ÎCCJ, decizie (scj.ro #81919)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81919) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune privind

plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1 alin (3)

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar.

Cuprins pe materii

.

Drept civil. Despăgubiri

.

Acțiune

privind plata despăgubirilor întemeiată pe dispozițiile art. 1

alin (3) din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989

. Inaplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 221/2009 în cazul refuzului de a îndeplini serviciul militar

.

Index alfabetic.

Drept

civil.

-

despăgubiri

-

serviciul militar

-

refuz

Legea nr. 221/2009: art.

1 alin. (3)

Restrângerea libertății de

conștiință, în legătură cu executarea serviciului

militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci

de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații

constituționale, cadru menținut și în perioada

postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ

și apoi a celui profesionist.

Prin urmare, o eventuală represiune a

serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu

constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul

represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de

regimul comunist,

în sensul menționat

în art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

214/1999, ci convingerilor sale religioase.

Ca atare, persoanele condamnate pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a

țării prevăzute de art. 334 și art. 354 Cod penal,

săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice

.

Î.C.C.J, Secția civilă

și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6746 din 10 decembrie

2010.

Prin sentința

civilă nr. 656 din 23 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul

Cluj, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul T.V.

în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr.

415 pronunțată la 30 iulie 1971 de Tribunalul Militar Cluj, în dosar

nr. 370/1971 în temeiul art. 354 alin. (2) Cod penal, reclamantul a fost

condamnat la 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de neprezentare la

încorporare.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-a avut în vedere că inculpatul a refuzat

să fie încorporat întrucât, așa cum a recunoscut, ceea ce l-a

determinat să comită fapta este apartenența sa la

organizația „Martorii lui

Iehova

” ale cărei

precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.

Nu se poate aprecia,

că refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase ar echivala cu

o oponență fără echivoc împotriva principiilor statului

comunist totalitar, de vreme ce aceste infracțiuni, încă mai sunt în

vigoare în Codul penal, iar condamnări în baza acestor texte legale au

fost pronunțate și după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate

afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.

Aspectele legate de

modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar

reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element

esențial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege.

Referitor la

hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe,

care fac aplicabilitatea ordonanței nr. 214/1999 în cazul unor astfel de

condamnări, instanța a reținut că argumentele de fapt

și de drept expuse, pentru a califica această condamnare, ca fiind

una din cele prevăzute în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, nu au

nici o susținere, fiind simple constatări ale instanței. De

altfel, în actuala legislație practica judiciară nu este

considerată izvor de drept.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul T.V., solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii în

sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată,

constatându-se caracterul politic al condamnării penale dispusă prin

sentința penală nr. 415 din 30 iulie 1971 pronunțată de

Tribunalul Militar Cluj, obligarea Statului Rămân la plata daunelor morale

în cuantum de 90.000 Euro pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia civilă nr. 58/A din 26 februarie

2010 a

Curții de Apel

Cluj, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale

pentru minori și familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantul T.V.

În motivarea soluției, instanța de apel a

reținut că prin decizia nr. 32/2009 s-a admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în sensul că, în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a din

Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că

persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra

capacității de apărare a țării, prevăzute de art.

334 și art. 354 din Cod penal, săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru

persoanele persecutate din motive politice.

Cele reținute în

motivarea Deciziei nr. 32/2009 sunt argumente pertinente și pe deplin

valabile în prezenta cauză.

Cum în discuție

sunt infracțiunile prevăzute de art. 334 și art. 354 din Codul

penal, se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de

conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu

(cel mai frecvent determinate de apartenența

la Organizația

Religioasă

"Martorii lui

Iehova

")

au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 din Codul penal

(neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile

art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși

încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat

executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Așezarea acestor

texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în

mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni,

care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de

apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel

de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită

orânduire,

ci

de

dreptul

suveran

al

unui

stat de a reglementa

participarea

cetățenilor săi la îndeplinirea unei obligații

prevăzute prin legea fundamentală.

