ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3636/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3636/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 316 din 7 decembrie 2009,

Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată,a constatat

caracterul politic al condamnării pronunțată prin sentința penală nr. 190 din 13

martie 1974 de către Tribunalul Militar Cluj și a obligat pârâtul la plata sumei

de 40.000 euro în echivalent în lei, cu titlu de daune și 2.168 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

190/1974 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în Dosar nr. 181/1974,

reclamantul Ș.Ș. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe timp de 3 ani (fila

5).

În baza acestei

sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 68/1974, cum rezultă

din fișa matricolă penală nr. 25/1974 (fila 8).

Potrivit declarației

martorului R.I., audiat la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea,

fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”, iar după eliberare a

fost chemat mereu la Securitate, ocazie cu care era întrebat și dacă nu renunță

la credința lui, de frica securității și miliției schimbându-și domiciliul

(fila 32).

Acesta aspecte sunt

confirmate și de celălalt martor, R.T., care arată și că în perioada

condamnării reclamantul a lucrat la Govora, pe malul Oltului în mediu umed

fiindu-i afectată starea de sănătate (dureri de picioare, reumatice, varice).

Art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că,

pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea,

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală,

dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. d) din O.U.G. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale;

Ar. 4 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea persoanelor condamnate penal în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele

prevăzute la art. 1 alin. (2) de a solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).

Prin art. 30 din

Constituția Republicii Socialiste România din 1965 s-a consacrat dreptul constituțional

privind libertatea de conștiință a cetățeanului de a-și manifesta convingerile religioase

în mod individual sau colectiv și cu toate acestea statul sancționa neîndeplinirea

serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitate legală adepților

cultelor religioase care interziceau adepților lor efectuarea serviciului

militar la o alternativă la prestarea acestui serviciu.

Consacrarea libertății

gândirii, conștiinței și religiei ca drept inerent existenței și dezvoltării personalității

umane a constituit o preocupare constantă a popoarelor în istoria eforturilor pentru

asigurarea respectului față de demnitatea ființelor umane.

Din perspectiva Declarației

Universale a Drepturilor Omului, aceasta înseamnă și libertatea manifestării

ființei umane în acest sens, singură sau împreună cu alții, atât în mod public cât

și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea

ritualurilor.

Aceste idealuri au

fost dezvoltate prin Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și

politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, care

prevede la art. 18 că nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri ce poate aduce

atingeri libertății de a alege o religie sau o convingere și că această

libertate nu poate fi supusă decât restricțiilor legale și necesare într-o

societate democratică, iar statele părții trebuie să elimine orice formă de

intoleranță și de discriminare fondată pe religie sau convingere, potrivit declarației

Adunării Generale a O.N.U. din 1981 - art. 4 alin. (2).

Pactul a fost ratificat

de România prin decretul 212 din 31 octombrie 1974.

Aceste restricții

prevăzute în art. 18 alin. (3) al Pactului trebuie să fie prevăzute de lege și

necesare în ocrotirea securității ordinii și sănătății publice sau a moralei.

Ori pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane, caracterul

fundamental al drepturilor de gândire, conștiință și religie este valabil și

pentru militari presupunând însă, datorită specificului vieții și activității militare

și impunerea anumitor derogări de la libertatea de a-și practica religia sau

convingerile.

Cât privește militarii

în termen, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului a recunoscut încă prin

Rezoluția 1993/1984 refuzul persoanelor de a-și satisface serviciul militar ca

o formă de exercitare legitimă a dreptului la libertatea gândirii, conștiinței și

religiei.

Tot atunci Comisia a

lansat un apel către statele în care serviciul militar era obligatoriu în

sensul de a prevedea alte forme de serviciu public pentru tinerii recruți.

Înainte de 1989

aceștia erau trași la răspundere penală pentru refuzul de a îmbrăca uniforma militară,

de a depune jurământul militar, de a pune mâna pe arme, pentru ca prin Constituția

din 1991 să se admită că preceptele religioase pot constitui un motiv de refuz

al îndeplinirii serviciului militar aspect rezultat din prevederile art. 42 și

materializându-se în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 46/1996, privind pregătirea

populației pentru apărare.

