ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 375/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 425 din 12 mai 2010 a Tribunalului Cluj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Moldovan Ioan împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale pe temeiul Legii nr. 221/2009. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 258 din 25 aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare prev. de art. 354 alin. (2) C. pen. (inculpatul motivând că are credința Martorii lui I. care nu-i permite satisfacerea serviciului militar, rămânând astfel neîncorporat).

Tribunalul a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu are caracter politic, situație în care nu este îndreptățit la daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea ei, în sensul admiterii acțiunii. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 121/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj. Pentru a decide astfel, instanța a constatat că prin decizia nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii, curtea a reținut că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp.

art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui I.”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.

S-a reținut că, deși Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel. Apelul reclamanților a fost apreciat neîntemeiat și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, având în vedere că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca neconstituțional. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant care a formulat critici cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că în mod greșit s-a apreciat că în speță nu ar fi incidente dispoz. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Deși este real că prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a făcut interpretarea dispoz. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, în același timp, cu actele depuse la dosar s-a dovedit faptul că persoanelor aflate în situație asemănătoare recurentului le-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999. Practic, instanța de apel a făcut o extrapolare a dispozițiilor deciziei 32/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că acestea, chiar dacă se referă la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, pot fi aplicate prin analogie și dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999. - În mod nelegal instanța nu a analizat cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat acordarea daunelor morale, indicând doar că este nefondat, întrucât prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional. La soluționarea cauzei instanța de apel a încălcat prevederile art. 148 alin. (2) din Constituție referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale față de legile interne. În plus, cu ocazia concluziilor pe fond, reclamantul a arătat că apelul este admisibil chiar și în condițiile declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât există și alte dispoziții legale care prevăd obligația Statului de a despăgubi persoane care au suferit condamnări cu caracter politic.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: - Referitor la invocarea, în motivarea soluției din apel, a deciziei în interesul legii nr. 32/2009, faptul că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu reprezintă un considerent străin de natura pricinii. Ceea ce a reținut instanța, evocând decizia în interesul legii menționată, a fost calificarea naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la Organizația religioasă Martorii lui I.), în condiții în care, la fel ca și în situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009) nu conținea o definiție a infracțiunii de natură politică. Pentru identitate de rațiune, situația - premisă de la care se pornește în realizarea raționamentului logico - juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite. Într-adevăr, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, așa cum corect au reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. - În ce privește pretinsa neanalizare a criticii referitoare la acordarea daunelor morale, recurentul însuși este contradictoriu în susținerea acestui motiv, arătând că analiza trebuia să fie subsecventă constatării caracterului politic al condamnării.

Or, atâta vreme cât, în mod justificat, potrivit considerentelor menționate anterior, nu a fost primită pretenția reclamantului vizând caracterul politic al condamnării suportate de acesta, în mod evident critica referitoare la soluționarea pretenției accesorii rămânea lipsită de suport. Făcând totuși, trimitere, la efectele deciziilor Curții Constituționale care au declarat neconstituțional textul din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul își fundamentase pretențiile, instanța de apel a procedat la o motivare subsidiară și supraabundentă (sau nenecesară), în condițiile în care statuase deja că fapta săvârșită de reclamant nu intra sub incidența acestui act normativ special. Susținerea reclamantului, potrivit căreia existau și alte texte de lege care i-ar fi putut fundamenta pretenția și pe care instanța de apel ar fi trebuit să le ia în considerare, ignoră dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., care interzic schimbarea cauzei acțiunii în calea de atac a apelului. Față de toate aceste considerente, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 121/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.