ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 102 din 10 februarie 2010, Tribunalul Covasna a admis acțiunea civilă formulată

de reclamantul S.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 507 din 20 august 1975 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată

în Dosarul nr. 413/1975, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, iar pe durata prevăzută

de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C.

pen.

S-a reținut în considerentele

sentinței că la data de 27 iunie 1975 reclamantul a fost chemat la încorporare

și, supus examenelor medicale și găsit apt pentru serviciul militar, comisia a hotărât

încorporarea acestuia, repartizându-l la U.M. Ploiești, însă, luând cunoștință de

această hotărâre, inculpatul a declarat că se opune categoric încorporării, refuzând

să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat, deoarece practică o altă

religie, iar convingerile sale, bazate pe această credință nu-i permit satisfacerea

stagiului militar, de asemenea reținându-se că și în cadrul procesului penal inculpatul

a declarat – pe lângă recunoașterea faptei – că refuză în continuare să se prezinte

la încorporare.

Se reține că astfel cum

rezultă din adresa din 29 iunie 1998 emisă de Ministerul Justiției, Direcția Generală

a Penitenciarelor, reclamantul a executat în mod efectiv în penitenciar 1 an și

10 luni, fiind eliberat la data de 12 mai 1977, potrivit Decretului nr. 115/1977.

Ulterior, după aproape

opt luni, reclamantul a fost din nou chemat la încorporare pentru data de 05

ianuarie 1978, acesta refuzând de asemenea să se prezinte la unitatea la care a

fost repartizat și arătând în fața autorităților că este adept al altei credințe,

ale cărei precepte îi interzic să depună jurământul militar, să îmbrace haina militară

și să se instruiască cu arma, astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței

penale nr. 47 din 02 februarie 1978 pronunțată de Tribunalul Miliar Cluj prin care

reclamantul a fost pentru a doua oară condamnat la pedeapsa închisorii - de această

dată pe o durată de trei ani pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni de neprezentare

la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se, de asemenea,

și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Instanța a reținut că

această a doua pedeapsă a fost integral executată de către reclamant, astfel cum

rezultă din adresa mai sus arătată, fiind arestat la data de 02 februarie 1978 și

eliberat la data de 01 februarie 1981.

Analizând în speță caracterul

faptei săvârșite de reclamant de a refuza să se prezinte la încorporare, instanța

a avut în vedere în conformitate cu criteriul adoptat de Legea nr. 221/2009 scopul

urmărit de acesta prin săvârșirea faptei, scop care rezultă chiar din cuprinsul

celor două hotărâri judecătorești de condamnare, respectiv acela de a-și apăra credința,

declarată prin apartenența la alt cult religios, respectiv de a acționa în conformitate

cu convingerea sa religioasă, convingere ce îl oprea să depună jurământ militar,

să îmbrace uniforma militară și să se instruiască cu arma și, în esență, să facă

orice ar fi de natură a răni o altă persoană.

În consecință, instanța

a reținut că scopul faptei săvârșite de reclamant a fost acela de apărare a convingerii

sale religioase, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios

fiind garantate chiar de Constituția din 1965, în vigoare la acel moment, fapta

având în esență drept scop respectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul

la libertatea de gândire, conștiință și religie garantat și de art. 9 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, instanța

a constatat că în speță condamnările la care a fost supus reclamantul, prin raportare

la scopul faptei acestuia – respectarea dreptul la libertatea de gândire, conștiință

și religie se subscriu celor calificate drept condamnări politice de art. 2

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap. la art. 1 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/2009.

Reținând că cele două

condamnări suferite de reclamantul S.J. au caracter politic, în sensul vizat de

art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap. la art. 1 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/2009, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamant,

iar în conformitate cu art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat caracterul

politic al condamnărilor suferite de reclamantul S.J. prin sentința penala nr.

507 din 20 august 1975 și prin sentința penală nr. 47 din 02 februarie 1978, ambele

ale Tribunalului Militar Cluj.