Potrivit acestuia,

cetățenii care din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar

sub arme execută serviciul militar alternativ.

Ca semnatară a Actului

final de la Helsinki, România avea obligația de a respecta drepturile

fundamentale ale cetățenilor, inclusiv libertatea de conștiință și religie,

angajându-se să acționeze conform scopurilor și principiilor Cartei O.N.U. și Declarației

Universale a Drepturilor Omului. De asemenea s-a angajat să-și îndeplinească

obligațiile așa cum sunt enunțate în declarațiile și acordurile internaționale în

domeniu, inclusiv pactele internaționale ale drepturilor omului.

Nerespectarea de

către statul român a obligațiilor asumate în perioada anterioară anului 1989,

rezultate din actele internaționale mai sus evocate și mai mult, condamnarea

reclamantului pentru refuzul manifestat de a nu satisface stagiul militar în

condițiile inexistenței unei activități publice alternative, reprezintă expresia

politică a atitudinii regimului din acea vreme.

Ca regim fundamentalist

din punct de vedere ideologic, regimul comunist a știut întotdeauna că

libertatea de gândire, de conștiință și religie reprezintă o amenințare la

adresa existenței acestuia, umplând închisorile cu persoanele care gândeau

altfel.

Coroborând toate aceste

obligații pozitive neonorate ale statului, rezultate din normele mai sus

evocate cu situația de fapt pe care a suportat-o reclamantul în perioada de

referință, s-a concluzionat în sensul că acesta a fost subiectul unei

condamnări politice din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea 221/2009, astfel

că cererea sa de constatare a caracterului politic al condamnării pronunțată

prin Sentința penală nr. 190/1974 de către Tribunalul Militar Cluj, prin care a

fost condamnat reclamantul la pedeapsa cu închisoarea de 4 ani, a fost admisă.

În sensul celor

reținute anterior este și recenta practică C.E.D.O. în materie, la data de 11

iulie 2006, Curtea Europeană pronunțându-se în 15 cauze privind cererile depuse

de Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova” - România și 14 persoane fizice,

luând act de încheierea unei convenții de soluționare amiabilă între Guvern și

aceștia, cauza fiind radiată de pe rol.

Prin convenția

semnată de părți, Guvernul român s-a angajat să ia o serie de măsuri cu

caracter individual și general, cele individuale vizând și obligația de a retrage

toate recursurile introduse împotriva deciziilor instanțelor interne prin care

se acordă reparație pentru prejudiciul suferit de reclamanții persoane fizice

ca urmare a condamnărilor penale suferite pentru faptul că au refuzat efectuarea

serviciului militar alternativ, cu atât mai mult justificându-se repararea unui

astfel de prejudiciu în situația inexistenței unui serviciu alternativ la data

condamnării reclamantului.

Ca o consecință a

admiterii acestei cereri a fost admisă și cererea privind acordarea daunelor

morale, din perspectiva art. 5 alin. (1) al aceleași legi potrivit căreia,

orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată, în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Este cert că privarea

de libertate a reclamantului a provocat acestuia suferințe în plan moral,

fiindu-i lezate demnitatea, onoarea, drepturile personale garantate de

Constituția României, în primul rând dreptul la libertate, fiindu-i afectată

imaginea sa în comunitate, aducându-i-se atingere însuși dreptului său la manifestarea

religiei.

Prin Decizia civilă nr.

60 din 13 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, și conflicte de muncă și asigurări sociale s-a

dispus admiterea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român reprezentat

de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva

sentinței civile nr. 316/S din 7 decembrie 2009 a Tribunalului Brașov, care a

fost schimbată în tot, în sensul că:

S-a dispus

respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Ș.Ș. în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Curtea a reținut

următoarele:

Legea nr. 221/2009 nu

definește noțiunea de condamnare politică, însă enumeră în conținutul său

condamnările care au de drept un conținut politic.

Condamnarea

apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un

caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009.

