ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 675 din 28

octombrie 2009 Tribunalul Cluj a respins acțiunea formulată de reclamantul B.P.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

având ca obiect acordarea de daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin sentința penală nr. 295 din 28 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare, prevăzută și pedepsită de art. 354

C. pen., reținându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar

întrucât făcea parte din Organizația Martorii lui Iehova, credință ce nu îi

îngăduie să-și îndeplinească obligațiile militare.

S-a apreciat că o asemenea

infracțiune nu are caracter politic pentru a atrage incidența dispozițiilor

Legii nr. 221/2009; că și în prezent fapta pentru care a fost condamnat

reclamantul își află reglementarea în Codul penal, fiind înscrisă, de asemenea,

în Constituție, printre obligațiile cetățenilor români regăsindu-se aceea de a

apăra țara.

În aceste condiții, nu s-a putut

aprecia că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala

cu o oponență fără echivoc împotriva statului comunist totalitar, de vreme ce

aceste infracțiuni încă sunt incriminate de legislația penală.

Mai mult, obligația de a satisface

stagiul militar nu poate fi considerată indisolubil legată de un regim politic,

în vigoare într-o anumită epocă, având în vedere că aceasta are legătură cu

organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar și în

esență, cu obligația de apărare a țării, obligație ce decurge din calitatea de

cetățean.

Apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr. 84/A/2010 a Curții

de Apel Cluj.

S-a reținut în considerentele

deciziei că dezlegarea problemei de drept vizând lipsa caracterului politic al

condamnării pentru refuzul la încorporare pe motive de ordin religios (legate

de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova) a fost dată și

printr-o decizie în interesul legii nr. 32/2009, rațiunile care au stat la baza

adoptării acesteia subzistând și cu referire la prezenta cauză.

Aceasta, întrucât nu se poate admite

ca aceeași faptă să fie considerată sub imperiul unei legi (Decretul-lege nr.

118/1990) ca lipsită de caracter politic, iar sub imperiul altei legi (nr.

221/2009) ca neavând un asemenea caracter, în condițiile în care niciunul din

actele normative menționate nu definește în mod explicit infracțiunea cu

caracter politic, rămânând în puterea de apreciere jurisdicțională a instanței.

Cum în discuție sunt infracțiunile

prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen. și cum acestea sunt reglementate în

Titlul X al Codului penal (Infracțiuni contra capacității de apărare a țării”,

cap. I „Infracțiuni săvârșite de militari”, secțiunea I „Infracțiuni contra

ordinii și disciplinei militare” – art. 334, respectiv cap. 3 „Infracțiuni

săvârșite de civili” – art. 354) rezultă că sancționarea acestor fapte s-a

făcut ținându-se seama de obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale

vizând capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel de valori prin

mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran

al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de

participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală,

iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase

sau de altă natură.

În aceste condiții nu s-a putut

reține că scopul reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

De aceea, în absența unui asemenea scop

al incriminării, nu se pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter

politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de

caracter.

În egală măsură, condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale.

De altfel, problema compatibilității

obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost

pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, constituind obiectul mai

multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-a

recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu

serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la

executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conștiință sau din

cauza unei credințe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de

altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/196

Recomandarea nr. 816/1977).

Sub acest aspect, Comisia europeană

a drepturilor omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din

Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen contra Norvegiei, 14

octombrie 1985) și nu este vorba nici de o încălcare a art. 9 din Convenție,

care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea

pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.

Așadar, restrângerea libertății de

conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada

postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a

celui profesionist.

Critica referitoare la încălcarea

dreptului de apărare al reclamantului (pe motiv că acestuia nu i s-au

încuviințat probele solicitate pentru dovedirea caracterului politic al condamnării

suferite respectiv, nu s-au făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului

de condamnare și nici nu s-a cerut punctul de vedere scris al Asociației

Foștilor Deținuți Politici) a fost de asemenea, respinsă ca nefondată.

Aceasta, deoarece probele nu erau

pertinente întrucât nu puteau conduce la dovedirea săvârșirii infracțiunilor în

scopul indicat de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, la care face

trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, faptul că și Comisia

pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, prin

adresa nr. 121951/2009 a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale

pentru neprezentare la încorporare, nesupunere la încorporare, nu a fost de

natură să atragă nelegalitatea soluției întrucât acest caracter este stabilit

de către instanță, în înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G. nr. 214/2009,

iar nu de către o comisie administrativă.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelantul – reclamant care a susținut că soluția a fost cu „încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. Au fost invocate următoarele argumente în sprijinul

aspectelor de nelegalitate:

- Hotărârea instanței de fond este

nelegală, fiind dată cu încălcarea dreptului la apărare.

Aceasta, având în vedere că prin

cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței să constate caracterul

politic al condamnării penale și să oblige la plata daunelor morale, dar

printr-o analiză superficială a înscrisurilor atașate acțiunii, atât instanța

de fond cât și cea de apel s-au considerat lămurite, respingând solicitarea de

încuviințare a probei cu înscrisuri și a celei testimoniale.

- Având în vedere că Legea nr.

221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, faptul că în cauză nu

s-au încuviințat probele solicitate de către reclamant și că decizia nr.

32/2009 invocată de către instanța de apel în motivarea soluției vizează

aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, iar nu aplicarea Legii nr.

221/2009, rezultă că hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii sus-menționate,

precum și a dreptului la un proces echitabil.

În afara aspectelor de nelegalitate

a hotărârilor atacate, în ce privește temeinicia acestora, cele două instanțe

își fundamentează întreaga motivare pe susținerile pârâtei care califică

infracțiunea și condamnarea suferită, ca fiind una de drept comun.

În realitate, refuzul de încorporare

din cauza convingerilor religioase, a însemnat o apărare a principiilor și

conștiinței religioase, considerându-se astfel că reclamantul făcea propagandă

împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută și sancționată de art. 166 C.

pen. în vigoare la acea vreme.

Refuzul de a primi arma datorat

convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist totalitar.

Acesta a fost motivul pentru care au

fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999 de persoane

care se află în situații identice, în același sens fiind și o adresă de răspuns

a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, care a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale

pentru neprezentare la încorporare.

Prin întâmpinarea formulată, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului,

arătând că este criticată decizia în baza acelorași argumente care au

constituit critici în apel; că, soluția este legală în condițiile în care

infracțiunea săvârșită nu poate fi calificată decât ca una care aduce atingere

capacității de apărare a țării.

Examinând criticile formulate,

Înalta Curte constată următoarele:

- Susținerea recurentului potrivit

căreia i-ar fi fost încălcat dreptul de apărare (și astfel, s-ar fi adus

atingere dreptului la un proces echitabil) pe motiv că nu i-au fost

încuviințate probe suplimentare (cu înscrisuri și martori) în dovedirea

pretențiilor nu poate fi primită.

În realitate, în faza apelului -

soluționat prin decizia ce face obiect al recursului - reclamantul nu a cerut

administrarea de probe ci dimpotrivă, a precizat expres, conform mențiunii din practicaua

hotărârii că „nu are cereri de formulat în probațiune”.

În aceste condiții, nu se poate

reproșa instanței de apel, sub forma unei critici deduse judecății în recurs,

că nu a supus dezbaterii o cerere care în fapt nu a fost formulată.

În ce privește pretinsa încălcare a

dreptului de apărare de către prima instanță a fondului, pe același motiv, al

nesuplimentării probatoriului, ea a făcut obiect de analiză pentru instanța de

apel, care a reținut că în mod prioritar trebuie analizată pertinența probelor.

Or, sub acest aspect, instanța de

apel a constatat corect, răspunzând criticii formulate, că pentru a fi vorba de

o probă pertinentă în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea

săvârșirii infracțiunii în scopul indicat de art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, dar

mijloacele de probă solicitate nu ar fi putut avea această finalitate.

Fără să combată argumentația

instanței și astfel, să deducă judecății o critică susceptibilă de cenzură în

recurs, reclamantul susține doar că i-ar fi fost nesocotit dreptul de apărare

prin aceea că nu i s-au încuviințat în apel probe pe care nu le-au solicitat.

- Referitor la invocarea în

motivarea soluției a deciziei în interesul legii nr. 32/2009, faptul că ea

vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un

considerent străin de natura pricinii.

Ceea ce a reținut instanța evocând

decizia în interesul legii menționată a fost calificarea naturii infracțiunii

de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare,

săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a

condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea aceeași

problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe

motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui Iehova), în condiții în care, la fel ca și în situația

Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009)

nu conținea o definire a acestei fapte ca fiind

infracțiune

de natură politică.

Pentru identitate de rațiune (

mutatis

mutandis

), situația – premisă de la care se pornește în realizarea

raționamentului logico – juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi

diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite.

Într-adevăr, refuzul satisfacerii

stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării,

indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare

de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a

serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără

nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația

altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei

astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, așa cum corect au

reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a

subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar

alternativ și apoi a celui profesionist.

- Aspectele vizând netemeinicia

hotărârii nu pot face obiect de cenzură în calea de atac a recursului,

nesubsumându-se niciunui aspect de nelegalitate reglementat prin dispozițiile

art. 304 C. proc. civ.

- Împrejurarea că printr-o adresă a

Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

s-ar fi făcut aprecierea că asemenea fapte, de neprezentare la încorporare pe

motiv de apartenență la cultul religios „Martorii lui Iehova”, ar avea caracter

politic nu are nicio consecință asupra legalității soluției.

Așa cum corect a reținut instanța de

apel, partea se prevalează de un act al unui organ administrativ, în condițiile

în care verificarea și stabilirea caracterului unei asemenea fapte se

realizează pe cale jurisdicțională, fiind în atribuția organului judiciar.

Ca atare, conținutul unei astfel de

adrese nu se poate impune instanței de judecată, obligată să realizeze

propriile verificări și să statueze în drept asupra situațiilor deduse

judecății.

Pentru toate aceste considerente,

criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B.P.

împotriva deciziei civile nr. 84/A din 19 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19

ianuarie 2011.