Condamnările

pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte

prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

În jurisprudența

recentă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de

apartenența persoanei

la Organizația Religioasă

"Martorii

lui

Iehova

", a concluzionat că art. 9 din

Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b,

nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive

de conștiință (

Bayatyan

c/a Armeniei,

Hotărârea din 27 octombrie 2009). Așadar, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu

executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul

dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a

unei obligații constituționale, cadru menținut și în

perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar

alternativ și apoi a celui profesionist.

Dovedirea caracterului

politic al condamnării suferite de către acesta nu se poate face cu

probele solicitate de către apelant, iar, pentru ca proba să fie

pertinentă, trebuie să ducă la indicarea săvârșirii

infracțiunilor în scopul indicat de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/2009, la care face trimitere art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, ori

probele indicate de apelant nu pot avea această finalitate dat fiind cele

arătate mai sus.

Mai arată

apelantul că și Comisia pentru constatarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă prin adresa nr. 121951/2009

a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare

la încorporare și nesupunere la încorporare. Nici acest motiv de apel nu

poate fi primit dat fiind că acest caracter este stabilit de către

instanță, în înțelesul și cu finalitatea

prevăzută de O.U.G. nr. 214/2009, iar nu de către o comisie.

Împotriva

menționatei decizii a declarat

și motivat recurs, reclamantul pentru motive de

nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă

și încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului

garantat de alin. (1) al art. 24 din Constituția României.

În motivarea

recursului s-a arătat că, printr-o analiză superficială a

înscrisurilor depuse odată cu cererea de chemare în judecată, atât

instanța de fond, cât si cea de apel s-au considerat lămurite,

respingând cererea de încuviințare a probei cu înscrisuri și a probei

testimoniale și au rămas în pronunțare, având în vedere strict

dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în

interesul legii, decizie care vizează aplicarea unitară a

Decretului-lege nr. 118/1990.

Având în vedere

că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare

politică, ci doar

enumeră

condamnările

care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări

instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al

condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea

221/2009, în baza probelor administrate.

Faptul că în

prezenta cauză nu s-au încuviințat probele solicitate de petent, prin

avocat, și nici nu s-au luat măsurile prevăzute de art. 4 din

Legea nr. 221/2009 care obligau, pentru dovedirea caracterului politic al

condamnării suferite de către reclamant, la efectuarea de demersuri

în vederea reconstituirii dosarului de condamnare, care ar fi

dovedit măsurile de cercetare și de

urmărire dispuse de către organele de securitate înainte și

după condamnare, dovedește că hotărârea atacată este

dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 și a art. 24 din Constituția

României și a Convenției Europene a Drepturilor Omului care

garantează dreptul la apărare și la un proces echitabil.

Decizia nr. 32/2009,

invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a

apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990

și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, cele două instanțe

fundamentându-și întreaga motivare pe susținerile pârâtei din

întâmpinare, care califică condamnarea suferită de petent ca fiind

una de drept comun.

În încercarea

autorităților de la acea vreme de a-l determina să renunțe

la credință, o lungă perioadă de timp a fost urmărit

și cercetat de către organele de securitate, întrucât se considera

că organizația interzisă "Martorii lui

Iehova

"

urmărea schimbarea ordinii socialiste existente în stat, faptele fiind

considerate deosebit de grave deoarece erau forma sub care elemente ostile

regimului caută să frâneze opera de construire a socialismului.

Apărarea principiilor și a conștiinței religioase erau considerate

ca propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă

prevăzută și sancționată de art. 166 din Codul penal

în vigoare la acea vreme.

Cu toate că

libertatea convingerilor religioase era un drept constituțional, statul

sancționa penal în perioada comunistă neîndeplinirea serviciului

militar obligatoriu fără a da posibilitatea legală

adepților acestui cult la o alternativă la prestarea serviciului

militar, ceea ce dovedește politica regimului comunist de a nu se accepta

decât doctrina partidului comunist de natură ateistă. Prin urmare,

refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o

oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist

totalitar.

În aceste

împrejurări, condamnările suportate de credincioși ai diverselor

culte religioase, care și-au exprimat în mod fățiș

convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale, au un

evident caracter politic.