Fapta apelantului,

care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar

obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui

Iehova” a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea

obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără

discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor

reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii

comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu

caracter politic.

Condamnarea

apelantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența

la un cult religios ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală

ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor

civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât

libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea

serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură

cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și

legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia europeană a

Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din

Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de

substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind

compatibilă cu exigențele textului Convenției. (Johansen c/a Norvegiei, 14

octombrie 1985).

Aceeași orientare a

Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor

Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de

îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența

persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova" a concluzionat

că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3

lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din

motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009).

Prin urmare,

condamnarea penală pronunțată pentru infracțiunea analizată nu are caracter

politic în sensul Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost

în temeiul art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii apelului.

În cauză sunt

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

reținut în mod greșit considerentele Deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, care vizează aplicarea unitară a Decrtului-Lege nr.

118/1990, deoarece Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare

politică ci doar enumără condamnările care au de drept un caracter politic.

Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă, revine sarcina instanței de a constata caracterul lor

politic, în condițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009.

În consecință,

decizia invocată de instanța de apel nu se aplică în situația Legii nr. 221/2009,

instanța trebuind a analiza temeinicia cererii reclamantului prin prisma Legii nr.

221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/2009.

Conform temeiului de

drept al acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat de

scopul urmărit prin săvârșirea ei așa cum dispune O.U.G. nr. 214/1999 și nu de

natura infracțiunii fiind irelevantă stabilirea obligației de a efectua

serviciul militar prin dispoziții constituționale ori sancționarea penală a

neexecutării acestei obligații deoarece legiuitorul a vizat exclusiv scopul

săvârșirii faptei prin raportare la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009,

legat de regimul comunist.

Acest lucru rezultă

și din expunerea de motive a legii precum și din conținutul art. 2 lit. d) din

O.U.G. nr. 214/1999, fiind clar că fapta penală a fost săvârșită pentru

afirmarea unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații

cetățenești care nu era de natură a crea niciun pericol.

Raportarea la

elementele infracțiunii nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a

libertății religioase, art. 7 din lege excluzând din enumerare fapta de natura

celei săvârșite de reclamant.

Prin neacordarea

cetățenilor care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să

presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a

posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față

de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politica regimului

comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură

ateistă.

Prin urmare, refuzul

de a se subordona și de a lucra ziua de sâmbătă, datorită convingerilor sale

religioase, echivalează cu o opoziție față de statul comunist totalitar de

natură ateistă, situație în care condamnările suportate de credincioși ai

diferitelor culte religioase, au un evident caracter politic.

Intimata a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Examinând recursul

declarat de reclamant instanța reține următoarele:

Legea nr. 221/2009, a

fost edictată în scopul de a se asigura despăgubirea celor care au suferit

prejudicii morale și/sau materiale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri

administrative asimilate acestora.

Prin prisma Legii nr.

221/2009 pot fi solicitate despăgubiri de către persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva

voinței lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru

prejudiciile morale și materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Însă, prealabil

stabilirii eventualelor despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este

necesar să se stabilească caracterul politic al condamnării sau al măsurii

administrative.

Legea nr. 221/2009

definește ea însăși, în textul art. 1, alin. (1), (2) și (3), ce anume se

înțelege prin condamnare cu caracter politic și anume:

(1)„Constituie

condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această

dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar

instaurat la data de 6 martie 1945".

(2)„ Constituie de

drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele

prevăzute în: art. 185-187, 190, 191, 193A1, 194, 194A1-194A4, 196A1, 197,

207-209, 209M-209M, 210-218, 218A1, 219-222, 224, 225, 227, 227A1, 228, 228A1,

229, 230, 231A1, 258-261, 267, 268A7, 268A8, 268A12, 268A14, 268A29, 268A30, art.

284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 578A6 C. pen. din 1936,

republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și

completările ulterioare;

Legea nr. 80/1941

pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele

Statului, publicată în M. Of. nr. 31 din 6 februarie 1941;

Legea nr. 190/1947

pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în M. Of. nr. 134 din 16

iunie 1947;

d) Decretul nr. 212/1948

pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează

siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în M.

