ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1899 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Maramureș s-au respins ca

neîntemeiate toate capetele de cerere formulate de reclamantul B.G. atât cu

privire la constatarea caracterului politic al condamnării penale, cât și

despăgubirile solicitate de reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință tribunalul a reținut:

Prin sentința penală nr.

244/1974 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj reclamantul a fost condamnat la

3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la

încorporare, pedeapsă ce a fost executată în total.

În cauză, problema ce

urmează a fi analizată este aceea, dacă infracțiunea de neprezentare la

încorporare prevăzută și pedepsită de art. 354 alin. (2) C. pen. în vigoare la

data condamnării poate fi considerată ca fiind o infracțiune cu caracter

politic în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit actului

normativ mai sus arătat „constituie, de asemenea, condamnare cu caracter

politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din

Ordonanța de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arma și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România.”

Prin Decizia nr. 32/2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în

soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr.

118/1990 a stabilit că, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile

contra capacității de apărare a țării, prevăzută de art. 334 și 354 C. pen.,

săvârșite din motive de conștiință religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate

persoanelor persecutate din motive politice. În motivarea acestei decizii se

arată că:” persoanele care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea

serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenența la

Organizația Religioasă „M.I.”) au fost încadrate juridic în dispozițiile art. 354

C. pen. (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în

dispozițiile art. 334 din același cod (insubordonarea) atunci când, deși

încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin

cu privire la îndatoririle de serviciu.

Aceste fapte au fost

și sunt reglementare în titlul X al Codului penal „infracțiuni contra

capacității de apărare a României”, cap.1 „infracțiuni săvârșite de militari”-

secțiunea I „infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare” (art. 334),

respectiv cap.3 „infracțiuni săvârșite de civili” (art. 354).

Așezarea acestor

texte în titlul și capitolele menționate a fost făcută, în mod evident,

avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracțiuni, care este cel al

relațiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării.

Instituirea

obligației de executare a serviciului militar a privit toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură.

În aceste condiții nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni

politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost

protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

Or, în absența unui

asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenței unei

infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări

având un astfel de caracter.

Prin urmare,

condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru

apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de

norme penale care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a

stagiului militar.

Restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executare serviciului militar

obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional

și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în

perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și

apoi a celui profesionist.

Prin urmare,

condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au caracter

politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990.

Reținându-se că

potrivit dispozițiilor art. 329

5

ultimul alin. C. proc. civ. cu

privire la soluționarea recursului în interesul legii dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe pe de o parte,

precum și faptul că prin Decizia nr. 32/2010 mai sus amintită Înalta Curte de

Casație și Justiție dezleagă problema de drept, conform căreia persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării

prevăzută de art. 334 și 354 C. pen. săvârșite din motive de conștiință nu pot

beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Pe cale de consecință

s-a apreciat că, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, condamnarea pe care a suferit-o reclamantul nu este o

condamnare cu caracter politic.

Având în vedere că

dispozițiile art. 5 alin. 1 indice 1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art.

1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin.

(1) din același articol. Curtea constantă că trimiterile la lit. a) a alin. (1)

al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.”

Împotriva acestei

sentințe a declara apel reclamantul B.G., iar prin decizia civilă nr. 152 din

18 februarie 2011 a Curții de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul

reținându-se următoarele considerente:

Primul motiv de apel

invocat de recurent este acela ca instanței îi revine rolul să constate

caracterul de condamnare politică potrivit probelor administrate în cauză. După

cum corect a reținut instanța de fond, reclamantul a fost condamnat prin

sentința penală nr. 244/1974 de către Tribunalul Militar Cluj la 3 ani și 6

luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 354 alin. (2) C.

proc. pen., neprezentarea la încorporare.

Într-adevăr,

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2004 stabilesc în sarcina instanței

obligația de a statua dacă condamnările pentru alte infracțiuni decât cele

prevăzute în art. 1 sunt politice, în baza probelor administrate.

Verificând dosarul

reclamantului trimis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor

Securității (f. 101-110), curtea constată că refuzul la încorporare datorită

apartenenței la cultul religios M.I. a fost păstrat pe toată durata

încarcerării, a fost semnalat cu atitudini dușmănoase și comentarii la adresa

conducerii de partid și de stat, precum și față de conducerea penitenciarului

în care a fost încarcerat, organele de anchetă și de justiție. De nicăieri nu

rezultă că refuzul de a efectua serviciul militar datorat convingerilor

religioase a reclamantului ar echivala cu o oponență neechivocă împotriva

principiilor statului comunist.

În ceea ce privește

Decizia nr. 32/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea

apreciază că această dezlegare dată în recurs în interesul legii este

aplicabilă și în prezenta acțiune.

Decizia nr. 32 din 16

noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137 din 2 martie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul

legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990

republicat, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele

condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării

prevăzute de art. 334 și 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu

pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive

politice.

În considerentele

acestei decizii, curtea reține că, în realitate, condamnările pentru cele două

infracțiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenența la un cult

religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de norme penale care

privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar,

încă în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință

cu obligația satisfacerii serviciului militar fiind pusă și în discuția

instituțiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de

Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele

din urmă că disp. art. 4 paragraful 3 lit. b) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil

de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl

satisfacă din motive de conștiință și că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din

Convenție, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o

condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului

militar din motive de conștiință, determinată de apartenența persoanei la

Organizația Religioasă „M.I.”, a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prev. art. 4 paragraful 3 lit. b),

nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de

conștiință.

