ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3636/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 316 din 7 decembrie 2009, Tribunalul Brașov a admis în parte cererea de chemare în judecată,a constatat caracterul politic al condamnării pronunțată prin sentința penală nr. 190 din 13 martie 1974 de către Tribunalul Militar Cluj și a obligat pârâtul la plata sumei de 40.000 euro în echivalent în lei, cu titlu de daune și 2.168 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 190/1974 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în Dosar nr. 181/1974, reclamantul Ș.Ș. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

pe timp de 3 ani (fila 5). În baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 68/1974, cum rezultă din fișa matricolă penală nr. 25/1974 (fila 8). Potrivit declarației martorului R.I., audiat la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea, fiind adept al cultului religios „Martorii lui Iehova”, iar după eliberare a fost chemat mereu la Securitate, ocazie cu care era întrebat și dacă nu renunță la credința lui, de frica securității și miliției schimbându-și domiciliul (fila 32). Acesta aspecte sunt confirmate și de celălalt martor, R.T., care arată și că în perioada condamnării reclamantul a lucrat la Govora, pe malul Oltului în mediu umed fiindu-i afectată starea de sănătate (dureri de picioare, reumatice, varice).

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice și infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; Ar.

4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) de a solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Prin art. 30 din Constituția Republicii Socialiste România din 1965 s-a consacrat dreptul constituțional privind libertatea de conștiință a cetățeanului de a-și manifesta convingerile religioase în mod individual sau colectiv și cu toate acestea statul sancționa neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu fără a da posibilitate legală adepților cultelor religioase care interziceau adepților lor efectuarea serviciului militar la o alternativă la prestarea acestui serviciu.

Consacrarea libertății gândirii, conștiinței și religiei ca drept inerent existenței și dezvoltării personalității umane a constituit o preocupare constantă a popoarelor în istoria eforturilor pentru asigurarea respectului față de demnitatea ființelor umane. Din perspectiva Declarației Universale a Drepturilor Omului, aceasta înseamnă și libertatea manifestării ființei umane în acest sens, singură sau împreună cu alții, atât în mod public cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea ritualurilor. Aceste idealuri au fost dezvoltate prin Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U.

la 16 decembrie 1966, care prevede la art. 18 că nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri ce poate aduce atingeri libertății de a alege o religie sau o convingere și că această libertate nu poate fi supusă decât restricțiilor legale și necesare într-o societate democratică, iar statele părții trebuie să elimine orice formă de intoleranță și de discriminare fondată pe religie sau convingere, potrivit declarației Adunării Generale a O.N.U. din 1981 - art. 4 alin. (2). Pactul a fost ratificat de România prin decretul 212 din 31 octombrie 1974. Aceste restricții prevăzute în art. 18 alin. (3) al Pactului trebuie să fie prevăzute de lege și necesare în ocrotirea securității ordinii și sănătății publice sau a moralei.

Ori pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane, caracterul fundamental al drepturilor de gândire, conștiință și religie este valabil și pentru militari presupunând însă, datorită specificului vieții și activității militare și impunerea anumitor derogări de la libertatea de a-și practica religia sau convingerile. Cât privește militarii în termen, Comisia O.N.U. pentru drepturile omului a recunoscut încă prin Rezoluția 1993/1984 refuzul persoanelor de a-și satisface serviciul militar ca o formă de exercitare legitimă a dreptului la libertatea gândirii, conștiinței și religiei. Tot atunci Comisia a lansat un apel către statele în care serviciul militar era obligatoriu în sensul de a prevedea alte forme de serviciu public pentru tinerii recruți.

Înainte de 1989 aceștia erau trași la răspundere penală pentru refuzul de a îmbrăca uniforma militară, de a depune jurământul militar, de a pune mâna pe arme, pentru ca prin Constituția din 1991 să se admită că preceptele religioase pot constitui un motiv de refuz al îndeplinirii serviciului militar aspect rezultat din prevederile art. 42 și materializându-se în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 46/1996, privind pregătirea populației pentru apărare. Potrivit acestuia, cetățenii care din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme execută serviciul militar alternativ. Ca semnatară a Actului final de la Helsinki, România avea obligația de a respecta drepturile fundamentale ale cetățenilor, inclusiv libertatea de conștiință și religie, angajându-se să acționeze conform scopurilor și principiilor Cartei O.N.U.

