ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 675 din 28 octombrie 2009 Tribunalul Cluj a respins acțiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 295 din 28 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, prevăzută și pedepsită de art. 354 C. pen., reținându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar întrucât făcea parte din Organizația Martorii lui Iehova, credință ce nu îi îngăduie să-și îndeplinească obligațiile militare.

S-a apreciat că o asemenea infracțiune nu are caracter politic pentru a atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009; că și în prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul își află reglementarea în Codul penal, fiind înscrisă, de asemenea, în Constituție, printre obligațiile cetățenilor români regăsindu-se aceea de a apăra țara. În aceste condiții, nu s-a putut aprecia că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără echivoc împotriva statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni încă sunt incriminate de legislația penală. Mai mult, obligația de a satisface stagiul militar nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim politic, în vigoare într-o anumită epocă, având în vedere că aceasta are legătură cu organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar și în esență, cu obligația de apărare a țării, obligație ce decurge din calitatea de cetățean.

Apelul declarat de reclamant împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 84/A/2010 a Curții de Apel Cluj. S-a reținut în considerentele deciziei că dezlegarea problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al condamnării pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios (legate de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova) a fost dată și printr-o decizie în interesul legii nr. 32/2009, rațiunile care au stat la baza adoptării acesteia subzistând și cu referire la prezenta cauză. Aceasta, întrucât nu se poate admite ca aceeași faptă să fie considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr. 118/1990) ca lipsită de caracter politic, iar sub imperiul altei legi (nr. 221/2009) ca neavând un asemenea caracter, în condițiile în care niciunul din actele normative menționate nu definește în mod explicit infracțiunea cu caracter politic, rămânând în puterea de apreciere jurisdicțională a instanței.

Cum în discuție sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. și cum acestea sunt reglementate în Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra capacității de apărare a țării”, cap. I „Infracțiuni săvârșite de militari”, secțiunea I „Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare” – art. 334, respectiv cap. 3 „Infracțiuni săvârșite de civili” – art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a făcut ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând capacitatea de apărare a țării. Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală, iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu s-a putut reține că scopul reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. De aceea, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. În egală măsură, condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

De altfel, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, constituind obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-a recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/196 Recomandarea nr. 816/1977).

Sub acest aspect, Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen contra Norvegiei, 14 octombrie 1985) și nu este vorba nici de o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului (pe motiv că acestuia nu i s-au încuviințat probele solicitate pentru dovedirea caracterului politic al condamnării suferite respectiv, nu s-au făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare și nici nu s-a cerut punctul de vedere scris al Asociației Foștilor Deținuți Politici) a fost de asemenea, respinsă ca nefondată. Aceasta, deoarece probele nu erau pertinente întrucât nu puteau conduce la dovedirea săvârșirii infracțiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, faptul că și Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin adresa nr. 121951/2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare, nesupunere la încorporare, nu a fost de natură să atragă nelegalitatea soluției întrucât acest caracter este stabilit de către instanță, în înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G. nr. 214/2009, iar nu de către o comisie administrativă. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul – reclamant care a susținut că soluția a fost cu „încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate următoarele argumente în sprijinul aspectelor de nelegalitate: - Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare.

Aceasta, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării penale și să oblige la plata daunelor morale, dar printr-o analiză superficială a înscrisurilor atașate acțiunii, atât instanța de fond cât și cea de apel s-au considerat lămurite, respingând solicitarea de încuviințare a probei cu înscrisuri și a celei testimoniale. - Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, faptul că în cauză nu s-au încuviințat probele solicitate de către reclamant și că decizia nr. 32/2009 invocată de către instanța de apel în motivarea soluției vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea Legii nr. 221/2009, rezultă că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii sus-menționate, precum și a dreptului la un proces echitabil.

În afara aspectelor de nelegalitate a hotărârilor atacate, în ce privește temeinicia acestora, cele două instanțe își fundamentează întreaga motivare pe susținerile pârâtei care califică infracțiunea și condamnarea suferită, ca fiind una de drept comun. În realitate, refuzul de încorporare din cauza convingerilor religioase, a însemnat o apărare a principiilor și conștiinței religioase, considerându-se astfel că reclamantul făcea propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C. pen. în vigoare la acea vreme. Refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Acesta a fost motivul pentru care au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999 de persoane care se află în situații identice, în același sens fiind și o adresă de răspuns a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, care a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare. Prin întâmpinarea formulată, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că este criticată decizia în baza acelorași argumente care au constituit critici în apel; că, soluția este legală în condițiile în care infracțiunea săvârșită nu poate fi calificată decât ca una care aduce atingere capacității de apărare a țării.

Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: - Susținerea recurentului potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul de apărare (și astfel, s-ar fi adus atingere dreptului la un proces echitabil) pe motiv că nu i-au fost încuviințate probe suplimentare (cu înscrisuri și martori) în dovedirea pretențiilor nu poate fi primită. În realitate, în faza apelului - soluționat prin decizia ce face obiect al recursului - reclamantul nu a cerut administrarea de probe ci dimpotrivă, a precizat expres, conform mențiunii din practicaua hotărârii că „nu are cereri de formulat în probațiune”. În aceste condiții, nu se poate reproșa instanței de apel, sub forma unei critici deduse judecății în recurs, că nu a supus dezbaterii o cerere care în fapt nu a fost formulată.

În ce privește pretinsa încălcare a dreptului de apărare de către prima instanță a fondului, pe același motiv, al nesuplimentării probatoriului, ea a făcut obiect de analiză pentru instanța de apel, care a reținut că în mod prioritar trebuie analizată pertinența probelor. Or, sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect, răspunzând criticii formulate, că pentru a fi vorba de o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea săvârșirii infracțiunii în scopul indicat de art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, dar mijloacele de probă solicitate nu ar fi putut avea această finalitate. Fără să combată argumentația instanței și astfel, să deducă judecății o critică susceptibilă de cenzură în recurs, reclamantul susține doar că i-ar fi fost nesocotit dreptul de apărare prin aceea că nu i s-au încuviințat în apel probe pe care nu le-au solicitat.

- Referitor la invocarea în motivarea soluției a deciziei în interesul legii nr. 32/2009, faptul că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un considerent străin de natura pricinii. Ceea ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni. Or, în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de rațiune ( mutatis mutandis ), situația – premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico – juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, așa cum corect au reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și apoi a celui profesionist. - Aspectele vizând netemeinicia hotărârii nu pot face obiect de cenzură în calea de atac a recursului, nesubsumându-se niciunui aspect de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ. - Împrejurarea că printr-o adresă a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă s-ar fi făcut aprecierea că asemenea fapte, de neprezentare la încorporare pe motiv de apartenență la cultul religios „Martorii lui Iehova”, ar avea caracter politic nu are nicio consecință asupra legalității soluției.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, partea se prevalează de un act al unui organ administrativ, în condițiile în care verificarea și stabilirea caracterului unei asemenea fapte se realizează pe cale jurisdicțională, fiind în atribuția organului judiciar. Ca atare, conținutul unei astfel de adrese nu se poate impune instanței de judecată, obligată să realizeze propriile verificări și să statueze în drept asupra situațiilor deduse judecății. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei civile nr. 84/A din 19 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2011.