ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 375/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 425 din 12 mai 2010

a Tribunalului Cluj a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Moldovan

Ioan împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având

ca obiect acordarea de despăgubiri morale pe temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 258 din 25

aprilie 1978 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa

de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare prev. de

art. 354 alin. (2) C. pen. (inculpatul motivând că are credința Martorii lui I.

care nu-i permite satisfacerea serviciului militar, rămânând astfel

neîncorporat).

Tribunalul a apreciat

că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu are caracter politic,

situație în care nu este îndreptățit la daune morale în condițiile Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea ei, în sensul

admiterii acțiunii.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 121/ A din 17 februarie 2011 a Curții de

Apel Cluj.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat că prin decizia nr. 32/2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat

de Procurorul General, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că persoanele condamnate

definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute

de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia

de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În considerentele

acestei decizii, curtea a reținut că, în realitate, condamnările pentru cele

două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult

religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care

privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar,

încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință

cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția

instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de

Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele

din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil

de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din

Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar.

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire

la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența

persoanei la Organizația Religioasă „Martorii lui I.”, a concluzionat că art. 9

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4

paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar

obligatoriu din motive de conștiință.

S-a reținut că, deși

Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale

Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul

politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează

și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța

de apel.

Apelul reclamanților

a fost apreciat neîntemeiat și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009,

pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, având în vedere că prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca neconstituțional.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către apelantul-reclamant care a formulat critici cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în mod greșit s-a

apreciat că în speță nu ar fi incidente dispoz. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Deși este real că

prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a făcut interpretarea dispoz. art.

1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, în același timp, cu actele

depuse la dosar s-a dovedit faptul că persoanelor aflate în situație

asemănătoare recurentului le-a fost recunoscută calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999.

Practic, instanța de

apel a făcut o extrapolare a dispozițiilor deciziei 32/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, apreciind că acestea, chiar dacă se referă la prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, pot fi aplicate prin analogie și dispozițiilor O.U.G.

nr. 214/1999.

- În mod nelegal

instanța nu a analizat cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat

acordarea daunelor morale, indicând doar că este nefondat, întrucât prin

decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a declarat art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 ca neconstituțional.

La soluționarea

cauzei instanța de apel a încălcat prevederile art. 148 alin. (2) din

Constituție referitoare la prioritatea reglementărilor internaționale față de

legile interne.

În plus, cu ocazia

concluziilor pe fond, reclamantul a arătat că apelul este admisibil chiar și în

condițiile declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 lit. a) din

Legea nr. 221/2009, întrucât există și alte dispoziții legale care prevăd

obligația Statului de a despăgubi persoane care au suferit condamnări cu

caracter politic.

Recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

- Referitor la

invocarea, în motivarea soluției din apel, a deciziei în interesul legii nr. 32/2009,

faptul că ea vizează aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu

reprezintă un considerent străin de natura pricinii.

Ceea ce a reținut

instanța, evocând decizia în interesul legii menționată, a fost calificarea

naturii infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare și a celei

de insubordonare, săvârșite din motive de conștiință religioasă și, pe cale de

consecință, a condamnării dispuse pentru aceste infracțiuni.

Or, în speță se punea

aceeași problemă de drept, a calificării unei asemenea fapte (refuzul de

încorporare pe motive de conștiință religioasă determinat de apartenența la

Organizația religioasă Martorii lui I.), în condiții în care, la fel ca și în

situația Decretului-lege nr. 118/1990, noul act normativ (respectiv, Legea nr. 221/2009)

nu conținea o definiție a infracțiunii de natură politică.

Pentru identitate de

rațiune, situația - premisă de la care se pornește în realizarea

raționamentului logico - juridic fiind aceeași, concluzia instanței nu putea fi

diferită de interpretarea dată de Secțiile Unite.

Într-adevăr, refuzul

satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a

țării, indiferent de natura regimului politic, neputându-se considera ca o

manifestare de protest sau ca act de rezistență față de orânduirea de la acea

vreme.

Faptul că obligația

de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive de ordin religios,

regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că

refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu

regimul dictatorial.

Dimpotrivă, așa cum

corect au reținut și instanțele fondului prestarea unui asemenea serviciu viza

cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale,

care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului

militar alternativ și apoi a celui profesionist.

- În ce privește

pretinsa neanalizare a criticii referitoare la acordarea daunelor morale,

recurentul însuși este contradictoriu în susținerea acestui motiv, arătând că

analiza trebuia să fie subsecventă constatării caracterului politic al

condamnării.

Or, atâta vreme cât,

în mod justificat, potrivit considerentelor menționate anterior, nu a fost

primită pretenția reclamantului vizând caracterul politic al condamnării

suportate de acesta, în mod evident critica referitoare la soluționarea pretenției

accesorii rămânea lipsită de suport.

Făcând totuși,

trimitere, la efectele deciziilor Curții Constituționale care au declarat

neconstituțional textul din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul își

fundamentase pretențiile, instanța de apel a procedat la o motivare subsidiară și

supraabundentă (sau nenecesară), în condițiile în care statuase deja că fapta

săvârșită de reclamant nu intra sub incidența acestui act normativ special.

Susținerea

reclamantului, potrivit căreia existau și alte texte de lege care i-ar fi putut

fundamenta pretenția și pe care instanța de apel ar fi trebuit să le ia în

considerare, ignoră dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care

interzic schimbarea cauzei acțiunii în calea de atac a apelului.

Față de toate aceste

considerente, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei nr. 121/ A

din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.