ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3218/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3218/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Constată că prin sentința civilă nr. 323 din

14 decembrie 2009 Tribunalul Brașov a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul

Ș.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința penală

nr. 250 din 13 octombrie 1977 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată

în Dosarul nr. 225/1977, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea

pedepsei să se efectueze prin muncă, fără privare de libertate, la unitatea în care

acesta era încadrat, iar pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. acesta să fie lipsit

de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.

Sentința a rămas definitivă

prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta.

În baza acestei sentințe

a fost emis mandatul de executare a pedepsei din 24 octombrie 1977.

Martorii audiați în cauză

au arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri

de muncă, lucrând mai mult ca zilier, „pentru a i se pierde urma”, respectiv pentru

a nu fi luat în evidență și obligat să se prezinte la încorporare.

Art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă

ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu

caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora

s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de

Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice,

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme

și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare.

Spre deosebire de dispozițiile

art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ,

prin enumerare, ce anume infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor

sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), invocat de reclamant,

cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite

scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective și care sunt cele prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, citat mai sus.

Din analiza acestei reglementări

rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile

politice de cele drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii

subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei,

în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent

de drept comun, capătă caracter politic.

Infracțiunea de neprezentare

la încorporare era reglementată în Titlul X al C. pen. - Infracțiuni contra capacității

de apărare a țării, Capitolul III - Infracțiuni săvârșite de civili, obiectul juridic

al infracțiunilor acolo reglementate fiind relațiile sociale referitoare și capacitatea

de apărare a țării.

În raport cu cele ce preced,

s-a reținut că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al acestei

reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și mai ales, de rațiuni

politice, în condițiile în care nu numai Statul Român, ci și alte state, indiferent

de forma de organizare și de ordinea politică au avut sau au reglementări similare,

urmărind protejarea suveranității statului, fără ca scopul incriminării unor fapte

de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.

Din declarațiile martorilor

audiați în cauză a rezultat cu claritate că singurul motiv pentru care reclamantul

a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conștiință, determinat de

convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „M.I.”,

care interzice adepților săi să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară,

nici unul dintre martori nerelevând împrejurări de natura celor prevăzute de

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv că scopul urmărit de reclamant

prin săvârșirea faptei ar fi fost unul dintre acelea prevăzute de acest text de

lege, iar reclamantul ar fi avut o atitudine activă în apărarea unor drepturi sau

principii încălcate de regimul comunist.

De asemenea, faptul că

reclamantul a fost urmărit și supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă,

în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toți

cei care împărtășeau aceeași credință erau supravegheați de Securitate, chiar și

cei care nu fuseseră condamnați penal, în virtutea simplei lor calități de membri

ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă.

Concluzionând, s-a reținut

că și ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație

legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că, prin

Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetățenii

care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme,

conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ

abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.

A accepta ideea că simpla

săvârșire a infracțiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage,

prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a

desfășurat activități de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, generează cel puțin două consecințe care nu pot fi acceptate, respectiv:

pe de o parte, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la

încorporare, indiferent de apartenența la un cult religios sau atee fiind, indiferent

de natura motivelor care le-au determinat să săvârșească fapta, să fi săvârșit o

infracțiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar pe

de altă parte, în condițiile în care serviciul militar a continuat a rămâne obligatoriu

și după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare a continuat

a fi incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte

la încorporare, după această dată, să fi săvârșit infracțiuni de natură politică,

ceea ce este în mod evident absurd.

Prin decizia nr. 58R din

13 mai 2010, Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant,

reținând în esență următoarele:

Legea nr. 221/2009 nu

definește noțiunea de condamnare politică, însă enumera în conținutul său condamnările

care au de drept un conținut politic.

Condamnarea reclamantului,

ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic și nu se circumscrie

situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Fapta reclamantului, care

din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu

determinat de apartenența la organizația religioasă „M.I.” a fost încadrată juridic

în dispozițiile art. 354 din C. pen.

Întrucât instituirea obligației

de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe

motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat

de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune

problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic.

Condamnarea reclamantului

pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios

ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea

modului de efectuare a stagiului militar.

Condamnarea pentru infracțiunea

de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece

în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea

la art. 40 și obligativitatea serviciului militar. Așadar, restrângerea libertății

de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale.

Comisia Europeană a Drepturilor

Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele

contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru

cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii

lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției. (Johansen c/a Norvegiei,

14 octombrie 1985).

Aceeași orientare a Comisiei

se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei

la Organizația Religioasă „M.I.” a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat

în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza

serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea

din 27 octombrie 2009).