și Declarației Universale a Drepturilor Omului. De asemenea s-a angajat să-și îndeplinească obligațiile așa cum sunt enunțate în declarațiile și acordurile internaționale în domeniu, inclusiv pactele internaționale ale drepturilor omului. Nerespectarea de către statul român a obligațiilor asumate în perioada anterioară anului 1989, rezultate din actele internaționale mai sus evocate și mai mult, condamnarea reclamantului pentru refuzul manifestat de a nu satisface stagiul militar în condițiile inexistenței unei activități publice alternative, reprezintă expresia politică a atitudinii regimului din acea vreme. Ca regim fundamentalist din punct de vedere ideologic, regimul comunist a știut întotdeauna că libertatea de gândire, de conștiință și religie reprezintă o amenințare la adresa existenței acestuia, umplând închisorile cu persoanele care gândeau altfel.

Coroborând toate aceste obligații pozitive neonorate ale statului, rezultate din normele mai sus evocate cu situația de fapt pe care a suportat-o reclamantul în perioada de referință, s-a concluzionat în sensul că acesta a fost subiectul unei condamnări politice din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea 221/2009, astfel că cererea sa de constatare a caracterului politic al condamnării pronunțată prin Sentința penală nr. 190/1974 de către Tribunalul Militar Cluj, prin care a fost condamnat reclamantul la pedeapsa cu închisoarea de 4 ani, a fost admisă. În sensul celor reținute anterior este și recenta practică C.E.D.O. în materie, la data de 11 iulie 2006, Curtea Europeană pronunțându-se în 15 cauze privind cererile depuse de Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova” - România și 14 persoane fizice, luând act de încheierea unei convenții de soluționare amiabilă între Guvern și aceștia, cauza fiind radiată de pe rol.

Prin convenția semnată de părți, Guvernul român s-a angajat să ia o serie de măsuri cu caracter individual și general, cele individuale vizând și obligația de a retrage toate recursurile introduse împotriva deciziilor instanțelor interne prin care se acordă reparație pentru prejudiciul suferit de reclamanții persoane fizice ca urmare a condamnărilor penale suferite pentru faptul că au refuzat efectuarea serviciului militar alternativ, cu atât mai mult justificându-se repararea unui astfel de prejudiciu în situația inexistenței unui serviciu alternativ la data condamnării reclamantului.

Ca o consecință a admiterii acestei cereri a fost admisă și cererea privind acordarea daunelor morale, din perspectiva art. 5 alin. (1) al aceleași legi potrivit căreia, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Este cert că privarea de libertate a reclamantului a provocat acestuia suferințe în plan moral, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea, drepturile personale garantate de Constituția României, în primul rând dreptul la libertate, fiindu-i afectată imaginea sa în comunitate, aducându-i-se atingere însuși dreptului său la manifestarea religiei.

Prin Decizia civilă nr. 60 din 13 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și conflicte de muncă și asigurări sociale s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul pârât Statul Român reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 316/S din 7 decembrie 2009 a Tribunalului Brașov, care a fost schimbată în tot, în sensul că: S-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Ș.Ș. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. Curtea a reținut următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă enumeră în conținutul său condamnările care au de drept un conținut politic.

Condamnarea apelantului reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Fapta apelantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „Martorii lui Iehova” a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic.

Condamnarea apelantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

(Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui Iehova" a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință ( Bayatyan c/a Armeniei, hot. din 27 octombrie 2009). Prin urmare, condamnarea penală pronunțată pentru infracțiunea analizată nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost în temeiul art. 296 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut în mod greșit considerentele Deciziei nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care vizează aplicarea unitară a Decrtului-Lege nr. 118/1990, deoarece Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică ci doar enumără condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, revine sarcina instanței de a constata caracterul lor politic, în condițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009. În consecință, decizia invocată de instanța de apel nu se aplică în situația Legii nr. 221/2009, instanța trebuind a analiza temeinicia cererii reclamantului prin prisma Legii nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/2009. Conform temeiului de drept al acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat de scopul urmărit prin săvârșirea ei așa cum dispune O.U.G. nr. 214/1999 și nu de natura infracțiunii fiind irelevantă stabilirea obligației de a efectua serviciul militar prin dispoziții constituționale ori sancționarea penală a neexecutării acestei obligații deoarece legiuitorul a vizat exclusiv scopul săvârșirii faptei prin raportare la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2009, legat de regimul comunist. Acest lucru rezultă și din expunerea de motive a legii precum și din conținutul art. 2 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, fiind clar că fapta penală a fost săvârșită pentru afirmarea unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu era de natură a crea niciun pericol. Raportarea la elementele infracțiunii nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase, art. 7 din lege excluzând din enumerare fapta de natura celei săvârșite de reclamant. Prin neacordarea cetățenilor care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politica regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă.

