ÎCCJ, decizie (scj.ro #81794)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81794) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind

plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3)

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar.

Cuprins pe materii

.

Drept civil. Despăgubiri

.

Acțiune

privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1

alin (3) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar

.

Index alfabetic.

Drept

civil.

-

despăgubiri

-

serviciul militar

-

refuz

Legea

nr.

221/2009: art.

1

alin

.

(3)

Refuzul satisfacerii stagiului militar

obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării,

indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare

de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de

la acea vreme.

Faptul că obligația de

satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără

nicio

discriminare pe motive de ordin religios, se

regăsește și în legislația altor state, reprezintă un

argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații

nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, prestarea unui

asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a

unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior,

până la momentul reglementării serviciul militar alternativ și

apoi a celui profesionist

.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr.

275 din 19 ianuarie 2011.

Prin sentința

civilă nr. 675 din 28 octombrie 2009 Tribunalul Cluj a respins

acțiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de

daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr.

295 din 28 aprilie

1978 a

Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 2 ani și 6 luni

închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare,

prevăzută și pedepsită de art. 354 Cod penal,

reținându-se refuzul acestuia la satisfacerea serviciului militar întrucât

făcea parte din Organizația Martorii lui

Iehova

,

credință ce nu îi îngăduie

să-și îndeplinească obligațiile militare.

S-a apreciat că o

asemenea infracțiune nu are caracter politic pentru a atrage

incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009; că și în

prezent fapta pentru care a fost condamnat reclamantul își află

reglementarea în Codul penal, fiind înscrisă, de asemenea, în

Constituție, printre obligațiile cetățenilor români

regăsindu-se aceea de a apăra țara.

În aceste

condiții, nu s-a putut aprecia că refuzul de a primi arma datorat

convingerilor religioase ar echivala cu o oponență fără

echivoc împotriva statului comunist totalitar, de vreme ce aceste

infracțiuni încă sunt incriminate de legislația penală.

Mai mult,

obligația de a satisface stagiul militar nu poate fi considerată

indisolubil legată de un regim politic, în vigoare într-o anumită

epocă, având în vedere că aceasta are legătură cu

organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar

și în esență, cu obligația de apărare a

țării, obligație ce decurge din calitatea de cetățean.

Apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței a fost respins prin decizia civilă nr.

84/A/2010 a Curții de Apel Cluj.

S-a reținut în

considerentele deciziei că dezlegarea problemei de drept vizând lipsa

caracterului politic al condamnării pentru refuzul la încorporare pe

motive de ordin religios (legate de apartenența

la Organizația

religioasă Martorii lui

Iehova

) a fost dată

și printr-o decizie în interesul legii nr. 32/2009, rațiunile care au

stat la baza adoptării acesteia subzistând și cu referire la prezenta

cauză.

Aceasta, întrucât nu

se poate admite ca aceeași faptă să fie considerată sub

imperiul unei legi (Decretul – lege nr. 118/1990) ca lipsită de caracter

politic, iar sub imperiul altei legi (nr. 221/2009) ca neavând un asemenea caracter,

în condițiile în care

niciunul

din actele

normative menționate nu definește în mod explicit infracțiunea

cu caracter politic, rămânând în puterea de apreciere

jurisdicțională a instanței.

Cum în discuție

sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 Cod penal

și cum acestea sunt reglementate în Titlul X al

Codului penal (Infracțiuni contra

capacității de apărare a țării”, cap. I

„Infracțiuni săvârșite de militari”, secțiunea I

„Infracțiuni contra ordinii

și

disciplinei militare” – art. 334, respectiv cap. 3 „Infracțiuni

săvârșite de civili” – art. 354) rezultă că

sancționarea acestor fapte s-a făcut ținându-se seama de

obiectul juridic reprezentat de relațiile sociale vizând capacitatea de

apărare a țării.

Ocrotirea

unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o

anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa

participarea cetățenilor săi și formele de participare la

îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală,

iar instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit pe

toți cetățenii apți să îl efectueze, fără

nicio

discriminare pe motive religioase sau de altă

natură.

În aceste condiții nu s-a putut reține că scopul

reglementărilor penale menționate a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu

a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea

dată.

De aceea, în absența unui asemenea scop al

incriminării, nu se

pune problema

existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de

consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter.