În ceea ce privește cel

de al doilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere că potrivit disp. art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – „Orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…) poate solicita instanței

de judecată, (…) obligarea statului la: (…) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările

și completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin prisma acestei dispoziții

legale și față de situația de fapt reținută, luând de asemenea în considerare faptul

că reclamantul nu a beneficiat anterior de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

astfel cum rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4667

din 11 decembrie 2008, instanța a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro către reclamant, cu titlu de daune

morale, sumă apreciată de instanță ca reprezentând o despăgubire rezonabilă și în

măsură să ofere o reparație acestuia pentru suferința morală la care a fost supus

în timpul perioadei de detenție, luând în considerare, de asemenea, durata efectivă

de 4 ani și 10 luni cât reclamantul s-a aflat în închisoare, existența prejudiciului

moral și legătura de cauzalitate între condamnare și suferințele morale rezultând

evident în cauză din toate probele administrate.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Covasna, solicitând admiterea apelului și respingerea acțiunii.

Critică sentința pentru

aplicarea și interpretarea greșită a Legii nr. 221/2009.

Se arată în motivele de

apel că instanța de fond în mod eronat a reținut că scopul infracțiunii analizate

este acela prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Fapta reclamantului a

fost încadrată juridic potrivit C. pen. din anul 1968 în dispozițiile art. 354

C. pen. (infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare).

Aceste fapte erau și sunt

reglementate în Titlul X C. pen. „Infracțiuni contra capacității de apărare a țării”,

Capitolul I – „Infacțiuni militare”, respectiv Capitolul III – „Infracțiuni săvârșite

de civili”.

Prin urmare, obiectul

juridic al acestor infracțiuni a fost și este reprezentat de relațiile sociale referitoare

la capacitatea de apărare a țării, valoare fundamentală care, la rândul său, are

mai multe componente cu caracter de valori sociale, precum: forțele armate ale țării,

privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă; ordinea și disciplina

militară; comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populației;

atitudinea loială și devotată față de obligațiile privind apărarea țării.

Nu se poate considera

deci că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări, cuprinse în

art. 354 C. pen. a fost determinat strict de orânduirea comunistă și mai ales de

rațiuni politice.

Soluția instanței este

nemotivată în ceea ce privește și petitul 2, deoarece din modul de redactare al

sentinței nu reiese care sunt criteriile pe care instanța le-a avut la stabilirea

daunelor solicitate.

Prin decizia civilă

nr. 81/Ap din 18 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul

declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Covasna pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acțiunea formulată

de reclamantul S.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Covasna, fără cheltuieli de judecată pentru reclamant.

Examinând sentința atacată

în raport cu criticile formulate, instanța de apel a constatat că apelul declarat

este fondat, reținând următoarele:

Legea nr. 221/2009 nu

definește noțiunea de condamnare politică, însă enumeră în conținutul său condamnările

care au de drept un conținut politic.

Condamnarea apelantului-reclamant,

ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic și nu se circumscrie

situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Fapta apelantului, care

din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu

determinat de apartenența la o organizație religioasă a fost încadrată juridic în

dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea obligației

de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe

motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat

de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și, ca atare, nu se poate pune

problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic.

Condamnarea apelantului

pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios,

ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru infracțiunea

de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile lși politice, deoarece

în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea

la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății

de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia Europeană a Drepturilor

Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele

contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru

cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii

lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c. Norvegiei,

14 octombrie 1985).

Aceeași orientare a Comisiei

se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei

la o organizație religioasă a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat

în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza

serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c. Armeniei, hotărârea

din 27 octombrie 2009).

Prin urmare, condamnarea

penală pronunțată pentru infracțiunea analizată nu are caracter politic în sensul

Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost respins, menținând

sentința civilă atacată, ca temeinică și legală.

Împotriva deciziei menționate

mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.J. pentru motive de nelegalitate

în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării

penale dispuse prin sentința penală nr. 507 din 20 august 1975, pronunțată de către

Tribunalul Militar Cluj și să oblige Statul Român la plata daunelor morale pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Printr-o analiză superficială

a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente și invocate,

instanța de apel s-a considerat lămurită, și a soluționat cauza având în vedere

strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care vizează aplicarea unitară a

Decretului-Lege nr. 118/1990.

Având în vedere că

Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră

condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări

pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit

unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine

rolul de a constatata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute

de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.

