prin dispozițiile deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și nu raportat la dispozițiile Legii nr. 221/2009. Astfel reclamantul susține că nu i s-a acordat posibilitatea de a administra probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, cu atât mai mult cu cât recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios, reprezintă un drept fundamental.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Problema de drept care a fost soluționată prin recursul în interesul legii prin decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșită din motive de conștiință religioasă și pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni prin hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 6 februarie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.

Astfel prin decizia sus evocată dată în recurs în interesul legii, (obligatoriu în temeiul art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunea contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 354 și 334 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Astfel se reține în decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, că faptele au fost și sunt reglementate în Titlul X al C. pen.

„infracțiuni contra capacității de apărare a României, cap. 1 infracțiuni săvârșite de militari” secțiunea I, infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare” și respectiv cap. 3 „infracțiuni săvârșite de civili” (art. 354). Așezarea acestor texte în titlul și în capitolele menționate, a fost făcută în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării. Or, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire” ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute de legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare și satisfacere a serviciului militar, a vizat pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, astfel că nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste. Ca atare, în absența unui asemenea scop al incriminării nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. Prin urmare condamnările pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 C. proc. pen. nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norma penală ce privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post comunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Ca atare, din perspectiva acestor aspecte, instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a legii, reținând că reclamantul care fusese condamnat în 1976 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 nefiind incidente nici dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2009. Susținerile recurentului legate de imposibilitatea administrării unor probe privind caracterul politic al condamnării suferite, sunt prin prisma celor expuse nefondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 167A din 10 iunie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.