Of. nr. 196 din 25 august 1948;

e) art. 4 și 5 din

Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945,

publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;

f) art. 2 lit. a),

b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949

pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr.

25 din 30 aprilie 1949;

g) Legea nr. 16/1949

pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și

propășirea economiei naționale, publicată în M. Of. nr. 12 din 15 ianuarie

1949;

h) Decretul nr. 163/1950

pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și

transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie

1950;

i) Decretul nr.

199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime

care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale,

publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950; j) art. 166 alin. (2),

art. 237 și art. 238 C. pen. din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis

din 21 iunie 1968".

(3) „Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare".

Art. 2 alin. (1) din

O.U.G. nr. 214/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 568/2001, de

aprobare a ordonanței, prevede următoarele:

„Constituie

infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept

scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica;

b) susținerea său

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii fata de aceasta;

c) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de

origine socială".

Potrivit art. 1 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin.

(3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4

din lege, acest din urmă text legal prevăzând că „persoanele condamnate penal

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele

prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate

caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)".

Din conținutul art. 1

alin. (4), coroborat cu art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 rezultă

evident faptul că instanța de judecată poate fi sesizată cu o cerere în

constatarea caracterului politic al condamnării doar dacă este vorba despre

condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

568/2001, în timp ce, în situația condamnărilor despre care fac vorbire alin. (1)

și (2) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării

este prezumat prin însuși textul legii.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al 11-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare;

b) acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare".

În raport cu aceste

dispoziții legale, rezultă că, în esență, problema de drept care se cere a fi

soluționată vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la

încorporare, săvârșită din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de

consecința, a condamnării dispuse pentru această infracțiune prin hotărâre

judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, respectiv dacă aceasta trebuie privită ca având caracter politic sau,

dimpotrivă, având caracter de drept comun.

Starea de fapt evidențiată

de înscrisurile depuse la dosarul de fond relevă faptul că reclamantul a fost

condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. și anume,

pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Codul penal din anul

1968, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1969, a reglementat, în art. 354 cuprins

în Titlul X intitulat „Infracțiuni contra capacității de apărare a Republicii

Socialiste România", Capitolul III intitulat „Infracțiuni săvârșite de

civili" infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.

Textual, art. 354 C.

pen. din 1968 (în vigoare la momentul condamnării reclamantului) prevedea

următoarele: "Neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3

zile de la încunoștințare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare

de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea

militară, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsa

se sancționează și neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea

la care au fost repartizați. În timp de mobilizare sau război, precum și în caz

de chemare urgenta, expres prevăzută în ordinul de chemare, termenele de

prezentare vor fi cele specificate în ordin. În caz de neprezentare, pedeapsa

este închisoarea de la 3 la 10 ani. Termenele de prezentare prevăzute în

alineatele precedente se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemați se

află în străinătate".

Așezarea acestui text

în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în

vedere obiectul juridic al acestei infracțiuni, care este cel al relațiilor

sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea unor astfel

de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de

dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și

formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea

fundamentală.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Ori, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Ulterior și Codul

penal din anul 1997, prin art. 354, a reglementat infracțiunea de neprezentare

la încorporare sau concentrare.

Este irelevant

motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, fie din

motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate

timpurile, atât înainte de anul 1989, cât și în prezent, legislația penală în

domeniu reglementa infracțiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de

neprezentare la încorporare ca pe o infracțiune de drept comun săvârșită de civili

cărora Constituția României le impune obligația de a-și apăra țara.

În actuala

reglementare a Constituției României obligația cetățenilor români de a-și apăra

țara este consacrată expres în art. 55.

Este adevărat că art.

30 din Constituția României din 1965 garanta libertatea conștiinței și

libertatea cultului religios, dar nu este mai puțin adevărat că aceeași

Constituție instituia pentru toți cetățenii români obligația de a îndeplini

serviciul militar, obligație materializată prin mai multe componente, și anume,

obligația de desăvârșire a pregătirii militare în condițiile prescrise de

legislația în vigoare, obligația de participare în forțele armate ale statului

în cazul unui conflict armat, obligația de a primi o armă și de a o folosi

într-o atare împrejurare.

