ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8476/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1464 din 29

septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă formulată de

reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru

constatarea caracterului politic al condamnărilor pronunțate prin Sentința

penală nr. 619/1976 și nr. 225 din 27 martie 1974 pronunțate de Tribunalul

Militar Cluj, precum și despăgubiri.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Sentințele penale nr. 225 din 27

martie 1974 și nr. 619 din 25 noiembrie 1976 pronunțate de Tribunalul Militar

Cluj, reclamantul P.C. a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsă ce a fost executată

integral.

Condamnarea

reclamantului pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de

art. 354 alin. (2) C. pen. nu poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu

caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr.

221/2009.

Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990

că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de

apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. săvârșite din motive de

conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor

persecutate din motive politice.

Aceste fapte au fost

și sunt reglementate în titlul X al C. pen. intitulat

"

Infracțiuni contra

capacității de apărare a României

"

, ceea ce înseamnă că obiectul lor

este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

Ocrotirea acestor

valori prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire socială, ci

de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi la

îndeplinirea obligației de apărare a țării, prevăzute de legea fundamentală.

Instituirea obligației de executare a serviciului militar, i-a privit pe toți

cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase

sau de altă natură. Scopul incriminării acestor infracțiuni, nu a fost

determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, situație în care

nici condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare,

nu are caracter politic.

De asemenea, prima

instanță a mai reținut că prin condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare

la încorporare sau concentrare, nu se poate înțelege nici că ar fi avut loc o

încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ori o

nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale,

deoarece în perioada în care a fost condamnat reclamantul, Constituția în art.

30 garanta libertatea conștiinței, dar în art. 40 prevedea obligativitatea

serviciului militar.

Cu toate că România

nu era parte la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, Comisia

a decis în Cauza Johansen contra Norvegiei din 14 octombrie 1985, că

dispozițiile art. 4 parag. 3, lit. b) din Convenție, nu obligă statele

contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar

pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință,

obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul P.C., arătând că nu se poate reține incidența

în cauză a Deciziei nr. XXXII din 2 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, deoarece ea a vizat aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990,

care a reglementat o procedură administrativă ce se desfășoară doar în fața

direcțiilor de muncă și solidaritate socială, în vederea acordării drepturilor

și beneficiilor prevăzute de lege pentru foștii deținuți politici, pe când în

temeiul Legii nr. 221/2009, stabilirea caracterului politic al condamnării este

atributul exclusiv al instanței.

Reclamantul a mai

arătat că instanța de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 care fac trimitere la O.U.G. nr. 214/1999,

conform cărora caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de

natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei. Este absolut

irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea

stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal

săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar

scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire la dispozițiile art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În aprecierea

caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze

conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau

legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se

desprinde neechivoc din textul art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin dispozițiile

art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter

politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la

prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, natura faptelor trebuind să fie

strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziție cu valorile

politice consacrate într-un stat democratic.

În expunerea de

motive la lege s-a prevăzut că au existat o serie de persoane care s-au opus

fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către

acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost

considerate amenințări la adresa sistemului totalitar și care au beneficiat

până acum de minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale

ale condamnărilor lor.

Infracțiunile

săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, recunoașterea și respectarea unui

drept fundamental garantat de constituție, respectiv acela de a-și exercita

liber cultul religios. Fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării

unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care

nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce

atingere capacității de apărare a României.

Legea nr. 221/2009

enumeră expres în art. 7 situațiile în care persoanele condamnate nu

beneficiază de măsurile instituite prin lege, dar faptele de natura celei

săvârșite de reclamant nu intră în această categorie.

Refuzul reclamantului

de a primi arma datorat convingerilor religioase, a echivalat cu o oponență

neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Prin Decizia civilă

nr. 341/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul

reclamantului, reținând că măsura condamnării suferită de reclamant pentru

neprezentarea la încorporare, nu se încadrează în situațiile prevăzute de art.

1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar prin săvârșirea ei nu s-a urmărit

niciunul dintre scopurile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât fapta

penală pentru care a fost condamnat reclamantul, a reprezentat o infracțiune

contra capacității de apărare a României, atât anterior, cât și ulterior datei

de 22 decembrie 1989, aspect ce dovedește tocmai lipsa caracterului ei politic.

Instanța de apel a

mai reținut că simpla calitate de adept al cultului religios

"

Martorii lui Iehova

"

, nu a constituit o

infracțiune, ci doar refuzul bărbaților apți pentru serviciul militar, de a se

prezenta la încorporare sau concentrare, iar existența acestei secte este

anterioară perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, constituirea sa nefiind

o reacție la adresa regimului comunist, ci o modalitate de exprimare a unor

convingeri religioase.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul P.C., arătând că hotărârea atacată a fost

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât instanța de fond, cât și

cea de apel procedând la o analiză superficială a probatoriului administrat în

cauză și a dispozițiilor legale invocate.

Reclamantul a mai

arătat că Decizia nr. 32 în interesul legii este inaplicabilă în speță,

întrucât vizează aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și nu actul normativ de

reparație ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri, care trebuia

analizat prin raportare la O.U.G. nr. 214/1999, conform căreia caracterul

politic al unei condamnări nu este condiționat de natura infracțiunii, ci de

scopul urmărit prin săvârșirea ei, aspect față de care este irelevant faptul că

dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului

militar.

Infracțiunea

săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoașterea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, și anume, acela de

a-și exercita liber cultul religios, echivalând cu o oponență neechivocă

împotriva principiilor statului comunist totalitar, iar cereri similare, dar

întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, au fost admise, astfel încât se

impune admiterea și prezentei cereri.

Examinând recursul în

raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este

prioritară față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l

respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Căile de atac și

termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de

ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice

împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecință, nici

părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de

la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la

modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor

art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de

dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit, respectiv, Decizia civilă

nr. 341/A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost comunicată

recurentului-reclamant la data de 5 ianuarie 2011, astfel cum reiese din dovada

de comunicare, iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație și Justiție la data de 11 martie 2011.

În atare situație, se

constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ.,

deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de

textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării

excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu mai pot fi analizate, în conformitate cu

dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității fiind o

excepție de procedură absolută și dirimantă, peremptorie, ce face de prisos

analiza fondului.

Pentru aceste

considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 341/A din 8

decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.