În egală măsură, condamnarea pentru

infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau

concentrare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului ori

o

nerespectare a drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale.

De altfel, problema compatibilității

obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii

serviciului militar a fost pusă și în discuția

instituțiilor Consiliului Europei, constituind

obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea

Parlamentară a Consiliului Europei, prin care

s-a recomandat statelor membre

recunoașterea obiecției de conștiință în

legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor

forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive

de conștiință sau din cauza unei credințe profund

religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură

similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr. 337/196

Recomandarea nr. 816/1977).

Sub acest aspect, Comisia europeană a drepturilor omului a

decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenție

nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în

măsură să îl satisfacă din motive de

conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă

cu exigențele

textului Convenției (

Johansen

contra

Norvegiei,

14 octombrie 1985) și nu este vorba nici de o

încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de

gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul

de a îndeplini serviciul militar.

Așadar, restrângerea libertății de

conștiință, în legătură cu executarea serviciului

militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații

constituționale, cadru menținut și în perioada

postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ

și apoi a celui profesionist.

Critica

referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului (pe

motiv că acestuia nu i s-au încuviințat probele solicitate pentru

dovedirea caracterului politic al condamnării suferite respectiv, nu s-au

făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare și

nici nu s-a cerut punctul de vedere scris al Asociației Foștilor

Deținuți Politici) a fost de asemenea, respinsă ca

nefondată.

Aceasta, deoarece probele nu erau pertinente întrucât nu

puteau conduce la dovedirea săvârșirii infracțiunilor în scopul

indicat de art. 2 al. 1 din O.U.G. nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1

alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

De

asemenea, faptul că și Comisia pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă, prin adresa nr. 121951/2009

a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare

la încorporare, nesupunere la încorporare, nu a fost de natură să

atragă

nelegalitatea

soluției întrucât

acest caracter este stabilit de către instanță, în

înțelesul și cu finalitatea prevăzută de O.U.G. nr.

214/2009, iar nu de către o comisie administrativă.

Decizia

a fost atacată cu recurs de către apelantul – reclamant care a

susținut că soluția a fost cu „încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”, ceea ce atrage incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Au fost invocate

următoarele argumente în sprijinul aspectelor de

nelegalitate

:

-

Hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind dată cu

încălcarea dreptului la apărare.

Aceasta,

având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat

instanței să constate caracterul politic al condamnării penale

și să oblige la plata daunelor morale, dar printr-o analiză

superficială a înscrisurilor atașate acțiunii, atât

instanța de fond cât și cea de apel s-au considerat lămurite,

respingând solicitarea de încuviințare a probei cu înscrisuri și a

celei testimoniale.

-

Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de

condamnare politică, faptul că în cauză nu s-au încuviințat

probele solicitate de către reclamant și că decizia nr. 32/2009

invocată de către instanța de apel în motivarea soluției

vizează aplicarea unitară a Decretului – lege nr. 118/1990, iar nu

aplicarea Legii nr. 221/2009, rezultă că hotărârea atacată

este dată cu încălcarea legii sus – menționate, precum și a

dreptului la un proces echitabil.

În

afara aspectelor de

nelegalitate

a hotărârilor

atacate, în ce privește temeinicia acestora, cele două instanțe

își fundamentează întreaga motivare pe susținerile pârâtei care

califică infracțiunea și condamnarea suferită, ca fiind una

de drept comun.

În

realitate, refuzul de încorporare din cauza convingerilor religioase, a

însemnat o apărare a principiilor și conștiinței

religioase, considerându-se astfel că reclamantul făcea

propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută

și sancționată de art. 166 din Codul penal în vigoare la acea

vreme.

Refuzul

de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o

oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Acesta

a fost motivul pentru care au fost admise toate cererile formulate în temeiul

O.G. nr. 214/1999 de persoane care se află în situații identice, în

același sens fiind și o adresă de răspuns a Comisiei pentru

constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, care a apreciat caracterul politic al condamnărilor

penale pentru neprezentare la încorporare.

Prin

întâmpinarea formulată, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat respingerea recursului, arătând că este criticată

decizia în baza acelorași argumente care au constituit critici în apel;

că, soluția este legală în condițiile în care

infracțiunea săvârșită nu poate fi calificată decât ca

una care aduce atingere capacității de apărare a

țării.