Împotriva susmenționatei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în

care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului

garantat de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituția României, întemeindu-se

pe o analiză superficială a înscrisurilor depuse în probațiune și prin raportare

la dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii

ce vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990.

Întrucât Legea nr. 221/2009

nu definește noțiunea de condamnare politică, făcând trimitere la prevederile

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător

în rezistența anticomunistă și întrucât prin decizia evocată și reținută de instanța

de apel în motivarea deciziei atacate este vizată aplicarea unitară a unui alt act

normativ (Decretul-Lege nr. 118/1990) și nu a celui incident cauzei, a susținut

că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009.

Instanțele fondului ar

fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin raportare la dispozițiile legale

invocate în acțiune - Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit acestor ultime dispoziții legale, caracterul politic al unei condamnări

este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea

ei, scop expres definit de legiuitor prin normele O.U.G. nr. 214/1999.

Este irelevant că dispozițiile

constituționale stabileau ca obligații efectuarea stagiului militar și că legislația

comunistă și postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât

legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire

expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În aprecierea caracterului

politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii

prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul

urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din dispozițiile

art. 1 alin. (3) din lege.

Prin dispozițiile cuprinse

în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter

politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile

Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția legiuitorului în acest sens rezultând și

din expunerea de motive a actului normativ de reparație.

Fapta imputată reclamantului

a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental

garantat de Constituție - dreptul de a-și exercita liber cultul religios, fiind

consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința reținerii încălcării unei

obligații cetățenești ce nu crea nici un fel de pericol ei, în mod artificial, era

considerată a aduce atingere capacității de apărare a țării. Această apreciere teoretică

și practică a faptei reținută în sarcina sa raportat la elementele constitutive

ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, nu reprezintă altceva decât o reprimare

mascată a libertății religioase, ceea ce face ca aceasta să se înscrie în categoria

infracțiunilor vizate de textul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, iar condamnarea

pentru săvârșirea sa în categoria celor cuprinse în câmpul de aplicațiune al Legii

nr. 221/2009, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalând

cu oponența împotriva principiilor statului comunist totalitar.

A solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii atacate și în urma rejudecării cauzei, admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul nu este fondat.

Susținerea reclamantului

potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare justificat de soluționarea

cauzei în raport de probațiunea administrată, în lipsa indicării acestora (a probelor

considerate a fi pertinente), nu poată fi primită.

Nu se poate reproșa instanței

de apel, sub forma unei critici deduse judecății în recurs, că nu a supus dezbaterii

o cerere pe care partea însăși nu a formulat-o.

Referitor la pretinsa

invocare în motivarea soluției a deciziei nr. 32/2009 dată într-un recurs în interesul

legii, vizând aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, se constată, din

verificarea hotărârii atacate, că instanța de apel s-a raportat exclusiv la dispozițiile

legale invocate în cauză și jurisprudența europeană relevantă, critica plasându-se

dincolo de considerentele hotărârii recurate, dovedindu-se a fi exclusiv formală.

Însă, în speță, asemenea

hotărâri evocate, se pune aceeași problemă, a calificării unei asemenea fapte (refuzul

de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația

Religioasă M.I.), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-Lege

nr. 118/1990, noul act normativ Legea nr. 221/2009 - nu conține o definire a acestei

fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de rațiune,

situația premisă fiind aceeași, soluția instanței nu poate fi diferită de interpretarea

dată prin decizia evocată.

Refuzul satisfacerii stagiului

militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura

regimului politic, context în care o atare conduită nu poate fi considerată ca o

manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de

satisfacere a stagiului militar funcționa față de toți cetățenii apți să-l efectueze,

fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația

altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de îndeplinire a unei

astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, astfel cum

au reținut și instanțele fondului, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul

instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat

regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ

și apoi a celui profesionist.

Justificat, în speță,

nu a fost reținută nici incidența, ipotezei reglementată de textul art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, întrucât infracțiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi asimilată

celor politice în accepțiunea normei legale evocate. În perioada amintită era garantată

constituțional libertatea de conștiință, fiind însă prevăzută totodată și obligativitatea

serviciului militar, astfel încât condamnarea pentru o infracțiune reglementat de

normele penale de drept comun, nu poate constitui o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului. Restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea

serviciului militar obligatoriu nu poate echivala, cum eronat susține reclamantul,

cu oponența neechivocă față de principiile statului totalitar comunist, cu consecința

caracterului politic al condamnării pentru o atare faptă, ci este corespunzătoare

regimului de drept comun al faptei penale și consecutiv al pedepsei aplicate pentru

săvârșirea acesteia.

Ca urmare, față de cele

ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ș.V. împotriva deciziei nr. 58R din 13 mai 2010 a Curții

de Apel Brașov, secția civilă, de minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.