ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8476/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1464 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Maramureș a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., pentru constatarea caracterului politic al condamnărilor pronunțate prin Sentința penală nr. 619/1976 și nr. 225 din 27 martie 1974 pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, precum și despăgubiri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Sentințele penale nr. 225 din 27 martie 1974 și nr. 619 din 25 noiembrie 1976 pronunțate de Tribunalul Militar Cluj, reclamantul P.C. a fost condamnat la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsă ce a fost executată integral.

Condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. nu poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 C. pen. săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Aceste fapte au fost și sunt reglementate în titlul X al C. pen.

intitulat " Infracțiuni contra capacității de apărare a României " , ceea ce înseamnă că obiectul lor este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării. Ocrotirea acestor valori prin mijloace de drept penal, nu ține de o anumită orânduire socială, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi la îndeplinirea obligației de apărare a țării, prevăzute de legea fundamentală. Instituirea obligației de executare a serviciului militar, i-a privit pe toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură. Scopul incriminării acestor infracțiuni, nu a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, situație în care nici condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, nu are caracter politic.

De asemenea, prima instanță a mai reținut că prin condamnarea pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare, nu se poate înțelege nici că ar fi avut loc o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ori o nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, deoarece în perioada în care a fost condamnat reclamantul, Constituția în art. 30 garanta libertatea conștiinței, dar în art. 40 prevedea obligativitatea serviciului militar. Cu toate că România nu era parte la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, Comisia a decis în Cauza Johansen contra Norvegiei din 14 octombrie 1985, că dispozițiile art. 4 parag. 3, lit. b) din Convenție, nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.C., arătând că nu se poate reține incidența în cauză a Deciziei nr. XXXII din 2 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece ea a vizat aplicarea unitară a Decretului-lege nr. 118/1990, care a reglementat o procedură administrativă ce se desfășoară doar în fața direcțiilor de muncă și solidaritate socială, în vederea acordării drepturilor și beneficiilor prevăzute de lege pentru foștii deținuți politici, pe când în temeiul Legii nr. 221/2009, stabilirea caracterului politic al condamnării este atributul exclusiv al instanței. Reclamantul a mai arătat că instanța de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009 care fac trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999, conform cărora caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei. Este absolut irelevant dacă dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar, dacă legislația comunistă sau postcomunistă sancționa penal săvârșirea unor astfel de fapte, întrucât legiuitorul a avut în vedere doar scopul urmărit prin săvârșirea faptei, cu referire la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. În aprecierea caracterului politic al condamnării, instanța nu trebuie să analizeze conținutul infracțiunii prin raportare la obligațiile constituționale sau legislația în vigoare, ci scopul urmărit prin săvârșirea ei, concluzie ce se desprinde neechivoc din textul art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Prin dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 221/2009, sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, natura faptelor trebuind să fie strâns legată de regimul comunist situat în totală opoziție cu valorile politice consacrate într-un stat democratic. În expunerea de motive la lege s-a prevăzut că au existat o serie de persoane care s-au opus fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări la adresa sistemului totalitar și care au beneficiat până acum de minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.

Infracțiunile săvârșite de reclamant au vizat afirmarea, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea niciun fel de pericol, ci în mod artificial se considera că aduce atingere capacității de apărare a României. Legea nr. 221/2009 enumeră expres în art. 7 situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, dar faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în această categorie. Refuzul reclamantului de a primi arma datorat convingerilor religioase, a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.

Prin Decizia civilă nr. 341/A din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând că măsura condamnării suferită de reclamant pentru neprezentarea la încorporare, nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar prin săvârșirea ei nu s-a urmărit niciunul dintre scopurile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, întrucât fapta penală pentru care a fost condamnat reclamantul, a reprezentat o infracțiune contra capacității de apărare a României, atât anterior, cât și ulterior datei de 22 decembrie 1989, aspect ce dovedește tocmai lipsa caracterului ei politic.

Instanța de apel a mai reținut că simpla calitate de adept al cultului religios " Martorii lui Iehova " , nu a constituit o infracțiune, ci doar refuzul bărbaților apți pentru serviciul militar, de a se prezenta la încorporare sau concentrare, iar existența acestei secte este anterioară perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, constituirea sa nefiind o reacție la adresa regimului comunist, ci o modalitate de exprimare a unor convingeri religioase. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul P.C., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atât instanța de fond, cât și cea de apel procedând la o analiză superficială a probatoriului administrat în cauză și a dispozițiilor legale invocate.

Reclamantul a mai arătat că Decizia nr. 32 în interesul legii este inaplicabilă în speță, întrucât vizează aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și nu actul normativ de reparație ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri, care trebuia analizat prin raportare la O.U.G. nr. 214/1999, conform căreia caracterul politic al unei condamnări nu este condiționat de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, aspect față de care este irelevant faptul că dispozițiile constituționale stabileau ca obligație efectuarea stagiului militar. Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv, recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, și anume, acela de a-și exercita liber cultul religios, echivalând cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, iar cereri similare, dar întemeiate pe dispozițiile O.U.G.

nr. 214/1999, au fost admise, astfel încât se impune admiterea și prezentei cereri. Examinând recursul în raport de excepția de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară față de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit, respectiv, Decizia civilă nr. 341/A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj a fost comunicată recurentului-reclamant la data de 5 ianuarie 2011, astfel cum reiese din dovada de comunicare, iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 martie 2011. În atare situație, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității fiind o excepție de procedură absolută și dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului. Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva Deciziei nr. 341/A din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.