Prin urmare, refuzul de a se subordona și de a lucra ziua de sâmbătă, datorită convingerilor sale religioase, echivalează cu o opoziție față de statul comunist totalitar de natură ateistă, situație în care condamnările suportate de credincioși ai diferitelor culte religioase, au un evident caracter politic. Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Examinând recursul declarat de reclamant instanța reține următoarele: Legea nr. 221/2009, a fost edictată în scopul de a se asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii morale și/sau materiale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora.

Prin prisma Legii nr. 221/2009 pot fi solicitate despăgubiri de către persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva voinței lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, pentru prejudiciile morale și materiale ce le-au fost cauzate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Însă, prealabil stabilirii eventualelor despăgubiri cuvenite în temeiul acestei legi, este necesar să se stabilească caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative.

Legea nr. 221/2009 definește ea însăși, în textul art. 1, alin. (1), (2) și (3), ce anume se înțelege prin condamnare cu caracter politic și anume: (1)„Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945". (2)„ Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: art. 185-187, 190, 191, 193A1, 194, 194A1-194A4, 196A1, 197, 207-209, 209M-209M, 210-218, 218A1, 219-222, 224, 225, 227, 227A1, 228, 228A1, 229, 230, 231A1, 258-261, 267, 268A7, 268A8, 268A12, 268A14, 268A29, 268A30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și 578A6 C. pen.

din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în M. Of. nr. 31 din 6 februarie 1941; Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în M. Of. nr. 134 din 16 iunie 1947; d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în M. Of.

nr. 196 din 25 august 1948; e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949; f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949; g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în M. Of.

nr. 12 din 15 ianuarie 1949; h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950; i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950; j) art. 166 alin. (2), art. 237 și art. 238 C. pen. din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968". (3) „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a ordonanței, prevede următoarele: „Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; b) susținerea său aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta; c) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială". Potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 din lege,

acest din urmă text legal prevăzând că „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)". Din conținutul art. 1 alin. (4), coroborat cu art. 4 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 rezultă evident faptul că instanța de judecată poate fi sesizată cu o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării doar dacă este vorba despre condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, în timp ce, în situația condamnărilor despre care fac vorbire alin. (1) și (2) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al condamnării este prezumat prin însuși textul legii. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al 11-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare; b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare". În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că, în esență, problema de drept care se cere a fi soluționată vizează stabilirea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare,

săvârșită din motive de conștiință religioasă, și, pe cale de consecința, a condamnării dispuse pentru această infracțiune prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă aceasta trebuie privită ca având caracter politic sau, dimpotrivă, având caracter de drept comun. Starea de fapt evidențiată de înscrisurile depuse la dosarul de fond relevă faptul că reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. și anume, pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Codul penal din anul 1968, intrat în vigoare la 01 ianuarie 1969, a reglementat, în art. 354 cuprins în Titlul X intitulat „Infracțiuni contra capacității de apărare a Republicii Socialiste România", Capitolul III intitulat „Infracțiuni săvârșite de civili" infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.

Textual, art. 354 C. pen. din 1968 (în vigoare la momentul condamnării reclamantului) prevedea următoarele: "Neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen de 3 zile de la încunoștințare, iar dacă termenul de prezentare fixat este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea militară, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsa se sancționează și neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la care au fost repartizați. În timp de mobilizare sau război, precum și în caz de chemare urgenta, expres prevăzută în ordinul de chemare, termenele de prezentare vor fi cele specificate în ordin. În caz de neprezentare, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Termenele de prezentare prevăzute în alineatele precedente se sporesc cu 10 zile în cazul în care cei chemați se află în străinătate". Așezarea acestui text în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestei infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării. Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ține de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații prevăzute prin legea fundamentală. Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Ori, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. Ulterior și Codul penal din anul 1997, prin art. 354, a reglementat infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare.

Este irelevant motivul pentru care un recrut refuză să se prezinte la încorporare, fie din motive religioase, fie din orice alte considerente, câtă vreme, în toate timpurile, atât înainte de anul 1989, cât și în prezent, legislația penală în domeniu reglementa infracțiunea de refuz de prezentare la încorporare sau de neprezentare la încorporare ca pe o infracțiune de drept comun săvârșită de civili cărora Constituția României le impune obligația de a-și apăra țara.

