ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 102 din 10 februarie 2010, Tribunalul Covasna a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul S.J., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 507 din 20 august 1975 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 413/1975, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, iar pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. S-a reținut în considerentele sentinței că la data de 27 iunie 1975 reclamantul a fost chemat la încorporare și, supus examenelor medicale și găsit apt pentru serviciul militar, comisia a hotărât încorporarea acestuia, repartizându-l la U.M.

Ploiești, însă, luând cunoștință de această hotărâre, inculpatul a declarat că se opune categoric încorporării, refuzând să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat, deoarece practică o altă religie, iar convingerile sale, bazate pe această credință nu-i permit satisfacerea stagiului militar, de asemenea reținându-se că și în cadrul procesului penal inculpatul a declarat – pe lângă recunoașterea faptei – că refuză în continuare să se prezinte la încorporare. Se reține că astfel cum rezultă din adresa din 29 iunie 1998 emisă de Ministerul Justiției, Direcția Generală a Penitenciarelor, reclamantul a executat în mod efectiv în penitenciar 1 an și 10 luni, fiind eliberat la data de 12 mai 1977, potrivit Decretului nr. 115/1977.

Ulterior, după aproape opt luni, reclamantul a fost din nou chemat la încorporare pentru data de 05 ianuarie 1978, acesta refuzând de asemenea să se prezinte la unitatea la care a fost repartizat și arătând în fața autorităților că este adept al altei credințe, ale cărei precepte îi interzic să depună jurământul militar, să îmbrace haina militară și să se instruiască cu arma, astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței penale nr. 47 din 02 februarie 1978 pronunțată de Tribunalul Miliar Cluj prin care reclamantul a fost pentru a doua oară condamnat la pedeapsa închisorii - de această dată pe o durată de trei ani pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen., interzicându-i-se, de asemenea, și drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Instanța a reținut că această a doua pedeapsă a fost integral executată de către reclamant, astfel cum rezultă din adresa mai sus arătată, fiind arestat la data de 02 februarie 1978 și eliberat la data de 01 februarie 1981. Analizând în speță caracterul faptei săvârșite de reclamant de a refuza să se prezinte la încorporare, instanța a avut în vedere în conformitate cu criteriul adoptat de Legea nr. 221/2009 scopul urmărit de acesta prin săvârșirea faptei, scop care rezultă chiar din cuprinsul celor două hotărâri judecătorești de condamnare, respectiv acela de a-și apăra credința, declarată prin apartenența la alt cult religios, respectiv de a acționa în conformitate cu convingerea sa religioasă, convingere ce îl oprea să depună jurământ militar, să îmbrace uniforma militară și să se instruiască cu arma și, în esență, să facă orice ar fi de natură a răni o altă persoană.

În consecință, instanța a reținut că scopul faptei săvârșite de reclamant a fost acela de apărare a convingerii sale religioase, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios fiind garantate chiar de Constituția din 1965, în vigoare la acel moment, fapta având în esență drept scop respectarea unui drept fundamental, respectiv dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie garantat și de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, instanța a constatat că în speță condamnările la care a fost supus reclamantul, prin raportare la scopul faptei acestuia – respectarea dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie se subscriu celor calificate drept condamnări politice de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap.

la art. 1 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/2009. Reținând că cele două condamnări suferite de reclamantul S.J. au caracter politic, în sensul vizat de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 rap. la art. 1 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 214/2009, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, iar în conformitate cu art. 1 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 s-a constatat caracterul politic al condamnărilor suferite de reclamantul S.J. prin sentința penala nr. 507 din 20 august 1975 și prin sentința penală nr. 47 din 02 februarie 1978, ambele ale Tribunalului Militar Cluj. În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere că potrivit disp.

