ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1899 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Maramureș s-au respins ca neîntemeiate toate capetele de cerere formulate de reclamantul B.G. atât cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării penale, cât și despăgubirile solicitate de reclamant. Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut: Prin sentința penală nr. 244/1974 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, pedeapsă ce a fost executată în total. În cauză, problema ce urmează a fi analizată este aceea, dacă infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută și pedepsită de art. 354 alin. (2) C. pen.

în vigoare la data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit actului normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.” Prin Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzută de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În motivarea acestei decizii se arată că:” persoanele care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la Organizația Religioasă „M.I.”) au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354 C. pen. (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.

Aceste fapte au fost și sunt reglementare în titlul X al Codului penal „infracțiuni contra capacității de apărare a României”, cap.1 „infracțiuni săvârșite de militari”- secțiunea I „infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare” (art. 334), respectiv cap.3 „infracțiuni săvârșite de civili” (art. 354). Așezarea acestor texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării. Instituirea obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. Or, în absența unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări având un astfel de caracter. Prin urmare, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executare serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Prin urmare, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990. Reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 329 5 ultimul alin. C. proc. civ.

cu privire la soluționarea recursului în interesul legii dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe pe de o parte, precum și faptul că prin Decizia nr. 32/2010 mai sus amintită Înalta Curte de Casație și Justiție dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării prevăzută de art. 334 și 354 C. pen. săvârșite din motive de conștiință nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice. Pe cale de consecință s-a apreciat că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o condamnare cu caracter politic.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.” Împotriva acestei sentințe a declara apel reclamantul B.G., iar prin decizia civilă nr. 152 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele considerente: Primul motiv de apel invocat de recurent este acela ca instanței îi revine rolul să constate caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză.

După cum corect a reținut instanța de fond, reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 244/1974 de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 354 alin. (2) C. proc. pen., neprezentarea la încorporare. Într-adevăr, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanței obligația de a statua dacă condamnările pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate. Verificând dosarul reclamantului trimis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (f. 101-110), curtea constată că refuzul la încorporare datorită apartenenței la cultul religios M.I.

a fost păstrat pe toată durata încarcerării, a fost semnalat cu atitudini dușmănoase și comentarii la adresa conducerii de partid și de stat, precum și față de conducerea penitenciarului în care a fost încarcerat, organele de anchetă și de justiție. De nicăieri nu rezultă că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor religioase a reclamantului ar echivala cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist. În ceea ce privește Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea apreciază că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este aplicabilă și în prezenta acțiune. Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of.

al României, Partea I nr. 137 din 2 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

În considerentele acestei decizii, curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp.

art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință.

Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenței. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța de apel. Instanța supremă pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă și cu jurisprudența actuală a C.E.D.O., așa cum rezultă din considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care a soluționat cauza doar în raport de dispozițiile deciziei nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, ce vizează o altă situație decât cea dedusă judecății. Or, susține recurentul, în cauză sunt pe deplin întrunite cerințele art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 221/2009 întrucât sfera condamnărilor cu caracter politic și a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.

În acest sens se susține că infracțiunile pentru care fusese condamnat reclamantul au vizat recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Intimata Direcția Generală a Finanțelor Publice Maramureș prin întâmpinarea depusă la Codul de procedură civilă 10 – 11 s-a opus admiterii recursului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia de recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 din C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul religios „M.I.”, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe de fond. Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în care ar fi solicitată să se pronunțe.

în recurs în interesul legii asupra dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic al aceleiași infracțiuni de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare. Instanța de apel a făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca împotrivire fată de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune care nu este specifică regimului dictatorial. O astfel de infracțiune a format obiect de reglementare și în statele democratice. nefiind specifică sistemului de represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Grandrath contra R.F.G.

12 decembrie 1966, N. contra Suediei, 11 octombrie 1984, A. contra Elveției. 9 mai 1984, în sensul inexistenței caracterului politic al unei astfel de condamnări. Așadar, restrângerea libertății de conștiință. în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul instituțional și legal de - îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de apel. Prin urmare, o eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ci convingerilor sale religioase echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 și care se referă la dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra lipsei caracterului politic al condamnării, preluând motivarea deciziei nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin raportare la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice. Existând identitate de situații premisă între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009 și cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru identitate de raționament juridic.

Forța probantă a unei astfel de motivări, deși nu este cea prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este totuși suficientă,în a tranșa asupra lipsei caracterului politic al condamnării. Astfel din perspectiva celor expuse, criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 152/ A din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj , secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.