Examinând

criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

-

Susținerea recurentului potrivit căreia i-ar fi fost încălcat

dreptul de apărare (și astfel, s-ar fi adus atingere dreptului la

un

proces echitabil) pe motiv că nu

i-au fost încuviințate probe suplimentare (cu înscrisuri și martori)

în dovedirea pretențiilor nu

poate

fi primită.

În

realitate, în faza apelului – soluționat prin decizia ce face obiect al

recursului – reclamantul nu a cerut administrarea de probe ci dimpotrivă,

a precizat expres, conform mențiunii din

practicaua

hotărârii că „nu are cereri de formulat în

probațiune”.

În

aceste condiții, nu se poate reproșa instanței de apel, sub

forma unei critici deduse judecății în recurs, că nu a supus

dezbaterii o cerere care în fapt nu a fost formulată.

În

ce privește pretinsa încălcare a dreptului de apărare de

către prima instanță a fondului, pe același motiv, al

nesuplimentării probatoriului, ea a făcut obiect de analiză

pentru instanța de apel, care a reținut că în mod prioritar

trebuie analizată pertinența probelor.

Or,

sub acest aspect, instanța de apel a constatat corect, răspunzând

criticii formulate, că pentru a fi vorba de o probă pertinentă

în cauză, aceasta ar fi trebuit să conducă la demonstrarea

săvârșirii infracțiunii în scopul indicat de art. 21 alin. (1)

din OUG nr. 214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009, dar mijloacele de probă solicitate nu ar fi putut avea

această finalitate.

Fără

să combată argumentația instanței și astfel, să

deducă judecății o critică susceptibilă de

cenzură în recurs, reclamantul susține doar că i-ar fi fost

nesocotit dreptul de apărare prin aceea că nu i s-au încuviințat

în apel probe pe care nu le-au solicitat.

-

Referitor la invocarea în motivarea soluției a deciziei în interesul legii

nr. 32/2009, faptul că ea vizează aplicarea unitară a Decretului

– lege nr. 118/1990, nu reprezintă un considerent străin de natura

pricinii.

Ceea

ce a reținut instanța evocând decizia în interesul legii

menționată a fost calificarea naturii infracțiunii de

neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare,

săvârșite din motive de conștiință religioasă

și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru

aceste infracțiuni.

Or,

în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării

unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de

conștiință religioasă determinat de apartenența

la Organizația

religioasă Martorii lui

Iehova

), în

condiții în care, la fel ca și în situația Decretului – lege nr.

118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o

definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură

politică.

Pentru

identitate de rațiune (

mutatis

mutandis

), situația – premisă de la care se

pornește în realizarea raționamentului logico – juridic fiind

aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de

interpretarea dată de Secțiile Unite.

Într-adevăr,

refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea

de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic,

neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de

rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul

că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa

față de toți cetățenii apți să îl efectueze,

fără

nicio

discriminare pe motive de ordin

religios, regăsindu-se și în legislația altor state,

reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei

astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul

dictatorial.

Dimpotrivă,

așa cum corect au reținut și instanțele fondului prestarea

unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de

îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat

regimului anterior, până la momentul reglementării serviciul militar

alternativ și apoi a celui profesionist.

-

Aspectele vizând netemeinicia hotărârii nu pot face obiect de cenzură

în calea de atac a recursului,

nesubsumându-se

niciunui aspect de

nelegalitate

reglementat prin

dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.

-

Împrejurarea că printr-o adresă a Comisiei pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă s-ar fi făcut

aprecierea că asemenea fapte, de neprezentare la încorporare pe motiv de

apartenență la cultul religios „Martorii lui

Iehova

”,

ar avea caracter

politic nu are

nicio

consecință asupra legalității soluției.

Așa

cum corect a reținut instanța de apel, partea se prevalează de

un act al unui organ administrativ, în condițiile în care verificarea

și stabilirea caracterului unei asemenea fapte se realizează pe cale

jurisdicțională, fiind în atribuția organului judiciar.

Ca

atare, conținutul unei astfel de adrese nu se poate impune instanței

de judecată, obligată să realizeze propriile verificări

și să statueze în drept asupra situațiilor deduse

judecății.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost

găsite nefondate, recursul fiind respins în consecință.