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 – „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, (…) poate solicita instanței de judecată, (…) obligarea statului la: (…) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Prin prisma acestei dispoziții legale și față de situația de fapt reținută, luând de asemenea în considerare faptul că reclamantul nu a beneficiat anterior de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4667 din 11 decembrie 2008, instanța a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro către reclamant, cu titlu de daune morale, sumă apreciată de instanță ca reprezentând o despăgubire rezonabilă și în măsură să ofere o reparație acestuia pentru suferința morală la care a fost supus în timpul perioadei de detenție, luând în considerare, de asemenea, durata efectivă de 4 ani și 10 luni cât reclamantul s-a aflat în închisoare, existența prejudiciului moral și legătura de cauzalitate între condamnare și suferințele morale rezultând evident în cauză din toate probele administrate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Covasna, solicitând admiterea apelului și respingerea acțiunii. Critică sentința pentru aplicarea și interpretarea greșită a Legii nr. 221/2009. Se arată în motivele de apel că instanța de fond în mod eronat a reținut că scopul infracțiunii analizate este acela prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Fapta reclamantului a fost încadrată juridic potrivit C. pen. din anul 1968 în dispozițiile art. 354 C. pen. (infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare). Aceste fapte erau și sunt reglementate în Titlul X C. pen. „Infracțiuni contra capacității de apărare a țării”, Capitolul I – „Infacțiuni militare”, respectiv Capitolul III – „Infracțiuni săvârșite de civili”.

Prin urmare, obiectul juridic al acestor infracțiuni a fost și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, valoare fundamentală care, la rândul său, are mai multe componente cu caracter de valori sociale, precum: forțele armate ale țării, privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă; ordinea și disciplina militară; comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populației; atitudinea loială și devotată față de obligațiile privind apărarea țării. Nu se poate considera deci că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări, cuprinse în art. 354 C. pen. a fost determinat strict de orânduirea comunistă și mai ales de rațiuni politice.

Soluția instanței este nemotivată în ceea ce privește și petitul 2, deoarece din modul de redactare al sentinței nu reiese care sunt criteriile pe care instanța le-a avut la stabilirea daunelor solicitate. Prin decizia civilă nr. 81/Ap din 18 iulie 2010, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Covasna pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.J. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Covasna, fără cheltuieli de judecată pentru reclamant.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, instanța de apel a constatat că apelul declarat este fondat, reținând următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă enumeră în conținutul său condamnările care au de drept un conținut politic. Condamnarea apelantului-reclamant, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Fapta apelantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la o organizație religioasă a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 C. pen.

Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și, ca atare, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic. Condamnarea apelantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile lși politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar.

Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Johansen c. Norvegiei, 14 octombrie 1985). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la o organizație religioasă a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag.

3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c. Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009). Prin urmare, condamnarea penală pronunțată pentru infracțiunea analizată nu are caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, motiv pentru care apelul declarat a fost respins, menținând sentința civilă atacată, ca temeinică și legală. Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.J. pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele: Prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentința penală nr. 507 din 20 august 1975, pronunțată de către Tribunalul Militar Cluj și să oblige Statul Român la plata daunelor morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Printr-o analiză superficială a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente și invocate, instanța de apel s-a considerat lămurită, și a soluționat cauza având în vedere strict considerentele deciziei nr. 32/2009 pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990. Având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic, pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constatata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate. Decizia nr. 32/2009 invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de admiterea a apelului, vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009 potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, solicită să se constate că hotărârea apelată este nelegală. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept al acțiunii, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Este irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Cu alte cuvinte, în aprecierea caracterului politic al condamnării instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei.

Această concluzie se desprinde neechivoc din formularea textului de lege „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă prin săvârșirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prev. de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999”. Prin dispozițiile legale cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990. În acest sens trebuie remarcat că acest din urma act normativ condiționa măsurile reparatorii strict de opoziția politică față de regimul comunist.