S-ar fi putut

eventual discuta despre caracterul politic al unor astfel de condamnări strict

în ipoteza în care acestea ar fi intervenit doar anterior anului 1989, iar nu

și ulterior acestui an, și dacă, după data de 22 decembrie 1989 s-ar fi abrogat

textul art. 354 C. pen., care reglementa infracțiunea de neprezentare la

încorporare sau concentrare, precum și orice alte dispoziții legale în materie.

Or, în condițiile în

care și după anul 1989 legislația penală, reglementa o atare infracțiune, este

evident că unei astfel de infracțiuni, independent de momentul la care ea a

fost săvârșită, înainte de anul 1989 sau după această dată, nu i se poate

recunoaște caracterul politic și, tot astfel, unei condamnări penale pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare nu se poate conferi

caracterul de condamnare politică.

Infracțiunea pentru

care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate

dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect, a

fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea

condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și

după această dată.

Este adevărat că libertatea

de conștiință constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut

de art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar nu este mai puțin

adevărat că aceasta poate face obiectul unor restrângeri în condițiile

prevăzute de lege, cum ar fi dispozițiile penale care reglementează

infracțiunea de neprezentare la încorporare, indiferent de motivele recrutului,

inclusiv deci și motivele religioase.

Atât înainte de anul

1989, cât și ulterior acestei date, C. pen. reglementa „infracțiunile contra

capacității de apărare a țării", „infracțiunile săvârșite de

militari", „infracțiuni contra ordinei și disciplinei militare" și

„infracțiunile săvârșite de civili în legătură cu apărarea țării",

obiectul juridic comun al acestor infracțiuni fiind, și în trecut și în

prezent, reprezentat de relațiile sociale privitoare la capacitatea de apărare

a țării, neputându-se deci aprecia în sensul acreditat de reclamant, că scopul

represiv și sancționator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict

de regimul comunist și, mai ales de rațiuni politice.

Prin urmare se poate

reține că pronunțarea unor condamnări penale pentru infracțiunea de

neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice

deoarece înainte de anul 1989, Constituția garanta atât libertatea conștiinței,

dar prevedea în același timp obligația tuturor cetățenilor români de

satisfacere a serviciului militar, neputându-se susține existența unei discriminări

pe criterii religioase.

Condamnarea pentru

săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de

prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenței la un

cult religios, în nici un caz nu are un caracter politic, aceasta fiind

fundamentată pe norme penale, care reglementau sancționarea săvârșirii unor

fapte strict reglementate de legislația penală, neputându-se pune în discuție

problema libertății de conștiință și de religie, ci cel mult problema obligativității

satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată

strict unui regim politic anume, câtă vreme, ține de organizarea și legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât și după

această dată.

Prin urmare,

condamnarea pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența

la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de norme penale

care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului

militar.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut referitor la o condamnare dispusă în anul 2002

pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință,

determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii

lui Iehova", că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează

dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (CEDH,

Bayatyan c/a Armeniei, 27 octombrie 2009).

Pe cale de

consecință, se apreciază că restrângerea libertății de conștiință, în legătură

cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ținut strict de regimul

dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei

obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până

la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare Curtea

reține că, în ceea ce-l privește pe reclamant, condamnarea sa penală pentru

infracțiunea de neprezentare la încorporare nu a fost determinată de criteriul

apartenenței reclamantului la un cult religios, ci de săvârșirea de către

acesta a unei fapte prevăzută de legislația penală atunci în vigoare.

De altfel, în

interpretarea și aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/ 1990, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit printr-o decizie dată în soluționarea

unui recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009

publicată în M. Of. al României nr. 137 din 02 martie 2010 că persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a

țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de

conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele

persecutate din motive politice.

Față de cele

reținute, recursul formulat de reclamant în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este neîntemeiat și urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul S.Ș. împotriva Deciziei nr. 60/ AP din 13 mai

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.