Decizia nr. 32/2009 invocată

de instanța de apel în motivarea deciziei de admiterea a apelului, vizează aplicarea

unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009 potrivit

căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării, solicită să se constate că hotărârea apelată

este nelegală.

Instanța de apel ar fi

trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale invocate

prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit temeiului de drept al acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este

condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei,

scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Este irelevant dacă dispozițiile

constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația

comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât

legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire

expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Cu alte cuvinte, în aprecierea

caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul

infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare,

ci scopul urmărit prin săvârșirea ei. Această concluzie se desprinde neechivoc din

formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic

și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice

alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit

unul din scopurile prev. de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999”.

Prin dispozițiile legale

cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor

cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare

la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest

din urma act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică

față de regimul comunist. Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns

legată de regimul comunist situat în totală opoziție cu valorile politice consacrate

într-un stat democratic [art. 1 alin. (1) lit. a), b)].

Intenția evidentă a legiuitorului

de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă

și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane

ale căror condamnări de natură politică și produc în continuare efectele dat fiind

că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de

legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare există o categorie

de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au

fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale

ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au

beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor

penale ale condamnărilor lor”.

Schimbările preconizate

de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii

de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor

cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări

cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale

de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima

opozanții regimului totalitar comunist. Totodată, deoarece există cazuri în care

condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt

condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și

posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecata a acestor condamnări

drept condamnări cu caracter politic.

Un alt argument rezidă

din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia «constituie infracțiuni

săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”.

Infracțiunea săvârșită

de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul

religios. Cu alte cuvinte fapta sa penală a fost consecința afirmării unui drept

fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun

fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității

de apărare a României. Această apreciere teoretică și practică raportat la elementele

constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a

libertății religioase. Desigur alta ar fi fost situația dacă reclamantul nu se prezenta

la încorporare pentru că nu înțelegea să participe la pregătirea militară fără ca

această atitudine să fie justificată de exercițiul unui drept fundamental recunoscut

de Constituție. Într-o atare situație, infracțiunea și-ar fi păstrat caracterul

de infracțiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea

unui drept fundamental și astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii și scopul

urmărit prin adoptarea acesteia.

Mai trebuie subliniat

faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7, situațiile în care persoanele

condamnate, nu beneficiază de masurile instituite prin lege. Fapta de natura celei

săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii.

Pentru toate considerentele

arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999

de către persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost

condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la

încorporare pe motiv ca aparțineau altui cult religios.

Prin neacordarea cetățenilor,

care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul

militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest

serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale,

s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina

partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a se subordona și de a lucra

în ziua de sâmbătă, refuz cauzat de convingerile religioase ale reclamantului, a

echivalat cu oponența neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar,

de natura ateistă. În aceste împrejurări condamnările suportate de credincioși ai

diverselor culte religioase au un evident caracter politic.

Înalta

Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul

acestei persoane, soțul, descendenții acesteia până la gradul II, inclusiv, pot

solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare

a legii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare

sau ca efect al măsurilor administrative.

Condamnarea

cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit

alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după

această dată, și care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat

la 06 martie 1945.

Constituie

de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute

la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j).

Potrivit

alin. (3) condamnarea cu caracter politic este și condamnarea pronunțată în aceeași

perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999.

Caracterul

politic al acestor condamnări se constată, de instanța judecătorească.

Din

interpretarea acestor dispoziții, rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru

ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009 și anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă

pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru una din faptele prevăzute

la art. 1 alin. (2) și (3).

Înalta

Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau

o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță pentru a

putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea

nr. 221/2009.

R

eclamantul nu a fost condamnat

pentru apartenența sa la un cult religios, ci pentru infracțiunea de neprezentare

la încorporare, faptă considerată infracțiune potrivit C. pen. Obligația de a satisface

serviciului militar era reglementată ca o obligație constituțională, și nu a fost

impusă de regimul comunist ca o măsură de represiune față de persoanele care ar

aparține unui anumit cult religios cu intenția de a aduce atingere libertății de

gândire, conștiință și religie.

Sunt considerentele pentru

care Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge

recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul S.J. împotriva deciziei nr. 81/Ap din 18 iunie

2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2011.