Analizând recursul formulat, în raport de

criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este

nefondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 1 al Legii nr.221/2009, constituie condamnare

cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de

data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut

drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data

de 6 martie 1945.

Potrivit art.1 alin.(3) și alin. (4), constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice

alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 214/1999 (respectiv exprimarea protestului împotriva dictaturii,

cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

susținerea sau aplicarea principiilor

democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului

comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale;

înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie

politică, de avere ori de origine socială).

Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la

alin. (3) se constată de instanța judecătorească.

Legea impune astfel ca instanța să constate, în

mod definitiv, că fapta pentru care a avut loc condamnarea a avut drept

scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945.

Recurentul a fost

condamnat la 3 ani închisoare, în temeiul art. 354 alin. (2) Cod penal,

pentru infracțiunea de neprezentare la

încorporare, deoarece a refuzat să fie încorporat motivat de apartenența

sa la organizația „Martorii lui

Iehova

” ale

cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.

Recurentul susține că refuzul de a primi arma

datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Prin decizia în interesul legii nr.32/2009, Înalta Curte

de Casație și Justiție, a stabilit că, în interpretarea

și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a din

Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare

a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 din Cod penal,

săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în

art. 354 Cod penal, fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului

de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „Martorii

lui

Iehova

”, situația de fapt din prezenta

cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în

interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în

susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii

prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe de

fond. Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și

Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă

și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecății în

prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii

vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în

eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunțe, în

recurs în interesul legii, asupra dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii

nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni de art.

354 alin. (2) Cod penal,

pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Instanța de apel

a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al

condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu

s-a realizat ca împotrivire față de regimul totalitar instaurat în

perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a

atras o sancțiune care nu este specifică regimului dictatorial. O

astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele

democratice, nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele

Grandrath

c/a R.F.G. 12 decembrie 1966, N. c/a Suediei, 11

octombrie

1984, A

.

c/a Elveției, 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului politic

al unei astfel de condamnări.

Așadar,

restrângerea libertății de conștiință, în

legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea

strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și

legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru

menținut și în perioada postcomunistă, până la

reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui

profesionist,

astfel cum în mod corect a

apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o

eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul

de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică,

cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului

față de regimul comunist,

în

sensul menționat în art. 2 alin. (1) din Ordonanța de

urgență a Guvernului nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase.

Deși recurentul

susține că politica regimului comunist era aceea de a nu se accepta

decât doctrina partidului comunist de natură ateistă și, prin

urmare, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu

o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist

totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de împotrivire

față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care

face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 și care se referă

la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Înalta Curte a

apreciat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare

asupra caracterului politic al condamnării, preluând motivarea deciziei

nr.32/2009 a Secțiilor Unite al Înaltei Curți de Casație și

Justiție care, referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin

raportare la

prevederile

Decretului-

lege nr. 118/1990, a concluzionat că

persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 Cod

penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot

beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive

politice.

Existând identitate de situații

premisă între cea care a stat la baza pronunțării deciziei

nr.32/2009 și cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei

acțiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în

prezenta cauză, pentru identitate de raționament juridic. Forța

probantă a unei astfel de motivări, deși nu este cea

prevăzută de art. 329 Cod procedură civilă, în sensul

că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este

totuși suficientă în a tranșa asupra caracterului politic al

condamnării.

În acest context,

încuviințarea și administrarea unor noi probe cu înscrisuri și

martori, cu privire la măsurile de cercetare și urmărire dispuse

de organele de securitate înainte și după condamnare, în scopul

dovedirii caracterului politic al condamnării era neconcludentă.

Luând în considerare

că această condamnare viza o infracțiune de drept comun, prin

care se încălca libertatea de conștiință prin impunerea

obligativității serviciului militar, fără a prevedea

alternativa prestării unei alte activități sociale, probele

solicitate erau neconcludente, deoarece nu vizau natura condamnării, ci

eventuale abuzuri săvârșite corelativ aplicării acesteia.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte consideră că motivul de recurs invocat nu

este incident în cauză, astfel că recursul a fost respins ca

nefondat, în temeiul art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă.