ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3218/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că prin sentința civilă nr. 323 din 14 decembrie 2009 Tribunalul Brașov a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Ș.V., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 250 din 13 octombrie 1977 a Tribunalului Militar de Mare Unitate Cluj, pronunțată în Dosarul nr. 225/1977, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea pedepsei să se efectueze prin muncă, fără privare de libertate, la unitatea în care acesta era încadrat, iar pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. Sentința a rămas definitivă prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta. În baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei din 24 octombrie 1977. Martorii audiați în cauză au arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, lucrând mai mult ca zilier, „pentru a i se pierde urma”, respectiv pentru a nu fi luat în evidență și obligat să se prezinte la încorporare.

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) și (2), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. (3), invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, citat mai sus. Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.

Infracțiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al C. pen. - Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, Capitolul III - Infracțiuni săvârșite de civili, obiectul juridic al infracțiunilor acolo reglementate fiind relațiile sociale referitoare și capacitatea de apărare a țării. În raport cu cele ce preced, s-a reținut că nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și mai ales, de rațiuni politice, în condițiile în care nu numai Statul Român, ci și alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat cu claritate că singurul motiv pentru care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conștiință, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului „M.I.”, care interzice adepților săi să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară, nici unul dintre martori nerelevând împrejurări de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv că scopul urmărit de reclamant prin săvârșirea faptei ar fi fost unul dintre acelea prevăzute de acest text de lege, iar reclamantul ar fi avut o atitudine activă în apărarea unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist.

De asemenea, faptul că reclamantul a fost urmărit și supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât toți cei care împărtășeau aceeași credință erau supravegheați de Securitate, chiar și cei care nu fuseseră condamnați penal, în virtutea simplei lor calități de membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă. Concluzionând, s-a reținut că și ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că, prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin. (1) din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.

A accepta ideea că simpla săvârșire a infracțiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfășurat activități de natura celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, generează cel puțin două consecințe care nu pot fi acceptate, respectiv: pe de o parte, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, indiferent de apartenența la un cult religios sau atee fiind, indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârșească fapta, să fi săvârșit o infracțiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar pe de altă parte, în condițiile în care serviciul militar a continuat a rămâne obligatoriu și după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare a continuat a fi incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, după această dată, să fi săvârșit infracțiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.

Prin decizia nr. 58R din 13 mai 2010, Curtea de Apel Brașov a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, reținând în esență următoarele: Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, însă enumera în conținutul său condamnările care au de drept un conținut politic. Condamnarea reclamantului, ca urmare a sustragerii de la încorporare nu are un caracter politic și nu se circumscrie situațiilor strict enumerate de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009. Fapta reclamantului, care din motive de conștiință a refuzat satisfacerea serviciului militar obligatoriu determinat de apartenența la organizația religioasă „M.I.” a fost încadrată juridic în dispozițiile art. 354 din C. pen.

Întrucât instituirea obligației de exercitare a serviciului militar a privit toți cetățenii fără discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste și ca atare nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic. Condamnarea reclamantului pentru infracțiunea analizată nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de o normă penală ce vizează legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare nu reprezintă o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori o nerespectare a drepturilor civile și politice, deoarece în perioada respectivă Constituția garanta atât libertatea conștiinței, dar prevedea la art. 40 și obligativitatea serviciului militar.

Așadar, restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu ține de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

(Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.” a concluzionat că art. 9 din Convenție, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, hotărârea din 27 octombrie 2009). Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare, drept fundamental al omului garantat de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Constituția României, întemeindu-se pe o analiză superficială a înscrisurilor depuse în probațiune și prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 32/2009 pronunțată într-un recurs în interesul legii ce vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990. Întrucât Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, făcând trimitere la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă și întrucât prin decizia evocată și reținută de instanța de apel în motivarea deciziei atacate este vizată aplicarea unitară a unui alt act normativ (Decretul-Lege nr. 118/1990) și nu a celui incident cauzei, a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii nr. 221/2009.

Instanțele fondului ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin raportare la dispozițiile legale invocate în acțiune - Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit acestor ultime dispoziții legale, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin normele O.U.G. nr. 214/1999. Este irelevant că dispozițiile constituționale stabileau ca obligații efectuarea stagiului militar și că legislația comunistă și postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire expresă la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din dispozițiile art. 1 alin. (3) din lege. Prin dispozițiile cuprinse în art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, intenția legiuitorului în acest sens rezultând și din expunerea de motive a actului normativ de reparație.

Fapta imputată reclamantului a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție - dreptul de a-și exercita liber cultul religios, fiind consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința reținerii încălcării unei obligații cetățenești ce nu crea nici un fel de pericol ei, în mod artificial, era considerată a aduce atingere capacității de apărare a țării. Această apreciere teoretică și practică a faptei reținută în sarcina sa raportat la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, nu reprezintă altceva decât o reprimare mascată a libertății religioase, ceea ce face ca aceasta să se înscrie în categoria infracțiunilor vizate de textul art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, iar condamnarea pentru săvârșirea sa în categoria celor cuprinse în câmpul de aplicațiune al Legii nr. 221/2009, refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase echivalând cu oponența împotriva principiilor statului comunist totalitar. A solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recursul nu este fondat. Susținerea reclamantului potrivit căreia i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare justificat de soluționarea cauzei în raport de probațiunea administrată, în lipsa indicării acestora (a probelor considerate a fi pertinente), nu poată fi primită. Nu se poate reproșa instanței de apel, sub forma unei critici deduse judecății în recurs, că nu a supus dezbaterii o cerere pe care partea însăși nu a formulat-o.

Referitor la pretinsa invocare în motivarea soluției a deciziei nr. 32/2009 dată într-un recurs în interesul legii, vizând aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990, se constată, din verificarea hotărârii atacate, că instanța de apel s-a raportat exclusiv la dispozițiile legale invocate în cauză și jurisprudența europeană relevantă, critica plasându-se dincolo de considerentele hotărârii recurate, dovedindu-se a fi exclusiv formală. Însă, în speță, asemenea hotărâri evocate, se pune aceeași problemă, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația Religioasă M.I.), în condițiile în care, la fel ca și în situația Decretului-Lege nr. 118/1990, noul act normativ Legea nr. 221/2009 - nu conține o definire a acestei fapte ca fiind infracțiune de natură politică.

Pentru identitate de rațiune, situația premisă fiind aceeași, soluția instanței nu poate fi diferită de interpretarea dată prin decizia evocată. Refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, context în care o atare conduită nu poate fi considerată ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme. Faptul că obligația de satisfacere a stagiului militar funcționa față de toți cetățenii apți să-l efectueze, fără nicio discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, constituie un argument suplimentar că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial.

Dimpotrivă, astfel cum au reținut și instanțele fondului, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Justificat, în speță, nu a fost reținută nici incidența, ipotezei reglementată de textul art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, întrucât infracțiunea de neprezentare la încorporare nu poate fi asimilată celor politice în accepțiunea normei legale evocate. În perioada amintită era garantată constituțional libertatea de conștiință, fiind însă prevăzută totodată și obligativitatea serviciului militar, astfel încât condamnarea pentru o infracțiune reglementat de normele penale de drept comun, nu poate constitui o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Restrângerea libertății de conștiință în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu nu poate echivala, cum eronat susține reclamantul, cu oponența neechivocă față de principiile statului totalitar comunist, cu consecința caracterului politic al condamnării pentru o atare faptă, ci este corespunzătoare regimului de drept comun al faptei penale și consecutiv al pedepsei aplicate pentru săvârșirea acesteia. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ș.V. împotriva deciziei nr. 58R din 13 mai 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, de minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.