În actuala reglementare a Constituției României obligația cetățenilor români de a-și apăra țara este consacrată expres în art. 55. Este adevărat că art. 30 din Constituția României din 1965 garanta libertatea conștiinței și libertatea cultului religios, dar nu este mai puțin adevărat că aceeași Constituție instituia pentru toți cetățenii români obligația de a îndeplini serviciul militar, obligație materializată prin mai multe componente, și anume, obligația de desăvârșire a pregătirii militare în condițiile prescrise de legislația în vigoare, obligația de participare în forțele armate ale statului în cazul unui conflict armat, obligația de a primi o armă și de a o folosi într-o atare împrejurare.

S-ar fi putut eventual discuta despre caracterul politic al unor astfel de condamnări strict în ipoteza în care acestea ar fi intervenit doar anterior anului 1989, iar nu și ulterior acestui an, și dacă, după data de 22 decembrie 1989 s-ar fi abrogat textul art. 354 C. pen., care reglementa infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare, precum și orice alte dispoziții legale în materie. Or, în condițiile în care și după anul 1989 legislația penală, reglementa o atare infracțiune, este evident că unei astfel de infracțiuni, independent de momentul la care ea a fost săvârșită, înainte de anul 1989 sau după această dată, nu i se poate recunoaște caracterul politic și, tot astfel, unei condamnări penale pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare nu se poate conferi caracterul de condamnare politică.

Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, aceea de neprezentare la încorporare, nu poate dobândi natura juridică a unei infracțiuni politice chiar dacă, indirect, a fost limitată libertatea de religie a reclamantului, întrucât asemenea condamnări au fost posibile și au existat atât înainte de anul 1989, cât și după această dată. Este adevărat că libertatea de conștiință constituie unul dintre drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar nu este mai puțin adevărat că aceasta poate face obiectul unor restrângeri în condițiile prevăzute de lege, cum ar fi dispozițiile penale care reglementează infracțiunea de neprezentare la încorporare, indiferent de motivele recrutului, inclusiv deci și motivele religioase.

Atât înainte de anul 1989, cât și ulterior acestei date, C. pen. reglementa „infracțiunile contra capacității de apărare a țării", „infracțiunile săvârșite de militari", „infracțiuni contra ordinei și disciplinei militare" și „infracțiunile săvârșite de civili în legătură cu apărarea țării", obiectul juridic comun al acestor infracțiuni fiind, și în trecut și în prezent, reprezentat de relațiile sociale privitoare la capacitatea de apărare a țării, neputându-se deci aprecia în sensul acreditat de reclamant, că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări ar fi fost determinat strict de regimul comunist și, mai ales de rațiuni politice.

Prin urmare se poate reține că pronunțarea unor condamnări penale pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sau ca o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice deoarece înainte de anul 1989, Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea în același timp obligația tuturor cetățenilor români de satisfacere a serviciului militar, neputându-se susține existența unei discriminări pe criterii religioase.

Condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, chiar dacă refuzul de prezentare la încorporare a fost justificat pe considerentul apartenenței la un cult religios, în nici un caz nu are un caracter politic, aceasta fiind fundamentată pe norme penale, care reglementau sancționarea săvârșirii unor fapte strict reglementate de legislația penală, neputându-se pune în discuție problema libertății de conștiință și de religie, ci cel mult problema obligativității satisfacerii stagiului militar, aceasta din urmă problemă neputând fi asimilată strict unui regim politic anume, câtă vreme, ține de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar atât înainte de 1989, cât și după această dată.

Prin urmare, condamnarea pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut referitor la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă "Martorii lui Iehova", că art. 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (CEDH, Bayatyan c/a Armeniei, 27 octombrie 2009). Pe cale de consecință, se apreciază că restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu a ținut strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Prin urmare Curtea reține că, în ceea ce-l privește pe reclamant, condamnarea sa penală pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu a fost determinată de criteriul apartenenței reclamantului la un cult religios, ci de săvârșirea de către acesta a unei fapte prevăzută de legislația penală atunci în vigoare. De altfel, în interpretarea și aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/ 1990, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit printr-o decizie dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 publicată în M. Of. al României nr. 137 din 02 martie 2010 că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Față de cele reținute, recursul formulat de reclamant în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat și urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.Ș. împotriva Deciziei nr. 60/ AP din 13 mai 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.