Cu alte cuvinte, natura faptelor trebuia să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziție cu valorile politice consacrate într-un stat democratic [art. 1 alin. (1) lit. a), b)]. Intenția evidentă a legiuitorului de a lărgi sfera persoanelor beneficiare ale drepturilor izvorând din lege rezultă și din expunerea de motive a actului normativ astfel: „există o serie de persoane ale căror condamnări de natură politică și produc în continuare efectele dat fiind că faptele care au constituit obiectul condamnărilor sunt și astăzi prevăzute de legea penală și nu sunt întrunite condițiile pentru reabilitarea de drept.

Prin urmare există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acesta ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar, și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor”. Schimbările preconizate de legiuitor prin adoptarea acestui act normativ au avut în vedere, potrivit expunerii de motive, următoarele: „ștergerea ope legis a tuturor consecințelor condamnărilor cu caracter politic. Atingerea acestui obiectiv presupune calificarea drept condamnări cu caracter politic a tuturor condamnărilor referitoare la anumite categorii generale de infracțiuni, infracțiuni ce au fost utilizate cu predilecție pentru a reprima opozanții regimului totalitar comunist.

Totodată, deoarece există cazuri în care condamnări pentru alte infracțiuni decât cele împotriva statului au mascat de fapt condamnări ale unor persoane, motivate de activitățile acestora s-a prevăzut și posibilitatea calificării la cerere, de către instanța de judecata a acestor condamnări drept condamnări cu caracter politic. Un alt argument rezidă din conținutul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999 potrivit căruia «constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop (...) d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice sociale și culturale”. Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Cu alte cuvinte fapta sa penală a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României. Această apreciere teoretică și practică raportat la elementele constitutive ale infracțiunii nu reprezenta altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase. Desigur alta ar fi fost situația dacă reclamantul nu se prezenta la încorporare pentru că nu înțelegea să participe la pregătirea militară fără ca această atitudine să fie justificată de exercițiul unui drept fundamental recunoscut de Constituție. Într-o atare situație, infracțiunea și-ar fi păstrat caracterul de infracțiune de drept comun întrucât scopul acesteia nu ar fi urmărit respectarea unui drept fundamental și astfel nu s-ar fi încadrat în prevederile legii și scopul urmărit prin adoptarea acesteia.

Mai trebuie subliniat faptul că Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7, situațiile în care persoanele condamnate, nu beneficiază de masurile instituite prin lege. Fapta de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii. Pentru toate considerentele arătate mai sus au fost admise toate cererile formulate în temeiul O.G. nr. 214/1999 de către persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv ca aparțineau altui cult religios.

Prin neacordarea cetățenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă, iar refuzul de a se subordona și de a lucra în ziua de sâmbătă, refuz cauzat de convingerile religioase ale reclamantului, a echivalat cu oponența neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, de natura ateistă. În aceste împrejurări condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase au un evident caracter politic.

Înalta Curte constată a fi nefondat recursul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul, descendenții acesteia până la gradul II, inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative. Condamnarea cu caracter politic este definită de art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit alin. (1), condamnarea cu caracter politic este definită ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată, și care a avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute la alin. (2) al acestui articol, lit. a)-j). Potrivit alin. (3) condamnarea cu caracter politic este și condamnarea pronunțată în aceeași perioadă pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Caracterul politic al acestor condamnări se constată, de instanța judecătorească. Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să beneficieze de drepturile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și anume: să fi fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru una din faptele prevăzute la art. 1 alin. (2) și (3). Înalta Curte constată că reclamantul, nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță pentru a putea beneficia de drepturile reglementate expres la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

R eclamantul nu a fost condamnat pentru apartenența sa la un cult religios, ci pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare, faptă considerată infracțiune potrivit C. pen. Obligația de a satisface serviciului militar era reglementată ca o obligație constituțională, și nu a fost impusă de regimul comunist ca o măsură de represiune față de persoanele care ar aparține unui anumit cult religios cu intenția de a aduce atingere libertății de gândire, conștiință și religie. Sunt considerentele pentru care Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.J. împotriva deciziei nr. 81/Ap din 18 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2011.