Deciziile pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii sunt

obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având

rol de uniformizare a jurisprudenței.

Deși Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziții ale

Decretului-lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul

politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează

și reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanța

de apel.

Instanța supremă

pronunțându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare

în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu

reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind

conformă și cu jurisprudența actuală a C.E.D.O., așa cum rezultă din

considerentele deciziei pronunțată în recurs în interesul legii.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul B.G. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel recurentul

susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii

în condițiile în care a soluționat cauza doar în raport de dispozițiile

deciziei nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii, ce vizează o altă

situație decât cea dedusă judecății.

Or, susține

recurentul, în cauză sunt pe deplin întrunite cerințele art. 1 alin. (2) și alin.

(3) din Legea nr. 221/2009 întrucât sfera condamnărilor cu caracter politic și

a vocației la măsuri reparatorii a fost extinsă prin raportare la prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990.

În acest sens se

susține că infracțiunile pentru care fusese condamnat reclamantul au vizat

recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție,

respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios.

Intimata Direcția

Generală a Finanțelor Publice Maramureș prin întâmpinarea depusă la Codul de

procedură civilă 10 – 11 s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia de

recurs în interesul legii nr. 32/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, a

stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin.

(1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, persoanele condamnate definitiv pentru infracțiuni

contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 din C.

pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.

Deoarece condamnarea

recurentului se încadrează în art. 354 C. pen., fapta fiind săvârșită ca urmare

a refuzului de încorporare motivat de apartenența recurentului la cultul

religios „M.I.”, situația de fapt din prezenta cauză este identică cu cea care

a făcut obiectul recursului în interesul legii, prin urmare și argumentele

avute în vedere în susținerea acestei soluții pot fi preluate în motivarea

respingerii prezentei acțiuni, astfel cum corect au apreciat ambele instanțe de

fond. Preluarea motivării Înaltei Curți de Casație și Justiție se justifică

prin aceea că instanța supremă și-a exprimat deja opinia sub aspectul dedus

judecății în prezenta cauză și, chiar dacă recursul în interesul legii vizează

alt text legal, opinia instanței supreme nu poate fi alta în eventualitatea în

care ar fi solicitată să se pronunțe. în recurs în interesul legii asupra

dispozițiilor art. 1 alin. (1) al Legii nr. 221/2009, vizând caracterul politic

al aceleiași infracțiuni de art. 354 alin. (2) C. pen., pentru infracțiunea de

neprezentare la încorporare.

Instanța de apel a

făcut o amplă argumentare a lipsei caracterului politic al condamnării

întemeiat pe faptul că neprezentarea la încorporare nu s-a realizat ca

împotrivire fată de regimul totalitar instaurat în perioada 6 martie 1945, ci

ca o exprimare a unei convingeri religioase, care a atras o sancțiune care nu

este specifică regimului dictatorial. O astfel de infracțiune a format obiect

de reglementare și în statele democratice. nefiind specifică sistemului de

represiune comunist, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în

cauzele Grandrath contra R.F.G. 12 decembrie 1966, N. contra Suediei, 11

octombrie 1984, A. contra Elveției. 9 mai 1984, în sensul inexistenței

caracterului politic al unei astfel de condamnări.

Așadar, restrângerea

libertății de conștiință. în legătură cu executarea serviciului militar

obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial comunist, ci de cadrul

instituțional și legal de - îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru

menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului

militar alternativ și apoi a celui profesionist, astfel cum în mod corect a

apreciat instanța de apel.

Prin urmare, o

eventuală represiune a serviciului de securitate prin raportare la refuzul de

încorporare nu constituie o persecuție de natură politică, cât timp motivul

represiunii nu s-a datorat opoziției recurentului față de regimul comunist, în

sensul menționat în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ci convingerilor

sale religioase echivalat cu o oponentă neechivocă împotriva principiilor

statului comunist totalitar, o astfel de concluzie excede noțiunii de

împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, la

care face referire art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 și care se referă la

dezavuarea directă a idealurilor politice ale comunismului.

Înalta Curte a

apreciat că instanța de apel a făcut o corectă interpretare asupra lipsei caracterului

politic al condamnării, preluând motivarea deciziei  nr. 32/2009 dată în recurs

în interesul legii de Secțiile Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care referindu-se la aceeași ipoteză, însă prin raportare la prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, a concluzionat că persoanele condamnate pentru

infracțiunile contra capacității de apărare a țării prevăzute de art. 334 și art.

354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile

acordate pentru persoanele persecutate pentru motive politice.

Existând identitate

de situații premisă între cea care a stat la baza pronunțării deciziei nr. 32/2009

și cea de la care a s-a plecat în promovarea prezentei acțiuni, considerentele

deciziei nr. 32/2009 se impuneau a fi preluate în prezenta cauză, pentru

identitate de raționament juridic. Forța probantă a unei astfel de motivări,

deși nu este cea prevăzută de art. 329 C. proc. civ., în sensul că are caracter

obligatoriu pentru cauzele identice viitoare, este totuși suficientă,în a

tranșa asupra lipsei caracterului politic al condamnării.

Astfel din

perspectiva celor expuse, criticile recurentului nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 152/ A din 18

februarie 2011 a Curții de Apel Cluj

,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale

pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.